Falconer

De vreo câteva zile tot vreau să scriu despre John Cheever, dar n-am avut prea multe momente liniştite. O să încep spunând că am găsit pe bloguri însemnările Teroristei despre Totul pare un paradis, iar pe Pas cu pas citiţi despre Bullet Park.

Eu m-am gândit să citesc prima carte tradusă la noi, Falconer. Oricum, se zice că ar fi cel mai bun roman al lui. Despre Falconer au scris themaya şi Woodisor, pe bookblog [o cronică în care dă destule detalii despre cele petrecute cu Farragut, în anii petrecuţi în închisoare]. N-am de gând să reiau nimic, ci să adaug câte ceva.

E o carte bună spre foarte, dar ar fi putut fi una de la foarte în sus dacă Cheever ar fi păstrat primele capitole, adică începutul şederii lui Farragut la Falconer [implicit vizita soţiei, scrisoarea pe care i-o scrie fiul] şi ar fi dezvoltat mult finalul [povestea crimei, ceea ce implică şi prezentarea dramelor din familia fratelui dispreţuit; mai ales istoria asta m-ar fi interesat, că-s toţi aşa nefericiţi şi dezaxaţi, încât ar fi putut ieşi un roman de tăiat respiraţia]. Îmi dau seama că mi-aş fi dorit să fie o cu totul altă carte. Dar tot mi-a plăcut în mod deosebit momentul în care se fac fotografiile, într-o cameră normală, lângă bradul de Crăciun, momentele acelea de tihnă, de reîntoarcere a puşcăriaşilor în iluzoria lume adevărată. M-am bucurat că au reuşit cele două evadări şi mi-a părut rău pentru nenorocitul care nu are cui să trimită scrisoarea de Crăciun, pentru că afară nimeni nu-i mai ştie numele. Şi atunci îi scrie lui Moş Crăciun. Cred că şi eu o să fac acelaşi lucru şi o să-l rog să-mi aducă o carte care să-mi taie respiraţia.

Completare: am uitat să spun, mi s-a părut foarte bună traducerea.

John Cheever, Falconer, traducere de Liviu Bleoca, Polirom, 2003

Mai avem nevoie de poeţi?

Ziua de azi e dedicată poeziei, pentru că se va termina la Joc secund, unde vin nişte poeţi spanioli, adică Rosa Lentini, Jesus Hilario Tundidor, Coriolano Gonzalez Montanez.
Aşa că vă spun: sunt semne noi de viaţă pe Club literar. N-aveţi nici o teamă, Hyperliteratura se simte foarte bine.
Later edit: uitasem ce era mai important! A apărut Un tramvai numit Popescu, de Cristian Popescu, desigur. Are şi DVD!

Citiţi orice, numai citiţi!

Leapşa de la Cinabru: zece cărţi ce merită citite! Greu de ales, ştiu că m-am jucat de mai multe ori, încercând să văd care ar fi acele zece cărţi, pe care le-aş lua cu mine pe o insulă pustie. Nu găsesc acum agenda în care am notat diversele răspunsuri. [Erau mai multe variante, m-am jucat de mai multe ori.]

Astea-s cărţile pe care le aleg azi [am hotărât să nu repet titluri din lista lui Cinabru, adică Biblia şi Don Quijote]:

1. Dostoievski- greu de ales o carte, dar să zicem Fraţii Karamazov; mai bine aş zice aşa: puteţi citi tone de cărţi, dacă n-ati citit Dostoievski, n-aţi citit nimic! Şi nu-s singura care crede asta!
2. Zestrea de aur - să vedeţi de ce [pentru mine] M&M nu-s nişte bomboane, ci pur şi simplu Mariana Marin.
3. Tache de catifea, Ştefan Agopian- pleacă unii la revoluţie, dar n-ajung, că-s ocupaţi cu mâncatul şi altele; dar cu totul altfel le-ar fi făcut ei pe toate, dacă ar fi ştiut ce se va întâmpla!
4. Abatorul 5, Kurt Vonnegut Jr. - o dovadă că nici romanul sf-ul, nici romanul american nu-s obligatoriu proaste; norocul meu că am dat de cartea asta şi-am început să citesc americani, spre disperarea unora. [Între timp s-au consolat.]
5. Viaţa ca o pradă, Marin Preda - cum să nu asculţi sfaturile celor bătrâni, dar cu graţie!
6. Bestii, Joyce Carol Oates - după ce am terminat cartea asta, vreo două săptămâni n-am putut citi nimic altceva, dar, în schimb, mi-am asasinat prietenii, vorbindu-le despre autoare. Suntem bestii şi asta e consolarea noastră.
7. Concert din muzică de Bach, H.P.B.- pentru că, vorba Dinescului, HPB nu e o întreprindere oarecare, ci însăşi Hortensia Papadat-Bengescu; altfel spus, pentru a cita un critic în viaţă: cel mai mare prozator din literatura română.
8. Adam şi Eva, Liviu Rebreanu - o carte non-conformistă, scrisă de un prozator extraordinar.
9. Inima-i un vânător singuratic, Carson McCullers – am tot scris despre ea; nu mai adaug nimic.
10. Odiseea, Homer- pentru a vedea de ce orice epopee e obligatoriu postmodernă.

Aş fi putut face un top cu mai mulţi ruşi [Tolstoi, Gogol, Cehov], altul numai cu americani.
Cum de-am uitat de Marguerite Yourcenar?! Îmi dau seama că n-am inclus nici un sud-american. Poate data viitoare! Dar luaţi de citiţi: Llosa, Borges, orice!

Dilemă nouă

A citit cineva Galaad, de Marilynne Robinson? Eu n-am spor la citit şi cred că, cel puţin deocamdată, o abandonez. E mult prea tristă, iar mie îmi ajunge iarna asta biruitoare. Am nevoie de ceva mai tonic.

Amintirile lui Ames, adică învăţăturile unui preot către fiul său, nu mă ajută deloc. Pe deasupra, am mai dat şi de o prezentare pe un blog, care tot abandonul îl încurajează. Şi eu urăsc să las necitite cărţi care au luat Pulitzerul, dar ce să fac, dacă vremurile o cer?! Nu mă deranjează faptul că e o carte în care nu se întâmplă nimic, doar că nu pot să citesc cum Ames îşi ia adio de la familie, de la copilul încă destul de mic. Am aflat că, în copilărie, Ames a plecat împreună cu tatăl lui să caute mormântul bunicului. Pe urmă am aflat că o fetiţă i-a murit imediat după naştere, dar tot atunci şi-a pierdut şi prima soţie. Cam multe nenorociri pentru doar 30 de pagini. N-am puterea să mi le asum.

Poate la primăvară!

Marilynne Robinson, Galaad, traducere de Gigi Mihăiţă, Cotidianul & Univers, 2007

Poetul şi vocea lui

Am fost gazdă bună destul timp, dar brusc am hotărât că musafirul nepoftit trebuie dat afară. Musafirul era un troian inofensiv de felul lui, doar că ţinea blocat cd playerul. Cred că nu-i place muzica. Dar am instalat un antivirus şi-am trimis calul la plimbare. Am putut astfel să-mi ascult cd-urile poeticeşti, de la cărticelele publicate de Cartea Românească. Şi probabil o să-mi mai cumpăr câteva, pe care nu le-am luat tocmai pentru că nu mergea jucăria.

Am ascultat însă de mai multe ori o cărticică violetă, pe care scrie frumos: G. Bacovia, Rar. Face parte dintr-o colecţie mai specială, de voci. Nu-i vocea oricui, ci a lui George Bacovia. Înregistrarea nu durează decât vreo 18 minute şi-un pic.

Are o voce care sună precum poezia lui, aparent nespectaculară. Nu interpretează poeziile, le citeşte pur şi simplu [la un anumit moment am avut senzaţia că se grăbeşte]. Dar de ce să le interpreteze? De ce să nu lase fiecăruia dintre noi bucuria interpretării?

Am găsit un site, unde parcă-s toate poeziile lui, n-am verificat.

George Bacovia, Rar. Poeme rostite la Radio, o înregistrare din 1954, prezentată de Bogdan Ghiu, Editura Casa Radio, 2005

Artă vs. divertisment

Zilnic auzim cât de proastă-i muzica de azi, ce proaste-s programele tv. Cartea asta ar vrea să ofere o soluţie. Dar nici cei care înfiinţează Academia Noua Renaştere nu vor reuşi să schimbe ceva, doar vor avea iluzia asta, pentru o vreme.

Până la urmă, tot ce se întâmplă e o ilustrare a faptului că infernul înseamnă binele făcut cu forţa, mai simplu spus: drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Cum poţi avea muzică/filme/seriale mai bune? Simplu, se ia una bucată individ [presupus] talentat, se creşte cu grijă. Conform iluziei romantice, îl ajutăm pe artist să devină cât mai nefericit, adică genial. Şi de ce nu devine? Păi, zice însuşi cobaiul, adică Vincent, în momentul în care află adevărul: selecţia nu-i bine făcută, suferinţa nu ajunge, iar Noua Renaştere ar fi trebuit să se ocupe de sculptori, pictori, nu de scenarişti, autori de cântece pop, pentru că divertismentul şi arta nu-s acelaşi lucru.

Joey Goebel a fost solistul unei trupe punk şi apoi a devenit scenarist şi cronicar muzical, aşa că, probabil, ştie ce spune. Dar cartea nu-i o simplă autoficţiune, ba aş zice că e atent construită. Se povesteşte multişor despre statutul vedetei pop/rock şi relaţiile cu impresarul, casa de discuri. O moarte violentă sporeşte mult vânzările. Trist, dar adevărat, ăsta ar putea fi apogeul: artiştii morţi devin legende peste noapte.

Noua Renaştere e un proiect utopic, şi, ca orice nebunie de acest tip, devine un instrument opresiv de tipul "cine nu e cu noi e împotriva noastră". Odată intrat în sistem, nu se poate pleca decât atunci când vrea şeful.

Am citit uşor cartea, în ciuda unor poticneli despre care-am scris. Am citit-o şi pentru că am dat [pe la început] de un pasaj care diseca muzica rock de azi şi mi s-a părut tristul adevăr, adică e o muzică atât de omogenă, încât parcă nu mai există decât o singură formaţie. Dar ăsta-i un subiect numai bun pentru forumurile de rock.

Joey Goebel, Torturaţi-l pe artist, traducere de Irina Horea, Humanitas fiction, 2007

Simplissima

Uite cum se leagă lucrurile. Am primit o leapşă de la Tomata cu Scufiţă; cum tot aveam eu de gând să fiu foarte muzicală azi, o să fac şi-o dedicaţie, dar o să spun şi ce am pe suflet.

Am citit eu în Elle Man povestea unuia scăpat dintr-o relaţie traumatizantă, că altfel nu-mi explic. Cred că l-a părăsit una, două, poate mai multe, pentru că el ascultă rock şi ele nu. Sau dimpotrivă, nu ştie nimic despre muzica asta şi scrie şi el, uite-aşa, până-i iese numărul de semne. 

Să o luăm pe rând. „Prima întrebare pe care şi-o pune orice femeie: de ce bărbaţii se distrează când alţi bărbaţi cântă la chitară?” Eu aş putea da mai multe răspunsuri. Primul ar fi: pentru că pot. Al doilea: pentru că şi ele se distrează, depinde cine/ce cântă. Şi să nu-mi spuneţi că minunea aia de chitară are formă de femeie, că zic imediat: ei se uită la chitară, ele la chitarist. Uite-aşa, diviziunea muncii, precum ne-a învăţat partidu’. În fine, după ce aberează până nu mai poate, dar recunoaşte că doamnelor s-ar putea să le placă tricourile cu Led Zeppelin şi baladele, ajunge la următoarea concluzie: „Bărbaţii sunt singurii care se pot bucura de o altfel de muzică şi asta pentru că, din punct de vedere sentimental, sunt mult mai simplu structuraţi”, moment în care eu mă declar monument de simplitate, pentru că ascult rock de când mă ştiu şi dacă individul ăsta îmi dă şi un bilet la un concert, n-aş zice nu. Nu ascult doar rock, dar asta e altă poveste. 

Şi acum dedicaţiile:
pentru cei care iubesc rockul mai hard şi mai mult decât hard:
Slayer, Seasons in the Abyss;
pentru doamnele care vor o baladă:
Queensryche, Silent Lucidity;
pentru doamne delicate:
Lhasa, Con toda palabra;
pentru mine şi pentru autorul articolului, Christoph something:
Guns n Roses: Don't Damn Me  

De prin reviste

Ziua de azi a fost destul de banală, cu veşti mai bune, sau mai proaste. Mi-am permis câteva momente liniştite, în care am răsfoit mai multe feluri de reviste. M-am uitat prin Dilemateca, dar ultimul număr nu-mi place în mod deosebit. Am citit şi Elle, unde am găsit un interviu cu Nicole Krauss, despre bucuria scrisului şi viaţa ei de zi cu zi. Numărul ăsta are şi un supliment, în care am dat peste un articol despre cum şi de ce ascultă ei rock, cică numai ei ascultă. M-am înfuriat un pic, dar o să scriu mâine despre asta.

Din fericire, o prietenă mi-a împrumutat numerele 8 şi 9 din Noua literatură. Şi aşa m-am liniştit dintr-o dată, parcă mi-aş fi regăsit nişte vechi prieteni. Am înţeles perfect tristeţea Simonei Popescu: din motive de calculator nărăvaş, a pierdut o carte aproape terminată. Am pierdut şi eu nişte fişiere şi mi-a trebuit ceva timp să-mi revin. Şi acum aştept să se ardă sursa, pentru că domn' ventialtoru' nu porneşte decât atunci când vrea el.

Interviul cu Călin Torsan l-am citit cam pe diagonală, pentru că l-am văzut recent la Joc secund şi la A cincea roată, şi-am ajuns la concluzia că e mult prea misogin pentru gustul meu. Oricum a zis că el citeşte mai ales autori străini, ceea ce fac şi eu.

Bobul de scandal: T.O. Bobe spune că literatura română care se scrie acum e mai proastă decât cinematografia; m-a întristat un pic, dar n-aş putea să-l contrazic. [later edit: am recitit articolul, aşa că rectific: Paul Cernat zice că-s mai proaste cărţile, dar tot nu-l contrazic.]Eu oricum prefer tot filmele străine [din snobism, sau poate din cauza patriotismului băgat pe gât cu forţa, în anii ăia care au trecut, dar care mai revin din când în când, precum Superman.]

Mai am de citit interviul cu Simona Popescu şi poveştile traducătorilor. Şi aştept numărul 10, pentru că revista asta pare a fi una vie. Aş zice: singura! Şi când omul [de fapt oama] e obosit[ă], sau n-are chef să citească, se poate uita la poze. De exemplu, la pisica de la pagina 29.

photo: someecards.com

Nuuuuuu!

Pulitzer-winning author Mailer dies

Premii

Azi, Uniunea Scriitorilor -Filiala Timişoara a dat premiile pe 2006.
poezie: Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, Cartea Românească
proză: Mircea Pora, Opere. vol I - II, Paralela 45
critică: Deliu Petroiu, Cartea prietenilor mei
Ştirea completă e aici. Se spune că au fost şi nominalizări.

Fraierul nostru, cumpărătorul!

Ziua de azi, precum minunata realitate în care ne bălăcărim, e dedicată lumii interlope. În seara asta, Tema de vineri spune poveşti despre imperiul crimei; în disputa dintre Eliot Ness şi Al Capone, mi-e teamă că voi ţine din nou cu Al Capone [Robert De Niro], pentru că nu-mi place Kevin Costner.

În timp ce am citit The Big Sleep [Somnul de veci], am tot încercat să-mi amintesc filmul, în care sigur a jucat şi Lauren Bacall. Recunosc, am avut mereu o simpatie deosebită pentru Marlowe, pentru că l-am cunoscut prin intermediul televizorului şi avea mutra lui Humphrey Bogart.

De fapt, Marlowe cam pendulează între băieţii răi şi cei buni, ca orice detectiv particular care se respectă. De data asta, e rugat de generalul Sternwood să rezolve o afacere cu iz de şantaj, dar e implicat în poveşti cu crime, dispariţii, corupţie. Urmărind diverse piste, descoperă că nimic nu e ce pare a fi.

Adevăraţii ticăloşi din cartea asta sunt însă traducătorul, redactorul şi corectorul. Dacă ar fi binevoit să citească măcar o dată cartea după tehnoredactare, sigur lucrurile ar fi stat altfel. Am înţeles că-s prost plătiţi, dar eu ce vină am? Mă gândesc să-mi cer banii înapoi, că la alţii se poate. [Aproape uitasem scandalul în care a fost implicat James Frey, dar mi l-am reamintit cu bucurie, când am aflat că a greşit şi acum plăteşte. ]

Oricum, Chandler e un clasic al genului poliţist. Sper că într-o zi Mircea Mihăieş o să scrie cartea despre el, adică o să adune în volum eseurile risipite prin Idei în dialog.

Un fragment din Somnul de veci poate fi citit aici.

Raymond Chandler, Somnul de veci, traducere de Const. C. Popescu, editura Fabulator, 2005

Singer, dar mut

Încet, încet, încerc să trec din nou la cele importante. Asta pentru că sâmbătă, din zi şi până spre seară am stat într-un club, cu nişte prieteni; acolo, în jurul unor căni cu ceai, am sfârşit prin a-l bârfi pe Faulkner. De fapt, discuţia a fost mult mai complicată. Mai întâi le-am spus câte ceva despre masa rotundă de la Joc secund, dedicată lui Dostoievski. Cât de importantă e epilepsia în destinul lui literar? Unii au zis deloc, alţii au zis mult. De ce personalitatea lui s-a modificat atât de mult? Unii au dat vina pe detenţie, alţii pe epilepsie. Important e că mi-am dat seama că ar trebui să-i recitesc romanele.

Şi mi-am adus aminte că romanul sudist a fost considerat romanul rusesc american, nu ştiu dacă asta-i formularea corectă, dar ideea îi aparţine lui Carson McCullers, care nu suporta să se spună că ea scrie roman gotic, aşa cum se apare peste tot. [A publicat şi-un eseu, „The Russian Realists and Southern Literature", dar n-am reuşit să-l găsesc niciunde; într-un articol scris de Charlene Kerne Clark am găsit doar câteva idei preluate şi comentate.] Şi despre ea am vorbit, dar şi despre alţi sudişti care mă fascinează. [Şi aşa am ajuns la concluzia că ar trebui să-l recitesc (şi) pe Faulkner.]

Zicea Gabriel Liiceanu cândva că o carte trebuie să înceapă cu o frază foarte bună, pentru a-l câştiga pe cititor încă din librărie. Nu ştiu dacă are dreptate întotdeauna, dar de câteva ori am fost de acord cu el. Când am citit: „Erau în oraş doi muţi, şi întotdeauna erau împreună. În fiecare dimineaţă ieşeau devreme din casa în care locuiau şi, braţ la braţ, porneau de-a lungul străzii la lucru”, am ştiut că am dat de o carte dovlecel, care o să-mi placă. Şi mi-a plăcut din ce în ce mai mult, în ciuda micilor sincope, intercalate de intermediari adormiţi.

Mai că nu mi-a venit să cred că Inima-i un vânător singuratic e romanul de debut al lui Carson McCullers şi l-a publicat la 23 de ani. E povestea unui oraş din Sud, unul nenumit. Sigur e că, în final, Jack Blount va părăsi oraşul, pentru unul la fel de mic şi tot din Sud, obligatoriu de acolo.

E un loc al ratărilor, nu ştiu de ce, poate pentru că în anii '30 doar ele erau posibile. Singer şi Antonapoulos sunt doi surdo-muţi, un cuplu ciudat [un fel de Stan şi Bran, zice Clark]. La un moment dat, grecul e trimis într-un sanatoriu, iar Singer îl vizitează; doar cu el putea vorbi, ore întregi, prin limbajul semnelor. De obicei, Singer e cel care trebuie să asculte confesiunile altora. În camera lui veneau şi negri, şi albi. Şi vorbeau mult, iar mutul îi asculta în linişte, deşi, la un moment dat, le-a cumpărat un radio.

Dintre toţi, mi-a plăcut mai ales Mick Kelly, cu încăperea ei lăuntrică, în care nu va mai putea intra. Dar, mult timp, am crezut că va reuşi cumva să-şi ducă visul până la capăt. În calea fiecăruia dintre noi apare la un moment dat un magazin, în care am putea eşua.

Dar mă gândesc apoi la Singer, personajul de neuitat, despre care fiecare are propria poveste. Deşi în jurul lui erau destui cei care se confesau, el putea vorbi doar cu prietenul său grec. Şi uneori, îi scria singurului său prieten, scrisori pe care nu le expedia niciodată. De ce n-a putut vorbi cu ceilalţi muţi?

Foarte lucidă mi s-a părut a fi Carson McCullers. Şi-a publicat cartea în 1940, dar fascismul e descris fără menajamente. M-am gândit la Styron, în momentul în care situaţia negrilor e comparată cu fascismul. Şi nu mi-a plăcut deloc gândul că atunci singurele soluţii păreau a fi nazismul sau revoluţia permanentă.

Dar istoria i-a [cam] dat dreptate.

Carson McCullers, Inima-i un vânător singuratic, traducere de Dorina Tulpan, Leda/Corint, 2005

Decalog

Nu ştiu prin ce minune, începând de azi, ora 23, pe TVR Cultural începe Decalogul lui Kieslowski.

English, my Love

Azi am abandonat din nou un roman, dar sper că nu pour toujours. Cartea-i cel puţin interesantă [subiectul e uşor dostoievskian; ar putea fi şi romantic], adică Torturaţi-l pe artist. Traducătorul ştie engleză, nu asta-i problema. Cu româna e oarecum paralel, ca orice traducător care se respectă. N-am citit decât vreo 80 de pagini, poate nici atât, dar cum lately n-am umor, am simţit nevoia să strâng pe cineva de gât şi m-am dus la librărie; am cumpărat- evident - un roman poliţist.

Ce am cu bietul traducător, care de fapt e o she? Dacă n-ar fi vorba de o carte publicată la Humanitas, n-aş zice mai nimic, cum nu mai zic nimic despre cele din colecţia Cotidianul. Nu zic nimic nici despre Sylvain, care a primit permisiunea să declasifice nişte informaţii. A dat un prim ministru ordin să traducem aşa, gata, aşa traducem, mă conformez. Dar nu pricep de ce diverse cuvinte nu-s traduse. Caller ID măcar e cu italice, dar nu se putea strecura o notă de subsol? Nu întrebăm un telefon? Oricum am aflat lucruri noi: cântatul e o formă de escapism. Şi înţeleg că în pauze copiii trebuie să iasă afară, de mai multe ori, dar chiar aşa, în văzul lumii? Şi de ce-s unii o adunătură de loseri, America n-are şi ea faliţii ei? Dar cel mai mult şi mai mult aş vrea să ştiu cum reuşea habar n-am cine să lase bacteriile de fungus să se caţere pe el? Şi ce-s astea? Struţo-cămile? Lost in translation, plus prea multe absenţe la orele de biologie?

Aştept să-mi treacă furia şi să reiau romanul. Dar între timp o să citesc Somnul de veci, adică The Big Sleep. Mai ales că autorul [Raymond Chandler] s-a născut în 1988 şi a murit în 1959. Şi cartea asta a publicat-o în 1939. Dacă nu mă credeţi, vă priveşte; da’ aşa scrie în minunata ediţie cu care m-am pricopsit.