Mixed Emotions

Mi-e gândul la concertul Rolling Stones, precum se vede. Încă n-am aflat cât costă un bilet [la Budapesta], dar nici nu m-am prea străduit.

Ziua de azi a început destul de ciudat: am dat peste un porumbel în cămară, intrase pe geam, evident; s-a uitat la mine numai cu un ochi, nici n-avea cum de altfel. Dar nu i-a plăcut că m-a văzut, aşa că a plecat. Întâlnirile cu porumbeii, în spaţii neconvenţionale, nu-s prea benefice. Imediat după neprevăzutul eveniment, mi-am dat seama că nu curge apa caldă. După aceea, s-a oprit apa rece şi a venit cea caldă [dar nu era deloc caldă]. În jurul prânzului şi-au revenit amândouă [un fel de-a spune, în fapt robinetul debitează o chestie bej].

Aseară m-am uitat la emisiunea lui Florin Iaru, s-a vorbit despre copilărie. Şi a fost tare frumos, că invitaţii erau Simona Popescu şi Răzvan Rădulescu. Aminitiri din copilărie, relaţia adult-copil, plus alte chestii deştepte.

Şi-am răsfoit un pic Dilemateca [am citit interviul cu Cărtărescu; şi mi-a plăcut că Cezar Paul Bădescu apreciază interviurile din Noua literatură!]. Cu cititul serios nu m-am prea ocupat, asta pentru că am început o carte a lui Junichiro Tanizachi [Jurnalul unui bătrân nebun] şi am nevoie de cel mai mic pretext pentru a o abandona.

Mi-am făcut şi-un test:

You Are 63% Non Conformist

You are a pretty serious non conformist. You live a life hardly anyone understands. And while some may call you a freak, you're happy with who you are.

Are You a Nonconformist?

Eu ştiam că-s dusă cu pluta, dar asta-i dovada. Să nu ziceţi că nu v-am avertizat!

Era să uit: iar am găsit ceva interesant pe blogul de la The Guardian: Literature's celebrity recluses

detaliul favorit: The Simpsons' vision of Thomas Pynchon

Atac de panică

Am făcut un fel de curăţenie generală şi au fost pe aici nişte conflicte mocnite, altele explozive, cu multe personaje secundare [zburau prin aer, în toate părţile; ar fi ieşit un personaj colectiv de milioane]. Când ziceam şi eu că- în sfârşit- am găsit un subiect de roman, am aflat că nu mai e la modă. Aşa că m-am întors la citit.

Am luat o carte mică, numai bună pentru durerile de spate cauzate de un aspirator încăpăţânat. Porumbelul se citeşte uşor [zic unii că asta ar fi o calitate] şi repede. Povestea curge fără probleme, personajul e cuminte [un paznic al unei bănci din Paris], are însă un şoc într-o dimineaţă în care deschide uşa camerei în care locuia şi dă peste un porumbel care-l privea ciudat, cu un singur ochi. Panica e atât de mare încât Jonathan Noel [care avea însă în jur de 40 de ani, un pic mai mult poate; îi e prezentată bigrafia, dar e prea greu să scad nişte ani, la ora asta, mai ales] intră în derapaj [unul adevărat, nu cel fictiv]. Sűskind îl urmăreşte de-a lungul unei zile. Chestia e că în final, ajutat de o furtună, Noel îşi revine şi se duce acasă, unde totul reintrase în normal. Povestea nu prea are sensuri ascunse, pare mai mult a fi capitolul de început al unui roman bun. Dar nu e decât o povestire, bună de citit între reprizele de şters praful şi dat cu aspiratorul.

N-am citit Parfumul, aşa că n-am încă o părere definitivă [sau măcar pe aproape] despre Patrick Sűskind. [Dar nici nu promit că-l voi citi prea curând.]

Patrick Sűskind, Porumbelul, traducere de Daniela Ştefănescu, Humanitas, 2001

Rapsodia negrilor

Prima dată am auzit de Toni Morrison pe la începutul lui '90, într-o emisiune a Monicăi Lovinescu, care povestea despre Beloved, roman tradus atunci în franceză. Şi vorbea aşa frumos, încât mi-am dorit mult de tot să citesc şi eu cartea asta sau orice altceva scris de Toni Morrison. [Recunosc, mi-e dor de Teze şi antiteze la Paris, strict de emisiune şi amfitrionii ei, nu de contextul care a generat-o/în care se difuza].

După aceea, prin 1993, Toni Morrison a luat Nobel-ul, iar eu m-am bucurat, pentru că mi-am amintit de tot ce spusese Monica Lovinescu despre ea. [Mi-am adus aminte că suedezii au făcut un fel de sondaj, imediat după ce s-a anunţat laureatul din 1993 şi răspunsurile au fost foarte stranii, nu prea ştia nimeni despre cine era vorba, numai unul a zis: Morrison?! păi, nu era cântăreţ???]

A trecut ceva timp de atunci şi eu nu mai speram că Toni Morrison va fi găsibilă prin apele teritoriale. Bine că m-am înşelat. Am găsit întâmplător Cântecul lui Solomon în librărie. Nu ştiam că s-a tradus, de obicei nu-mi scapă ştiri din astea [sau aşa-mi place să cred].

Cum mă plimbam frumos prin librărie, am reuşit să zăresc întreaga copertă şi să citesc numele autoarei. Am luat cartea de pe raft, să mă conving că nu e nici o greşeală, că e THE Toni Morrison, după care am cumpărat-o imediat şi am mai spus şi altora să meargă, să o cumpere. Coperta e cam kitsch [nu din cauza lui Denzel Washington, dar totuşi e şi vina lui], de-asta e bine că am văzut imediat numele autoarei, altfel nu m-apropiam de carte.

N-a fost deloc o lectură facilă. La început, am crezut că n-o să am răbdare să o citesc, pentru că povestea nu are ritmul/viteza romanelor traduse recent. America lui Toni Morrison nu are nici o legătură cu America lui Dos Passos sau DeLillo. Pe urmă, mi s-a părut prea patetică pe alocuri, prea multă suferinţă, parcă şi câteva locuri comune uneori. Ei, şi când m-am apropiat de jumătate [cartea are peste 400 de pagini], toate poveştile aparent disparate/neimportante au început să se lege, să crească unele din altele.

Aşa, pe scurt e povestea unei familii de negri, e povestea lui Milkman, care într-o zi [pe la mijlocul romanului] se hotărăşte să plece de-acasă, la început în căutarea aurului ascuns într-o peşteră [da’ nu vă spun ce-i cu el], iar mai apoi încearcă să afle tot ce se poate despre bunicii lui, de unde au venit, cine erau. Terifiantă e povestea celor Şapte Zile, o organizaţie a negrilor, care omorau albi, aleşi la întâmplare, dar nu chiar întâmplător. Cartea nu cred că ar putea fi pe placul celor care vor realism pur, pentru că e plină de poveşti, credinţe, stafii, de tot ce ţine de o lume arhaică.

Despre tehnoredactare/traducere nu mai zic nimic. Ce aş mai putea zice? Am găsit şi ca şi caii, dar şi a căzut jos, am dat de nicio/niciun, încât am crezut iniţial că tot DOOM 2 e acolo, dar nu a fost aşa, peste tot e î şi sînt.

La final trec două fraze de ţinut minte:

„Cînd n-ai nicio şansă, trebuie să-ţi inventezi una.”

„Aflase deja de mult timp că, deşi lucrurile par a fi într-un fel, cel mai probabil sînt altfel.”

Toni Morrison, Cântecul lui Solomon, traducere de Irina Negrea, editura Lider, 2006

Nu m-a întrebat nimeni, dar răspund

Pe blogul celor de la editura Vremea [despre care am aflat de la luciat] e un fel de sondaj pe care îl fac ei pentru a afla ce vrea poporul cititor [care însă nu se prea înghesuie să răspundă acolo, aşa că răspund şi eu aici].

Ce mai citiţi?
Toni Morrison, Cântecul lui Solomon, editura Lider

Am mai cumpărat, în ultimul timp:
Alessandro Baricco, Castele de furie, Humanitas
John Barth, Rătăcit în casa oglinzilor, Nemira
Paul Auster, Palatul lunii, Humanitas
Nina Berberova, Ceaikovski, Humanitas
J.M. Coetzee, Aşteptându-i pe barbari, Humanitas

Cărţile din colecţia Cotidianul nu le mai trec, dar le am pe toate. Şi sunt vreo 5-6 cărţi pe care în curând le voi comanda de la Polirom [mi-a zis iepuraşul că rezolvă formalităţile legale].

De pe Internet sau din librării?
În general, când merg în librărie, ştiu exact ce vreau. Şi e mai bine aşa. Dacă încep să mă uit pe rafturi sigur mai vreau vreo 2-3, pe lângă cele 2-3 iniţiale. Direct de pe internet n-am cumpărat încă, dar e drept că tot ce vreau de la Polirom, comand prin e-mail.

Carte practică sau beletristică? Carte „grea” sau divertisment? Din obligaţie sau de plăcere?
Beletristică, cât mai grea, din plăcere. Ce-i obligaţie, nu-i citit, e obligaţie. Pentru divertisment există alte chestii. Deşi mai citesc un Georges Simenon din când în când şi aş citi şi-un Raymond Chandler, dar nu se găseşte [poate prin anticariate]. Bridget Jones am cumpărat şi-am dat cu ea de pereţi, că nu mi-a plăcut, aşa că nu mai cumpăr chick lit.

Cât timp vă ia să citiţi o carte „subţirică”?
Dacă-i subţire rău, câteva ore. [da’ ce înseamnă subţire? puţine pagini sau sirop? sirop nu citesc].

În ce condiţii abandonaţi lectura?
Înainte nu făceam aşa ceva, dacă începeam o carte, o terminam cu siguranţă. În ultimul timp însă [de când mi-am dat seamă că nu o să am timp să citesc toate cărţile pe care aş vrea să le citesc] le abandonez fără regrete. Ultimul abandon: Bret Easton Ellis, American Psycho. Şi l-aş fi abandonat şi pe Fioretos, dar de dragul lui Eugenides am zis să citesc până la capăt. Aş fi abandonat şi Regina de gheaţă, din diverse motive, dar de data asta m-a fraierit Cristian Teodorescu.

Mai există şi abandonuri temporare: atunci când îmi dau seama că-s prea obosită pentru a citi o anumită carte sau trec printr-o pasă mai proastă şi cartea nu m-ajută, o las la o parte pentru o vreme şi sigur o reiau când sunt odihnită/plutesc de fericire/simt că e momentul pentru a citi acea carte şi nu alta. Aşa s-a făcut că am abandonat cândva Orbitorul [dar l-am citit între timp] şi Corecţiile lui Franzen [e încă pe lista de aşteptare].

Primiţi cadou sau cumpăraţi cărţi?
Cumpăr, destul de multe. Cei din jur n-au curaj să-mi cumpere cărţi, fiind eu mereu cu un pas înaintea lor. Uneori, pe la sărbători, mă mai întreabă cum stau cu cumpărăturile. Dar ar putea să întrebe mai des. Ce, de 23 august nu se pot face cadouri, măcar aşa, de bucurie că s-a schimbat sărbătoarea naţională?

Vă interesează audiobook‑urile?
Am făcut cadou câteva, din cele cu carte cu tot.

Aveţi încredere în cărţile pe care le găsiţi pe Internet?
Am descărcat câteva, cândva de la LiterNet, Revista de Marţi, Equivalences, dar prefer hârtia. Internetul îl folosesc ca sursă de informare, să văd cine, ce a publicat şi ce zice lumea despre ele[mai ales bloggerii].

Blondbrunetele întreabă

.... unde-s lecturile publice promise de Uniunea Scriitorilor? Am înţeles că ar fi fost câteva prin Bucureşti, dar ţara-i mult mai mare şi scriitori [totuşi] destui.

M-am bucurat să aflu că unii prozatori pornesc la drum, să cucerească lumea. Întrebarea e: pe mine cum mă convingeţi să citesc literatură română? Am mai spus că m-am lăsat de sportul ăsta. Voi citi [din noul val] doar T.O.Bobe, Filip Florian, Ioana Bradea, Ruxandra Novac [Ion Manolescu e mai vechi:-)]. Dar totuşi nu-i sigur că-i voi citi, uite Derapaju’ îl tot amân.

Un autor român vinde vreo 2-300 de exemplare. Ar fi tare frumos ca măcar vreo doi-trei să cucerească Vestul/Estul. Dar întrebarea e, pe mine cum mă convingeţi să-i citesc? N-aştept nici un răspuns, întreb şi eu aşa, într-o doară.

Ştiu că piaţa de carte de la noi e mult sub nivelul celei din Ungaria [şi ei sunt doar vreo 10 milioane]. Se lăuda Monica Tatoiu într-o emisiune TV că cifra de afaceri de la Oriflame o depăşeşte pe cea a tuturor editurilor luate la un loc; şi atunci a încercat să vândă cărţi combinate cu creme, parfumuri, măşti. Că de aia scrie Oriflame pe unele cărţi de la Curtea Veche. Dar şi pe Istoria iubirii scrie Elle. Deci miza e tot pe traduceri....

New Wave

Ziua de azi a început foarte bine, într-un comentariu la postul precedent, puck mi-a spus că cei de la Noua literatură mi-ar fi mulţumit... păi, cu plăcere, dar nu prea merit, că n-am scris mare lucru.

Anyway, ştiam de la Mayuma că a apărut numărul doi în care e şi-un interviu cu T.O.Bobe. Am tot întrebat eu pe ici, pe colo de revistă, stârnind... panică. [nu vi s-a întâmplat niciodată să cereţi o revistă literară, iar vânzătorul să vă privească speriat? eu m-am gândit uneori că, nici dacă i-aş ameninţa cu un pistol, nu m-ar privi în halul ăla!] N-am găsit niciunde revista, nici la Humanitas [de unde am luat numărul 1, prin ianuarie], mă gândeam că poate totuşi, cândva o să apară şi 2-ul. Când am aflat că a apărut şi numărul 3, am zis: gata, nu mai vine nici un număr pe aici. Dar azi mi-am încercat norocul, m-am dus la singurul chioşc unde găseşti de obicei reviste literare, adică la Poşta Mare şi am avut noroc. Aveau toate numerele!

N-am citit încă tot dar zic aşa, la prima vedere:

• revista arată foarte bine, grafica e super [personal prefer numărul 2, deşi n-am chinuit niciodată păpuşile].
• era să-ntreb unde-i Simona Popescu, dar pe urmă am văzut că s-a schimbat doar pagina.
• articolele Cristinei Chevereşan [despre Nicolae Strâmbeanu şi Răzvan Rădulescu] se termină cu o concluzie! Yeeeeesss!
• în numărul 2 e interviul cu T.O.Bobe, în 3, unul cu Ion Manolescu [abia aştept nr. 4!]
• şi eu vreau să citesc Jailbird! e un articol fain [al lui Gruia Dragomir] despre cartea asta a lui Vonnegut! Şi eu cred că Slaughter House 5 e de 10+ [asta în nr. 2 , în 3 e ceva despre Kathy Acker, netradusă la noi].
• multe cronici, dar de ce numai la cărţi Polirom? [ am dat într-o librărie de cărţi apărute la Dacia, frumos recomandate/premiate de Uniunea scriitorilor din Cluj. Cum or scrie clujenii? [că eu nu-mi mai permit să cumpăr tot ce apare; am doar două joburi, când o să am trei, poate lucrurile se vor schimba; dar atunci n-o să mai am timp de citit, că nici acum nu am foarte mult.]

Zicea Mircea Cărtărescu demult de tot, într-un interviu: „Intrarea în literatură se face în grup, consacrarea e individuală”. Eu ce să mai zic... Baftă!

Stare... fără titlu

N-am prea avut spor la citit în ultimul timp şi nu primăvara e de vină, ci o tristeţe neputincioasă care vine din altă parte. Am încercat să citesc vreo două-trei cărţi, dar le-am abandonat după numai câteva pagini, nefiind ele în concordanţă cu starea mea de spirit.

Tot îmi vin în minte cele scrise de Sever Voinescu: „Cel mai grav lucru care se întâmplă acum (...) e că fiinţa noastră se pierde într-un fel de labirint cu oglinzi frenetice, în care chipurile se descompun şi se recompun nebuneşte. E că energia noastră se scurge din noi în rigolele unei străzi împuţite. E că nu mai putem privi mai departe de chipurile încrâncenate ale celor cinci sau şase oameni care monopolizează televizorul şi care, cu fiecare vorbă pe care o spun, ne fugăresc sângele(..)” Am tăiat chestiile politice, nu pentru că ar fi neadevărate, ci pentru că nu mai vreau să mă gândesc la ele. La ştiri nu mă mai uit de ceva vreme.

Mâine începe o nouă săptămână, aşa că o să încerc sa intru în normal, adică o să citesc. Am de ales între trei autori: Toni Morrison, Paul Auster, Alessandro Baricco.

Alte lagăre

Sigur ştim multe despre ororile secolului XX, dar tot mai avem destule de descoperit. Eu una nu ştiam nimic despre lagărele japoneze despre care am aflat din Roşu ucigaş. [Acum câţiva ani am citit un interviu cu un japonez, nu-mi amintesc numele, dar ştiu că a publicat albume cu fotografiile pe care le-a făcut în Maramureş; zicea el că în Japonia nu se face la şcoală istoria secolului XX, pentru ca ei să nu fie nevoiţi să spună ce prostii a făcut împăratul; aşa că probabil nici ei nu ştiu prea multe despre lagărele astea.]

Ne-am cam obişnuit să vedem în japonezi nişte victime ale bombelor atomice şi să ignorăm restul. N-am citit cartea ca pe un roman, ci ca pe o mărturie. Un copil de patru ani ajunge într-un lagăr împreună cu mama, sora şi bunica lui.

Am găsit o cronică bună aici. Ce să mai adaug? Imaginea cea mai puternică e cea a femeilor din lagăr obligate să imite broaştele [să sară şi să orăcăie]. Experienţa asta l-a marcat. „Câteodată năvăleşte asupra mea o panică înfricoşătoare, câteodată sunt iarăşi înapoi în lagăr.” Înţeleg supărarea lui Brouwers văzând că Hirohito [adică împăratul] n-a fost tratat ca un criminal de război.

De câte ori citesc ceva despre secolul icsics, despre crimele sale mă gândesc la anamorfoza descrisă în finalul unui roman de Vonnegut [în Blue Beared, desigur]: la sfârşitul celui de al doilea război mondial pe o câmpie zac toţi istoviţi şi mai ales învinşi [adică americani, japonezi, nemţi & toţi ceilalţi].

Jeroen Brouwers, Roşu ucigaş, traducere de Monica Săvulescu-Voudouris, Ioana Mira Voudiris, colecţia Cotidianul, 2006

PS: tehnoredactarea e în nota obişnuită, deci cu greşeli.

Recitire

M-a bucurat mult ideea celor de la Observator cultural de a publica integral Mama mea, Cleopatra, dramatizarea pe care Attila Bartis a făcut-o propriului roman]. Am citit-o pe nerăsuflate. Textul mi s-a părut puternic, parcă ar fi fost pe alocuri o luptă corp la corp între Andor şi Rebecca Wéer. [Mă gândesc să mai cumpăr vreo două exemplare, să le dau unor prieteni, că Bartis merită să fie cunoscut.]

Ştiam povestea [pentru că am citit romanul], dar lectura tot m-a acaparat. Recunosc, mi-au lipsit câteva momente din roman, inclusiv cel în care Cleopatra fuge pe-o stradă din Budapesta, încercând parcă să scape de trecut, de prezent şi de ce va să vină. Şi mi-au lipsit puloverele roşii, trimise de olandezi ca ajutor umanitar [pentru că, la o anumită oră, toate maşinile de ţesut au avut un moment de impas şi au dat un lot întreg de rebuturi]. E singura culoare pe care mi-o amintesc, când mă gândesc la Tihna [îmi aduce aminte de o fetiţă dintr-un ghetou, singura pată de culoare dintr-un film al lui Spielberg].

Un lucru e sigur: în varianta dramatizată, Andor îşi duce pistolul la tâmplă şi trage. În roman, nu ştim exact ce a ales.

Câteva replici [de luat aminte]:

„Sistemul e cinic, sistemul care scuipă din el asemenea întâmplări.”

„Voi cum obişnuiţi să vă salutaţi?
Undeaifostbăiete?Dupăpâinemamă.”

„N-aş crede că talentul l-ar îndreptăţi pe oricine pentru orice.”

„De ce întotdeauna realitatea e o curvă răpciugoasă?”

„Cu cât e mai accesibil nimicul, cu atât ne agăţăm mai tare.”

„Nici nu-ţi poţi imagina câte lucruri îşi poate ierta omul când e nevoie.”

Abia aştept să citesc cartea pe care o scrie în colaborare cu Filip Florian.

Frumos Suplimentul Observatorului. Şi interviul luat de Iulia Popovici. Un singur regret: deşi Filip Florian scrie despre pipele lui Attila Bartis, în poză nu e niciuna.

Relaş, în câteva acte

N-am prea citit eu săptămâna asta, dar măcar am terminat [încă de ieri] ce aveam de lucru.[Nu de alta, dar mă şi vedeam stând cuminte în casă şi lucrând până duminică spre miezul nopţii.]

Şi aseară am sărbătorit, în felul meu. Mi-am adus aminte ceva foarte important:

I know life sometimes can get tough! and I know life sometimes can be a drag!
But people, we have been given a gift, we have been given a road
And that roads name is... rock and roll!

pentru detalii:

Am citit eu câte un pic şi săptămâna asta, care aproape a trecut. Am citit câteva proze de Raymond Carver, aşa amestecate, din cele două volume pe care le am, adică Taci, te rog! şi Despre ce vorbim când vorbim despre iubire. Dar proza scurtă nu e punctul meu forte [când mi-e lumea mai dragă, atunci se termină], o cam evit.

Şi aseară, la îndemnul lui Sever Voinescu am citit Caragiale, Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii. Minunată presă avem [aşa zice şi Cărtărescu]!

Acum citesc Attila Bartis, Mama mea, Cleopatra [aş vrea să văd şi spectacolul, într-o zi; deşi nu-mi plac traducerile la cască]. Şi am mai aflat că Bartis a fost la Cluj, împreună cu Anamaria Pop, traducătoarea lui[şi nu numai].

Era să uit, am găsit un top 10 al poetelor. În rest, ce să mai spun... Au trecut zilele babelor şi s-a înnorat.

Diverse

Tot bântuind pe internet, am dat [din nou] de blogul celor de la The Guardian şi am citit ce scrie A.L. Kennedy: faima literară nu prea te ajută [Being acclaimed as one of your country's Best Young Novelists is nice, but I don't remember it making earning a living much easier].

Mult mai interesantă mi s-a părut lista celor mai buni tineri prozatori americani, în viziunea celor de la Granta. În 2007 aceştia ar fi:

Daniel Alarcón
Kevin Brockmeier
Judy Budnitz
Christopher Coake
Anthony Doerr
Jonathan Safran Foer
Nell Freudenberger
Olga Grushin
Dara Horn
Gabe Hudson
Uzodinma Iweala
Nicole Krauss
Rattawut Lapcharoensap
Yiyun Li
Maile Meloy
ZZ Packer
Jess Row
Karen Russell
Akhil Sharma
Gary Shteyngart
John Wray

A.L. Kennedy zice că nu-i cunoaşte, pentru că în Marea Britanie nu prea pătrund cărţi din alte literaturi [and the UK just doesn't seem willing to admit books by great writers in English from any other countries, never mind translations of great writing that started out in other languages. Our loss.] Ciudat! Eu măcar am citit Nicole Krauss [recent lansată].

În 1996, tinerii premianţi ai prozei americane au fost cei de aici [printre ei Eugenides, Franzen].

Castele de nisip

Acum vreo câteva zile am văzut pe blogul Hiacintei un quiz despre cărţi. După ce m-am jucat şi eu să văd ce carte sunt [se zice că-s Alice’s Adventures in Wonderland ], am văzut că s-a mai jucat şi luciat.

Dar eu am continuat joaca şi am dat de un quiz mai interesant. Iată rezultatul:

You're Spain!

You like rain on the plain, as well as interesting architecture and
a diverse number of races and religions. You like to explore a lot, but sailing,
especially in large groups, never really seems to work out for you. Beware of pirates
and dictators bearing bombs. And for heavens' sake, stop running around bulls!

It's just not safe!

Take the Country Quiz

at the Blue Pyramid

Tare m-am bucurat, că mie mi-a rămas sufletul în Spania, acum vreo câţiva ani. Tot ce-am văzut acolo mi-a plăcut [fiecare piatră şi fiecare fir ars de iarbă].

Şi cum mergeam noi pe cel drum, deodată am tot dat peste silueta lui Don Quijote, care ne spunea că pe acolo hoinărise şi el.

Unii spun că ar fi de necitit cartea asta, dar eu nu cred că-i aşa. Deşi e drept că am avut nevoie de răbdare, pentru că povestea nu are ritmul trepidant[?!] al vieţilor noastre, nici superficialitatea cu care suntem obişnuiţi.

Şi tot din cauza Spaniei, m-am îndrăgostit de ciclism. Revenită acasă, am dat de La Vuelta [pe Eurosport,] adică Turul ciclist al Spaniei şi la început mă uitam de dragul peisajelor, iar apoi am început să înţeleg ce-i cu sportul ăsta. Aşa că, dacă tot a venit primăvara, mă gândesc că mai e un pic şi începe Il Giro. Abia aştept. Şi de Italia mi-e dor.

O scamatorie

Multe auzisem despre Donald Barthelme înainte de a-l citi. Recunosc că m-am bucurat când cei de la Cotidianul au anunţat că vor publica Regele, adică un roman [ îi citisem mai demult, într-o antologie, cîteva proze scurte, cea mai bună fiind Cortes şi Montezuma.]

Ştiam că e un postmodern important în spaţiul american. Regele e o poveste tipic postmodernă, evident. Într-o lume în care subiectele au fost epuizate [dar asta s-a întâmplat demult de tot, doar deplângea epuizarea şi un scrib egiptean, despre care a aflat Barth şi ne-a spus şi nouă], Barthelme rescrie o frântură din Romanele Mesei Rotunde. Nu a fost primul. Dar Artur, Guinevere, Lancelot nu sunt cei pe care-i ştim, ci sunt eroii lumii noastre, sunt implicaţi în cel de- al doilea război mondial.

„Vechea orânduială a dispărut. S-a terminat. Nu mai vrem extraordinarul, reprezentat de domniile voastre şi de faimosul vostru rege. A venit vremea celor de rând, a celor netalentaţi, mediocri, a celor absolut neîndemânatici.”

Textul lui Barthelme [alcătuit din mici fragmente] prezintă nişte foşti eroi ajunşi de râsul lumii. Şi o face cu ironie. De multe ori, micile întâmplări stârnesc râsul, dar parcă-i unul strâmb.

Donald Barthelme, Regele, traducere de Cristiana Vişan, colecţia Cotidianul, 2007

At the Movies

Am încercat să recitesc Mic dejun la Tiffany fără să mă gândesc la film(e), dar n-am prea reuşit. Deşi Holly Golightly avea părul tăiat băieţeşte, cu şuviţe arămii, mie tot imaginea lui Audrey Hepburn (în celebra rochie neagră) îmi venea în minte.

Asta până când mi-am reamintim biografia personajului, şi anume momentul în care Lulamae Barnes a hotărât să devină Holly. Şi atunci m-am gândit la Norma Jeane, cea care a fugit de trecutul ei pentru a deveni Marilyn Monroe (în celebra ei rochie albă), tot o ţicnită autentică, precum mica impostoare. Am aflat apoi (pentru că nimic nu e nou pe lumea asta) că Truman Capote şi-ar fi dorit ca Marilyn să joace rolul lui Holly [care are ceva din structura autorului său; se spune că atacurile de panică, acei draci roşii îl vizitau uneori]. Aşa că nici gândul meu nu mi s-a mai părut întâmplător.

Ar fi fost alt personaj, desigur. În film, Holly parcă mai are o urmă de inocenţă, cel puţin eu aşa mi-o amintesc. Dar în nuvela lui Capote e mult mai rece, mai calculată. Şi e mai multă cruzime. Iar personajul e de neuitat, la fel şi visul ei, care nu e doar al ei. Eu cred că Tiffany's ar putea fi acel clean, well-lighted place dorit de Hemingway [şi nu numai]. "Dacă aş putea găsi un loc în viaţa reală în care să mă simt ca la Tiffany, aş cumpăra nişte mobilă şi aş boteza pisica."

Truman Capote, Mic dejun la Tiffany, traducere de Constantin Popescu, colecţia Cotidianul, 2006

PS. Am găsit o cronică aici şi încă una aici.