9/11

Zicea Forrest Gump că e ciudat cum îţi aduci aminte unele lucruri şi altele nu. El a vrut să-şi aducă aminte de prima lui pereche de pantofi, eu îmi aduc aminte oricând unde eram [mă uitam la CNN], ce gândeam, când a fost lovit al doilea turn; şi mi-am lipit pe uşa de la bucătărie o reclamă la nişte ţigări, deşi nu-s fumătoare, doar pentru că imaginea e din Manhattan şi turnurile sunt întregi. Când am lipit abţibildul, nu mai erau. E modul meu de a încerca să uit imaginea acelor oameni care, în şir indian, se aruncau pe geam.

Citind cartea asta a lui Jonathan Safran Foer, am avut senzaţia că şi el ar vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat şi cum se poate trăi după ce treci printr-o asemenea traumă. Unii comentatori de pe Amazon îi reproşează faptul că se foloseşte de 9/11 pentru a-şi vinde cartea; alţii, dimpotrivă, apreciază mai ales subiectul. Eu apreciez mai ales construcţia, pentru că happy end-ul căutat cu orice preţ nu mi-a plăcut deloc, ba dimpotrivă.

Cartea este un best seller. Recunosc, pe la jumătatea romanului mă gândeam cu bucurie la faptul că, o carte inteligent construită şi bine scrisă se vinde atât de bine. Pe urmă, am înţeles de ce: se rezolvă toate, adică cele care se mai puteau rezolva. Prea mult sirop.

[O fi de vină concurenţa cu Nicole Krauss, despre care scria Florina Pîrjol, nu ştiu. Eu una prefer Istoria iubirii. ]

Oskar e un puşti de 9 ani care şi-a pierdut tatăl [avea o întâlnire de afaceri într-un restaurant aflat în unul dinte turnuri], ştia că se întâmplase ceva rău încă din clipa în care a ascultat mesajele înregistrate de robotul telefonic; ultimul pare a fi din momentul prăbuşirii turnului. Printre lucrurile tatălui său, găseşte o cheie şi caută în tot New York-ul încuietoarea. La un moment dat, îl ajută un bătrân misterios.

Pe lângă terorism, mai e reamintit bombardamentul asupra Dresdei [bunicii lui Oskar erau nemţi la origine], dar şi nenorocirile produse de bomba atomică [toate astea pentru a reaminti nişte drame, nu pentru a explica ceva].

Sunt mai mulţi naratori şi mai multe poveşti, plus imagini multe, fotografii, desene şi altele.

Mi-a plăcut istoria acelui fictiv Al Şaselea District [din care ar mai fi rămas doar Central Park] şi istoria bărbatului care şi-a pierdut cuvintele [ultimul pe care l-a pierdut a fost EU] şi povestea unei vieţi scrisă la o maşină de scris fără panglică.

Până la urmă toate poveştile astea, construite cu grijă [bunicii care îşi văd diferit viaţa şi povestea de iubire, Oskar căutând încuietoarea] se transformă într-o melodramă. Bunicul e misteriosul chiriaş din casa bunicii, cheia n-are nici o legătură cu tatăl lui, ci cu un altul, mama îşi găseşte un prieten la întâlnirile celor care au suferit traume, adică au pierdut pe cineva drag; şi, oricum ştia pe undă umblă fiul ei. Aşa că, m-am cam înfuriat. Ar fi putut să fie o carte bună.

Jonathan Safran Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape, traducere de Andra Matzal, Humanitas, 2007