Rapsodia negrilor

Prima dată am auzit de Toni Morrison pe la începutul lui '90, într-o emisiune a Monicăi Lovinescu, care povestea despre Beloved, roman tradus atunci în franceză. Şi vorbea aşa frumos, încât mi-am dorit mult de tot să citesc şi eu cartea asta sau orice altceva scris de Toni Morrison. [Recunosc, mi-e dor de Teze şi antiteze la Paris, strict de emisiune şi amfitrionii ei, nu de contextul care a generat-o/în care se difuza].

După aceea, prin 1993, Toni Morrison a luat Nobel-ul, iar eu m-am bucurat, pentru că mi-am amintit de tot ce spusese Monica Lovinescu despre ea. [Mi-am adus aminte că suedezii au făcut un fel de sondaj, imediat după ce s-a anunţat laureatul din 1993 şi răspunsurile au fost foarte stranii, nu prea ştia nimeni despre cine era vorba, numai unul a zis: Morrison?! păi, nu era cântăreţ???]

A trecut ceva timp de atunci şi eu nu mai speram că Toni Morrison va fi găsibilă prin apele teritoriale. Bine că m-am înşelat. Am găsit întâmplător Cântecul lui Solomon în librărie. Nu ştiam că s-a tradus, de obicei nu-mi scapă ştiri din astea [sau aşa-mi place să cred].

Cum mă plimbam frumos prin librărie, am reuşit să zăresc întreaga copertă şi să citesc numele autoarei. Am luat cartea de pe raft, să mă conving că nu e nici o greşeală, că e THE Toni Morrison, după care am cumpărat-o imediat şi am mai spus şi altora să meargă, să o cumpere. Coperta e cam kitsch [nu din cauza lui Denzel Washington, dar totuşi e şi vina lui], de-asta e bine că am văzut imediat numele autoarei, altfel nu m-apropiam de carte.

N-a fost deloc o lectură facilă. La început, am crezut că n-o să am răbdare să o citesc, pentru că povestea nu are ritmul/viteza romanelor traduse recent. America lui Toni Morrison nu are nici o legătură cu America lui Dos Passos sau DeLillo. Pe urmă, mi s-a părut prea patetică pe alocuri, prea multă suferinţă, parcă şi câteva locuri comune uneori. Ei, şi când m-am apropiat de jumătate [cartea are peste 400 de pagini], toate poveştile aparent disparate/neimportante au început să se lege, să crească unele din altele.

Aşa, pe scurt e povestea unei familii de negri, e povestea lui Milkman, care într-o zi [pe la mijlocul romanului] se hotărăşte să plece de-acasă, la început în căutarea aurului ascuns într-o peşteră [da’ nu vă spun ce-i cu el], iar mai apoi încearcă să afle tot ce se poate despre bunicii lui, de unde au venit, cine erau. Terifiantă e povestea celor Şapte Zile, o organizaţie a negrilor, care omorau albi, aleşi la întâmplare, dar nu chiar întâmplător. Cartea nu cred că ar putea fi pe placul celor care vor realism pur, pentru că e plină de poveşti, credinţe, stafii, de tot ce ţine de o lume arhaică.

Despre tehnoredactare/traducere nu mai zic nimic. Ce aş mai putea zice? Am găsit şi ca şi caii, dar şi a căzut jos, am dat de nicio/niciun, încât am crezut iniţial că tot DOOM 2 e acolo, dar nu a fost aşa, peste tot e î şi sînt.

La final trec două fraze de ţinut minte:

„Cînd n-ai nicio şansă, trebuie să-ţi inventezi una.”

„Aflase deja de mult timp că, deşi lucrurile par a fi într-un fel, cel mai probabil sînt altfel.”

Toni Morrison, Cântecul lui Solomon, traducere de Irina Negrea, editura Lider, 2006