Prin anii 90, când se schimbau vremurile, ce s- au mai tulburat aparențele, ierarhiile, tabieturile! Au apărut în literatura română (misogină și pudibondă), câteva scriitoare altfel, complet altfel. Și acum aș zice doar de Floarea Țuțuianu și Rodica Draghincescu (dar voi spune pe rând), pentru că ele apar și în antologia asta despre diversele granițe care ne împart, ne adună, ne tulbură și ne definesc.
Știu că am citit cu mare bucurie
Femeia pește, mai citeam și ce publica Floarea Țuțuianu prin reviste, după care librăriile au început să dispară, editurile s-au făcut tot mai mici, revistele n-au mai circulat, și uite așa, cărțile, veștile n-au mai circulat și i-am pierdut urma. E și vina mea, într-o vreme m-am lenevit și n-am mai citit muuuuult de tot, pe urmă am revenit la un ritm mai bun, dar uite că n-am recuperat tot.
M-am bucurat să o regăsesc în cartea asta, m-am bucurat să o văd la Timișoara, și cumva îmi pare rău că n-am îndrăznit să mă duc și să-i spun ceva, orice, de exemplu: ăsta-i unul din poemele care m-au lovit în plin.
Dar m-a tulburat faptul că părea atât de fragilă.
Posts
