Despre cafea, altfel

Confesiunile unui cafegiu nu e o carte prea veselă, dimpotrivă, mie mi-a creat o stare de disconfort. Şi acum mă gândesc cum să scriu despre ea în aşa fel încât să nu mai trec prin stările prin care am trecut citind-o. O să scriu mai mult pentru a scăpa de o povară. Deşi s-ar putea ca ea să devină doar mai grea şi atât. De vină nu e cartea, ci perioada despre care se vorbeşte.

Am găsit şi două interviuri cu Gheorghe Florescu, unul în România Liberă şi un altul în Time Out, plus câteva fragmente din carte apărute în "22".

S-a mai scris despre cartea asta pe bloguri (Cristian Teodorescu) şi prin ziare (Alina Purcaru, Ioana Danciu).

Trec aici două paragrafe din prezentarea făcută de Dan C. Mihăilescu: "Ei bine, nu vreţi să ştiţi cum ajungeau mărfurile acelea în depozite, în navete şi apoi în cămările privilegiaţilor, cum îşi rezolvau aprovizionarea mahării din Partid, Securitate, mafiile din toate zonele şi de toate calibrele?

Cine şi ce dicta de sus, cine trăgea sforile din culise, cât era întâmplare, prostie sau calcul diabolic deliberat? Şi la ce bogăţii au ajuns după 1989 reţelele şi artizanii aprovizionării de atunci?"

În cartea asta e o poveste despre acumularea primitivă de capital, urmată de un show de zile mari şi apoi minunata LOR privatizare. Ar trebui să citesc acum cartea lui Marius Oprea, Moştenitorii Securităţii, dar mi-a zis o prietenă să fac asta doar dacă-s masochistă.

Sigur că e vorba şi despre cafea. Aşa am aflat şi eu că în România armenii ştiau marile secrete ale afacerilor din domeniul ăsta. Gheorghe Florescu, născut prin 1944, a început să lucreze în comerţ imediat după terminarea liceului. A aflat tainele cafelei de la Avedis Carabelaian, de la care va prelua şi magazinul. În 1977, la cutremur, scapă ca prin minune cu viaţă, pentru că, supărat pe locatarii clădirii care găzduiau magazinul, închide un pic mai devreme. Blocul s-a prăbuşit şi nu au fost supravieţuitori. Aventura va fi reluată în alt loc, într-un magazin nou, până în 80 şi ceva când Florescu e arestat şi va face câţiva ani de puşcărie. Universul carceral din acei ani era exact ca cel din anii 50.

Nu toate poveştile cu cafea sunt frumoase. Prin 70 şi ceva s-a dat o lege care suna cam aşa: nimeni nu are voie să deţină mai mult de 500 de grame de cafea, cei care încălcau legea luau 5 ani [de puşcărie, normal]. Pe lângă magazinul din Hristo Botev apare un fel de club, cafenea, unde veneau nu doar securişti [mândri că i-au terminat pe duşmanii poporului], ci şi artişti, actori, scriitori, bătrâni aristocraţi din vremurile trecute. Şi uite aşa prind viaţă Nichita Stănescu, Emil Botta, Alexandru Rosetti, Marin Preda, Leon Kalustian, Corneliu Coposu, Nicolae Carandino şi alţii.

Sunt şi poveşti de familie, nu multe şi oricum nu dintre cele care nu trebuie spuse. E o familie obişnuită, cu părinţi care-şi fac griji atunci când se îmbolnăvesc copiii, care au emoţii când se gândesc la examenele ce trebuie date, dar sunt şi mândri când copiii lor reuşesc să-i întreacă pe ceilalţi.

E o carte importantă mai ales ca document, dar mi-e teamă că nu va fi citită mai de nimeni. Poate o să mai adaug câte ceva mâine, multe ar fi de spus. Dar, cum mai dau şi eu drumul la tv şi zapez, îmi dau seama că asemenea cărţi i-ar interesa mai mult pe străini. E o carte pentru cei care nu mai au iluzii, dar şi pentru cei care le mai au [s-ar putea să le treacă]. E o carte pentru cei care au uitat, dar şi pentru cei care ar vrea să afle cum a fost. E o carte pentru cei care ar vrea să înţeleagă de ce tot mergem ca racul, până la urmă e o carte împotriva mancurtizării.

Later edit: A scris Jubjub Bird pe blog despre cartea asta. Iau de acolo o frază: Ce şochează la această carte este evocarea personajelor pe atunci obscure dar acum extrem de cunoscute din politica şi mediul de afaceri al României, alături de legăturile dintre ele.

De citit: Mircea Cărtărescu, O lume de păianjeni

Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, Humanitas, 2008