Iar pe puncte

1. Un fragment interesant din interviul luat lui Ioan Groşan de Mircea Mihăieş. A apărut în Orizont, nr. 4/2010. Întrebarea sună cam aşa: De ce ai optat pentru tipărirea în regie proprie a acestei cărţi? Iată răspunsul: Pentru că editurile din România, fără excepţie, plătesc (dacă plătesc!) FOARTE PROST scriitorii. Îţi dau când apare cartea (mă refer la proză) vreo zece milioane de lei extrem de vechi, după care, din an în Paşte, cu ţârâita, alte două-trei. Tu, ca autor, nu ai niciun control asupra vânzărilor, asupra eventualelor tiraje succesive scoase pe şest, nu există o minimă transparenţă financiară. Dar exemplul meu e singular, nu sfătuiesc pe nimeni să-l urmeze. Mă îndoiesc că poetul X din urbea Y ar putea face, cu folos, la fel ca mine, adică să se ocupe de tot, pe cheltuiala lui: să facă rost de sponsori, să-şi tipărească volumul, să-l lanseze, să-l difuzeze. E o experienţă inedită şi pentru mine să văd, pragmatic, cu ce mă aleg.

Pornind de aici s-ar putea face o anchetă serioasă.

2. În povestea de mai sus e vorba de Un om din Est. Am găsit cartea în librărie. E ciudat totuşi cum anumite cărţi, de la anumite edituri pot fi găsite în librării [tot de la Tracus Arte am cumpărat şi cartea de convorbiri a Iolandei Malamen cu Tudor Ţopa], iar altele nu. În general cărţile de poezie nu ajung. Mai că n-aş da vina pe edituri, dar nici nu ştiu ce ar fi de făcut.

3. În Steaua nr 3/2010 am găsit, spre marea mea bucurie, un articol semnat de Ana Maria Tăut: Trei ani de provocare creativă. Remember Aktionsgruppe Banat 1972-1975. De citit şi de păstrat. [Despre ancheta Literatura blogurilor, realizată de Ruxandra Cesereanu cred că se ştie deja, s-a mai scris. Va fi şi o continuare. Mihaela Ursa a publicat pe blog articolul ei.]

4. În România literară, nr. 16/2010, am dat de unu' care confundă literatura cu un hipermarket (scuzaţi-mă, nu m-am putut abţine). De fapt ce urmează e un citat în citat, pentru că acolo cronicarul, pe ultima pagină, scrie despre o anchetă apărută în Discobolul. Şi redă o parte din răspunsul lui Basarab Nicolescu, iar eu reiau aici câteva fraze: Soluţia este evidentă, dar ea jenează, desigur interese meschine financiare care nu au nimic cu grija pentru cititor: constituirea unei reţele naţionale de difuzare şi constituirea unui site naţional (de genul Amazon) unde toate cărţile care apar în România să fie accesibile cititorului din ţară şi din străinătate.

5. Versul zilei, din poemul săptămânii: noi nu vom fi răsplătiţi pentru că am dus o viaţă cumsecade? (Răsplata, Traian T. Coşovei, tot din România literară, nr. 16)

6. Am descoperit cu mare întârziere, că în 2009 Cristian Simionescu a publicat un volum nou: Ţinutul bufonilor. Am dat doar de o cronică şi încă nu ştiu despre ce editură e vorba. [Poate n-am citit cu atenţie articolul]. Nici nu îndrăznesc să spun că aş vrea să găsesc şi cartea. E ca şi cum mi-aş dori să ningă la Ecuator. Dar mai ştii, poate se va putea.

vax albina

În lumina ultimelor evenimente de pe plan intern şi internaţional, în republica apartamentală în care locuiesc a fost o furtună îngrozitoare, urmată de câteva dezbateri prelungite, huiduieli şi la final pupături, zâmbete, fandoseli. Nu pot să dau detalii, dar spun că preşedintele ales [eu adică] s-a întâlnit la ceas de seară cu primul-ministru [cu mine, adică] şi cu ministrul de finanţe [eu, păi da cine] şi s-a ajuns la o concluzie firească. Aşa că a fost chemat cetăţeanul [tot eu, vai de capul meu] şi i s-a comunicat următoarea decizie: până le vine lor o idee mai bună, se reduce cu 100% bugetul pentru cărţi. Sentinţa rămâne definitivă şi se aplică din secunda publicării pe blog. Cetăţeanul a încercat să vocifereze, dar a tăcut mâlc în secunda în care i s-a pus întrebarea: şi la ce ţi-au folosit?

Amalgam

Întreb şi eu, că ora-i numai bună: de ce apar reviste literare dacă oricum nu le poţi găsi? Aş putea să pun aceeaşi întrebare şi despre cărţi, dar azi am o problemă cu revistele. Aş citi şi eu unele articole.

De exemplu, zilele trecute am dat peste unele numere mai vechi din Contrapunct. Unul îi era dedicat lui Constant Tonegaru, şi nu erau doar articole despre el ci şi documente, fotografii şi o autobiografie halucinantă, dar tipică pentru anii 50. Un alt număr era dedicat literaturii norvegiene, altul literaturii din Belgia. Pe undeva am dat peste un interviu cu Charles Simic, plus traduceri şi altele.

Sigur citesc mai rar reviste literare, mai rar decât acum câţiva ani. Nu întotdeauna din vina mea. Revistele ar trebui să ajungă la potenţialii cititori. Dar dacă cei din redacţii nu se revoltă, nu ştiu de ce mi-ar păsa mie. [Deşi uneori îmi pasă.] M-am gândit la toate astea azi, când Criz a pus o întrebare delicată: Tu când ai renunţat la citit?

doar cu litere mici

• la sibiu am găsit numărul 27 din noua literatură, la bucureşti am găsit numărul 28; cum aici revista nu ajunge, cred că astea-s ultimele numere pe care le mai citesc
• refuz să mai alerg după cărţi şi reviste
• am dat de o carte mult dorită într-o librărie, de fapt am dat de ea în baza de date, calculatorul zicea că e pe acolo pe undeva, librarul n-a fost în stare să o găsească, aşa că am plecat fără
• în timişoara mai există vreo simigerie ?
• o să mă mai duc la vot doar atunci când vreun partid va avea curajul să propună singurul slogan adevărat: ticăloşii noştri sunt mai drăgălaşi decât ai lor, cu varianta decât nepoţii lor, mai bine ai noştri!
• am găsit tomis, tot la chioşcul acela, tot pe raftul cu rock, filme, muzici; am vrut să le spun că e una literară, dar am renunţat, s-ar putea să nu o mai aducă
• am fost la vot, dar tot ce pot să spun e că între x şi y nu văd nicio diferenţă, singurele deosebiri sunt date de iluziile noastre, câte au mai rămas; şi-acum aştept să mă strângeţi de gât, pentru că am îndrăznit să m-ating de perfecţiunile lor; dacă intoleranţa unei tabere nu mă miră, faptul că ceilalţi au ajuns să folosească acelaşi limbaj vulgar  şi aceleaşi metode mă îngrozeşte; un lucru ştiu sigur: îmi voi păstra toţi prietenii, i-am sunat pe unii duminică spre seară, fuseseră la vot, dar nu era niciunul fericit
• avea dreptate miki: de miercuri încep depresiile
  

Acasă. Nu prea dulce, să nu dăm în diabet

Pe aici totul e cenuşiu. Pe străzi e un fel de noroi, fabricat din praful autohton şi ploile venite de nu ştiu unde [probabil de la Cluj]. Da, m-am întors, şi precum vedeţi nu prea mă bucur. Cerculeţ a  avut dreptate am plecat la Piaţ Cărţi, nu lăsat bec aprins. Dar l-am aprins acum: am dat peste un magazin în care încă se mai găsesc becuri de 100, mă gândesc să mă duc să le cumpăr pe toate. Cu ocazia asta mi-am schimbat becul din hol, era ars şi de 75  n-am vrut să pun. Şi acum mă gândesc să schimb şi becurile din camera mea, n-am găsit atunci de 100 şi am luat 2 de 75. Unul de 100 mi-ar fi de ajuns. Dar vreau să vă anunţ oficial că lustra mea are 4 braţe şi cea din sufragerie 5. 

Gaudeamusul meu a durat un pic mai mult, pentru că Bucureştiul meu e un oraş plin de prieteni. Şi tot n-am reuşit să stau atât de mult de vorbă pe cât aş fi vrut cu unii dintre ei. Şi deja mi-e dor de ei. Vineri, când am ajuns în Bucureşti i-am sunat pe cei mai dragi; şi îmi pare rău că n-am putut să mă  împart în mai multe bucăţi pentru că aş fi vrut să-i văd cât mai repede şi pe toţi în acelaşi timp.

Târgul în sine nu mi-a plăcut deloc şi nici nu cred că s-a bătut vreun record. NU-mi pasă câţi expozanţi au fost atâta timp cât spaţiul acela e insuficient. NU am văzut toate standurile de la parter, pentru că NU mi-a plăcut înghesuiala. Editurile parcă erau băgate unele în altele, şi spaţiul dintre standuri prea mic. Cumpărători or fi fost sâmbătă şi duminică, pentru că în primele zile am înţeles că n-a mers nimic [aşa mi-au spus nişte surse neoficiale].

În Bucureşti ar fi fost multe de făcut şi de văzut. N-am reuşit să văd expoziţia de la MNAC, mi-a fost recomandată, dar durează parcă până spre mijlocul lui februarie, aşa că, cine ştie, poate totuşi mai am o şansă. A scris Gabriel Daliş  despre ea.

Şi vineri, la muzeu, citeşte Ioan Es. Pop, probabil la 6. Iar la Bistriţa o să fie un festival săptămâna viitoare, detalii găsiţi pe afişul alăturat.

Pe aici însă mai nimic, doar ploaie şi ceaţă, un nenorocit aruncă cu petarde. Spre etajul 10, tunete şi fulgere. Revin în curând cu detalii.

Capitulare

Azi aş fi vrut să fiu la Bucureşti [dar când văd ce cozi sunt la secţiile de votare din Gara de Nord mă gândesc că poate-i  mai bine că am rămas acasă], mă consolez cu gândul că şi România ar fi trebuit să fie în cu totul altă parte. Aşa că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă duc să votez, pentru a amâna cu câteva secunde decizia finală, pentru a suspenda pentru câteva ore adevărul acelei ghicitori pe care o tot aud de când m-am născut: ce-i mic, negru şi îţi stă întotdeauna în faţă?

Pentru că ştiu sigur că în turul al doilea o să am de făcut aceeaşi alegere ca în 2000 [cu voi viitorul trece]. Dar, nu, la turul al doilea NU mă mai deplasez, să se-aleagă viermii fără mine.

sursa foto: icanhascheezburger

Şi dacă nu vă place luminiţa asta, mai am una: luminiţa de la capătul tunelului e, de obicei, o locomotivă care vine din direcţie opusă. 

Şi pentru cei care au acum douăzeci şi ceva de ani, cel mult 30, şi  un anumit nivel de inteligenţă am un sfat: plecaţi de aici cât mai aveţi timp. Pentru mine e mult prea târziu. Definitiv de târziu.

Cu alte cuvinte, din nou underground

O să scriu câte ceva despre cele întâmplate la Bucureşti, deşi nu am poze şi niciun fel de altă înregistrare. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu cardul şi nici nu mai încerc să înţeleg.  Când mi se întâmplă câte un pocinog din ăsta, îmi aduc aminte ce-mi zicea bunica: lasă, mamă, că alţii au pierdut averi, unii şi-au pierdut şi viaţa. [zic şi eu aşa, într-o doară, că doar pe români nu-i interesează ce s-a întâmplat cu alţii]. Aşa că o să povestesc un pic despre Institutul Blecher şi clubul său de lectură, dar o să fie ca şi cum v-aţi uita la un film şi pe ecran se va vedea doar o parte din subtitrare si din când în când se vor auzi frânturi din ce spun actorii. Dar sonorul nu vă va ajuta prea mult, pentru că ei vorbesc într-o limbă ciudată, care uneori pare doar a lor.

M-a distrat uşor gândul că trebuie să ajung într-un loc numit Dharma Bar la câteva zile după ce am terminat de citit The Dharma Bums. Şi m-am bucurat că a apărut un Institut Blecher cam în zilele în care am descoperit că cei de la Art au de gând să reediteze poezia lui Max Blecher. Sâmbătă spre seară m-am plimbat prin Bucureşti şi am descoperit barul. Nici nu ştiţi ce poze frumoase i-am făcut! Nici nu veţi afla, că s-a dus cardul. M-aş fi dus şi la  lectura de la muzeu dacă aş fi ştiut de ea, sau dacă ar fi ştiut cineva de ea. Ce să-i faci, muzeul acela e condus de unii pe care nu-i interesează nimic, altfel nu-mi explic cum nu le-a trecut prin cap că alţii ar putea fi interesaţi de aşa ceva. 

Dharma Bar mi-a părut a fi un loc foarte familiar, în Timişoara e plin de baruri din astea: cum am găsit un demi[sub]sol, cum am pus acolo un bar. Dar seamănă foarte bine şi cu spaţiul acela de la Muzeul de Artă în care au loc uneori lansări de carte şi alte întâlniri, numai că e un pic mai mic. Institutul e una din frumoasele invenţii ale lui Claudiu Komartin. Şi ce frumos înregistrasem eu începutul, în care spunea ce vrea să fie clubul de lectură! A povestit pe blogul oficial ce s-a discutat acolo, dar a fost foarte sobru, nu ca la început când şi-a permis să fie un pic subiectiv. La prima întâmplare au citit Dan Coman şi Sorin Despot.  Şi a fost frumos.

Iar eu acum o să să adaug doar câteva impresii, mai mult pe marginea discuţiilor. Dan Coman a citit poezii apărute deja în colecţia no name, mai puţin două: Elena şi încă una dedicată lui SGB [aici mi-ar trebui un emoticon, dar n-am]. Nu prea ştiu de ce i s-a reproşat lui Dan Coman că sună mereu a Dan Coman, aşa că trec peste povestea asta şi ajung la ceva ce mi s-a părut important, dar s-a trecut repede peste. La un moment dat, Sorin Despot a spus că ar vrea să-şi citească poeziile într-un spaţiu public. Şi-s convinsă că nu îşi doreşte aplauze, recunoaşterea mulţimilor sau alte lucruri de care a fost acuzat, şi mă bazez pe un mic detaliu: a spus că el vrea în primul rând să comunice, poezia e o formă de comunicare. Dar parcă n-ar fi fost auzit. Aşa că eu cred că şi-ar dori să ştie dacă cineva e interesat de ce are el de spus, dacă s-ar opri cineva din drum să-l asculte, cineva care nu e din breaslă, pentru că nu ştiu cum să zic, dar eu cred că breasla e interesată mai mult de cum se spune. Şi nici nu cred că cititorul obişnuit ştie că există breasla, tocmai de asta părerea ei nu prea influenţează pe nimeni.  Pentru [unii] cititori, contează părerea unor critici, contează editura şi contează ce spun unii poeţi, mai ales când ei mai scriu şi la revistă, dar nu aştern acolo tot ce le-a trecut prin tastatură.

Ar fi multe de spus, dar nu e momentul.  Mai spun doar atât: următoarea întâlnire a clubului de lectură o să fie în 4 octombrie, când vor citi V. Leac şi Mihai Duţescu.     

Nicio grijă, cade!

Cam aşa arată Abatorul, azi. Zilele trecute au protestat câţiva naivi, crezând că se mai poate schimba ceva. Şi eu m-aş fi dus acolo, lîngă ei, dar n-am putut, eram la lucru.

Am mai scris despre ce se întâmplă cu clădirea asta. Între timp s-a deteriorat cam tot acoperişul.

Celelalte clădiri mai mici parcă arată mai bine, dar turnul cred că nu va mai rezista mult. Da, noi nu demolăm nimic, noi aşteptăm să cadă toate de la sine, aşa cum au căzut cele două case de pe E. Ungureanu. Parcă se face un hotel acolo.

Au căzut cele două case, poate şi altele. Urmează Abatorul. Se pregăteşte... cazarma U?!

vineri 13

Precum vedeţi, toate îmi merg din plin.

Partea bună a zilei de azi a fost Noua Revistă Vorbită, că a fost cu multă poezie, printre altele a fost şi un reportaj de la lectura din Galeria Montage (cu: Vlad Moldovan, Gabi Eftimie, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Andrei Gamarţ şi Hose Pablo).

Inutil să spun că mi-au plăcut poeţii care-mi plac de obicei, iar cei care nu-mi plac de obicei nu mi-au plăcut nici acum. A fost prima dată când i-am auzit pe Andrei Gamarţ şi Hose Pablo [nici nu i-am citit decât fragmentar, pe internet]. Dar cel mai mult mi-a plăcut ce a citit Elena Vlădăreanu [mai bine zis ce a selectat Adela Greceanu pentru emisiune]. Am citit eu pe undeva că a început să scrie cu totul altfel decât până acum, adevărul e că mi-a plăcut mult de tot ce am auzit. Era multă revoltă şi ironie în textul ei. Cred că era şi în concordanţă cu starea mea de spirit, că era despre spaţiul vital. Adică: nu dau doi bani pe viaţa aurolacilor, nu dau doi bani pe viaţa mea, nu mă entuziasmez, nu am speranţă de viaţă, nu am planuri de viitor, dar vreau un spaţiu în care să aud cum inspir şi expir [dar nu în ordinea asta, în ordinea asta mi-am adus eu aminte câte ceva].

Bine am ajuns, am început să povestesc poezii. Parcă aş fi la şcoală, spunând ce-a vrut să spună poetul. Mai bine mai pun o poză* şi închid taraba pe ziua de azi [că deja-i 14].

*prima poză e de pe icanhascheezburger, pe a doua am furat-o, dar nu mai ştiu de unde.

Dar nu doare. Oare?

Din cauză de motiv eu îmi fac autocritica. Data viitoare stau acasă.

Cine se simte ca mine să facă testul ăsta: The Idiot Test.
Am dat şi de The Idiot Test 2.

Lecţia zilei de azi

[..] bacilul ciumei nu moare şi nici nu dispare vreodată, [...] el poate să stea [...] adormit în mobilă şi rufărie, [...] aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi [...] poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită. ~albert camus, ciuma

Cu gândul la ei

Bugetul ICR

Citiţi cele scrise pe blogul lui Bogdan Ghiu şi semnaţi petiţia. Am semnat, pentru că pe mine ICR-ul mă reprezintă, nu bipezii alergători după baloane.
Citiţi şi ce-a scris Dan Perjovschi în 22.
Later edit: am descoperit şi o scrisoare deschisă, a lui Bogdan Ghiu, către artişti şi intelectuali.

Eu şi anii '80

Cred că de vină e frigul, îmi stârneşte tot timpul spaime nebănuite. Îmi aduc aminte şi asta nu-mi place tot timpul. Dar pe urmă nu uit, dar reuşesc să mă gîndesc la altceva. N-o să scriu o cronică, dar o să scriu ceva pornind de la Anii '80 şi bucureştenii. O cronică scrisă de Smaranda Vultur puteţi citi aici. Pe Metropotam am găsit câte ceva despre mijloacele de transport, dar tot de la cartea asta s-a pornit.

Mi-a plăcut ideea asta de dicţionar, în care definiţiile sunt date de nişte anonimi, oameni obişnuiţi, fiecare cu amintirile, necazurile şi bucuriile lui. Ultraselectiv, trec aici câteva cuvinte de la care au pornit poveştile din carte: 23 august/ activist/ cenzură/ coadă/colectare/duplicitate/foame/frică/furnizor/ haz de necaz/ înlocuitori/joia tineretului/ mioriţa/ moş gerilă/ nostalgie/ nuntă/ prostituţie/p.ta.p./raţie/relaţii cu străinii/ rude în străinătate/ serbare şcolară/ura!/zvon.

Adaug şi eu câteva definiţii, ale mele.

Şomaj: oficial nu exista, dar eu îmi aduc aminte că la un moment dat muncitorii de la o fabrică timişoreană erau trimişi prin rotaţie, câte 6 luni, în concediu fără plată.

Oraş închis: dacă nu aveai ambii părinţi cu domiciliu în Timişoara, nu aveai dreptul să ai domiciliu în Timişoara; nu aveai voie să-ţi cauţi de lucru decât în localitatea de domiciliu [doar dacă nu primeai repartiţie undeva pe coclauri şi acolo rămâneai toată viaţa, în cazul în care se putea numi aşa].Toate oraşele mari erau oraşe închise.

Moş Gerilă/Moş Crăciun: L. avea părinţii învăţători, dar tatăl lui era şi secretar de partid. Partidul a hotărât că nu există Crăciun, nici Moş, dar exista Moş Gerilă, de import sovietic şi venea teoretic la Anul Nou, când ar fi trebuit să se împodobească şi bradul. Părinţii normali făceau bradul la Crăciun şi tot atunci venea şi Moşul. Toţi copiii aveau brad în casă, cadouri mai mici sau mai mari, dar L. nu avea nimic. Nu pricepea de ce, pentru că el în fiecare an încerca să fie tot mai cuminte; şi ştia că oricum nu era cel mai rău copil, dar era tot timpul pedepsit; de aia plângea îngrozitor de tare, în fiecare an, până în 31 spre seară, când apărea bradul şi în casa lui, cu cadouri cu tot. Noi, fiind mai mari, ştiam adevărul, dar nu ştiam ce să-i spunem. Ce l-ar fi durut mai puţin: că Moşu' nu există sau că tatăl lui era un idiot?

Frig: mergeam seara la nişte vecini, nu doar pentru că antena lor de sârbi era mai bună, ci mai ales pentru că aveau televizor color. Şi într-o seară de iarnă, când ne uitam noi frumos la un film, îl auzim pe J. pufnind în râs. Soţia lui, uşor iritată, l-a întrebat de ce râde, filmul era cam trist. Printre hohote, J. a zis: nu prea ştiu, dar aprinde lumina. Şi atunci, a desfăcut palmele şi-a zis: uite, gheaţă, am găsit gheaţă pe calorifer.

Manual de Limba Română






















imnul cu text adaptat, plus o poezie din ciclul românul e născut poet şi Ceaşcă e cel mai poet dintre ei














altu' care se credea poet







***Anii '80 şi bucureştenii. Mărturii orale, Paideia 2003

Un fel de amintiri

Nu ştiu dacă o să citesc vreodată Tovarăşe de drum, nu cred că vreau să îmi aduc aminte anumite lucruri. De fapt, nu-i asta, e mai mult teama de a descoperi că acele vremuri erau suportabile, sau haioase, sau mai ştiu eu cum. Adică, aşa să pară acum, în ţara asta de mancurţi. De fapt, cele rele au fost aşa de multe şi de insuportabile încât mi se pare o cruzime să aud păi era ieftin, sau luam bilet prin sindicat [asta-mi zicea mie unul despre anii 50; unii erau în Bărăgan, sau la Canal, sau la Piteşti, dar ce contează, asta nu era treaba lui].

Despre carte a scris Luciat, dar a scris şi despre amintirile ei. A scris şi Ionuca, adaugând şi amintirile ei. Scriu şi eu un pic despre amintirile mele.

frig - stăteam în clasă şi ne vedeam ca prin ceaţă. la un moment dat un coleg zice: hai să suflăm în sus, poate ninge. era o iarnă îngrozitore, se apropia Crăciunul, totul era cenuşiu.

frică- aveam senzaţia că veneau zilnic, dar nu cred, poate veneau o dată la câteva zile, dar a durat cam tot trimestrul I. pe urmă au venit mai rar. erau trimişi de inspectoratul şcolar. intrau brusc în clasă şi urlau: manualele pe bancă, deschise la poza cu tovarăşul. eram în clasa întâi şi ne plăcea să mâzgălim fotografiile, făceam mustăţi, ochelari, ce ne mai trecea prin cap. nici acum nu mi-e bine când cineva intră brusc în încăperea în care mă aflu.

absurd - citeam ceva, nu mai ştiu ce. a venit în vizită o prietenă, mai deşteaptă decât mine, făcuse liceul de filist, era deja studentă la Filo. s-a uitat la carte şi a început să-mi povestească diverse chestii despre absurd. la un moment dat, s-a oprit. nu ştiu dacă terminase ce avusese de zis. dar nu a mai adăugat nimic după aceea, pentru că am întrebat-o direct: există ceva mai absurd decât să încălzeşti caloriferul cu radiatorul?

minciuna- ar fi trebuit ca în 5 minute să răspundem la un chestionar, erau nişte sociologi care făceau nu ştiu ce studiu şi aveau nevoie de un eşantion reprezentativ. profu' de fizică ne-a citit întrebările şi ne-a zis că trebuie să răpundem repede şi sincer. un coleg de-al meu a zis păi ce, io-s prost. ne-am certat cu profu' cam toată ora, i-am spus că o să minţim, i-am explicat că nu putem fi sinceri, ca nu suntem proşti. i-am demonstrat că-i simplu să ne găsească dacă fluierăm în biserică. teoretic nu trebuia să semnăm foile alea, doar trebuia să spunem dacă suntem fericiţi, dacă ne lipseşte ceva şi mai ales, cum vedem viitorul. am minţit, prezentul era minunat, iar viitorul, ei, tovarăşi, aici am avut noroc, când era să ajungem la el, viitorul ăla s-a schimbat, a venit altul.

comerţul cu oameni - aveam o prietenă care aştepta actele, să plece în Germania, cu toată familia. la un moment dat am aflat că familia unchiului ei urma să plece. am aflat de ce actele lor n-au ajuns tot atunci: ne-am hotărât mai târziu şi banii pentru noi încă n-au fost depuşi. statul român a vândut evrei şi nemţi.

lecţia de bază- libertatea cuvântului e garantată de constituţie; libertatea după cuvânt nu ţi-o mai garantează nici dracu'.

gata, am obosit.

Ce-i de făcut?

Ama scrie despre soarta tristă a unui căţeluş. Am înţeles că ar fi vorba de mai mulţi. Toată povestea a început aici. Nu ştiu ce s-ar putea face.

De săptămâna viitoare o să reîncep să scriu despre cărţi. Luni am de predat un proiect, marţi altul. Cam asta-i situaţia. Poate povestesc mai multe sâmbătă sau duminică, dacă prind vreun moment liber. Până atunci o plagiez pe Tomata şi spun şi eu că în ultimul an şi ceva blogul ăsta a fost singurul lucru pe care l-am făcut cu plăcere.

rdSucks big time!

iar n-am internet acasa, nu merge rdShiiiiiitu', o sa tac o vreme. nu mult, sper. oricum o sa incerc sa rdSCAP de ei!

Frig

English, my Love

Azi am abandonat din nou un roman, dar sper că nu pour toujours. Cartea-i cel puţin interesantă [subiectul e uşor dostoievskian; ar putea fi şi romantic], adică Torturaţi-l pe artist. Traducătorul ştie engleză, nu asta-i problema. Cu româna e oarecum paralel, ca orice traducător care se respectă. N-am citit decât vreo 80 de pagini, poate nici atât, dar cum lately n-am umor, am simţit nevoia să strâng pe cineva de gât şi m-am dus la librărie; am cumpărat- evident - un roman poliţist.

Ce am cu bietul traducător, care de fapt e o she? Dacă n-ar fi vorba de o carte publicată la Humanitas, n-aş zice mai nimic, cum nu mai zic nimic despre cele din colecţia Cotidianul. Nu zic nimic nici despre Sylvain, care a primit permisiunea să declasifice nişte informaţii. A dat un prim ministru ordin să traducem aşa, gata, aşa traducem, mă conformez. Dar nu pricep de ce diverse cuvinte nu-s traduse. Caller ID măcar e cu italice, dar nu se putea strecura o notă de subsol? Nu întrebăm un telefon? Oricum am aflat lucruri noi: cântatul e o formă de escapism. Şi înţeleg că în pauze copiii trebuie să iasă afară, de mai multe ori, dar chiar aşa, în văzul lumii? Şi de ce-s unii o adunătură de loseri, America n-are şi ea faliţii ei? Dar cel mai mult şi mai mult aş vrea să ştiu cum reuşea habar n-am cine să lase bacteriile de fungus să se caţere pe el? Şi ce-s astea? Struţo-cămile? Lost in translation, plus prea multe absenţe la orele de biologie?

Aştept să-mi treacă furia şi să reiau romanul. Dar între timp o să citesc Somnul de veci, adică The Big Sleep. Mai ales că autorul [Raymond Chandler] s-a născut în 1988 şi a murit în 1959. Şi cartea asta a publicat-o în 1939. Dacă nu mă credeţi, vă priveşte; da’ aşa scrie în minunata ediţie cu care m-am pricopsit.

De necrezut, dar adevărat!

Ghid practic pentru studenţii care au nimerit din greşeală la Litere - de Ioana Pârvulescu - Cronica Pesimistei