Migraţii incomplete

Miloš Crnjanski e unul dintre cei mai importanţi scriitori care au legătură cu Timişoara, e drept că nu şi cu literatura română. Din păcate Migraţiile, romanul lui cel mai bun, nu e tradus complet. A apărut [şi se găseşte doar prin anticariate] prima lui parte, în traducerea lui Duşan Baiski. Am înţeles că există însă o traducere completă în franceză, dar asta nu mă miră deloc.

Revenind la scriitorul sârb, o să spun că e exemplul tipic de dezrădăcinat. Născut într-o localitate din Ungaria de azi, la Csongrád, şi-a petrecut mulţi ani în Timişoara, unde familia lui s-a mutat în 1896, pe când el avea doar trei ani. A absolvit Liceul Piarist, a locuit în casa în care azi e Vicariatul sârbesc, iar apoi a plecat la Belgrad. Dar nici acolo nu a rămas definitiv, prin 1941, a plecat la Londra.

Prima carte din Migraţii a apărut în 1928. Peste tot se simte nostalgia după imperiul pierdut. Campania militară condusă de Vuk Isakovič e un bun prilej pe care Crnjanski îl foloseşte pentru a povesti despre diferite locuri, obiceiuri, naţionalităţi, confesiuni. Atmosfera seamănă pe alocuri cu cea din romanele lui Agopian, nu lipsesc nici trădările, luptele fratricide, disputele cele mai diverse.

Timişoara e menţionată ocazional:

Cei mai mulţi dintre ei erau tineri şi nu fuseseră niciodată la război, însă printre ei se aflau şi din cei care în ultimii ami purtaseră lupte cam peste tot. Chiar şi din cei răniţi la Belgrad şi Grocka, şi până şi din veterani ce, în urmă cu aproape treizeci de ani, i-au masacrat pe turci, la Petrovaradin şi Timişoara, sub steagurile lui Eugen de Savoia.

Se povestea cum a fost condus soţul ei, căpitanul Vuk Isakovič, din Pecs, legat, în cetatea Timişoarei.

[...] îl privi pentru întâia oară adânc în ochi, şi-l întrebă dacă va veni cu slujba la Timişoara, unde era mult mai comod şi mai plăcut, ora la Viena, unde-şi va petrece ea iarna [...].

În cartea a doua însă lucrurile stau altfel, se spune. Am găsit şi un fragment deja tradus de acelaşi Duşan Baiski. Trec aici câteva paragrafe:

Cetatea Timişoara, chiar dacă se numea cetatea de pe Timiş, nu se găsea pe Timiş, ci pe afluentul său, Bega, tocmai pe smârcurile Begăi. Acesteia i se dăduse drumul prin şanţurile cetăţii şi era, noaptea, plină de orăcăit de broaşte. Cetăţii i-au rămas de la râu doar vechiul nume spaniol şi sălciile înflorite.

Timişoara era lucrarea mâinilor omeneşti, nicidecum a celor dumnezeieşti, şi alcătuită din chiar stelele de piatră, care erau fortificaţii de cetate. Înainte de asediul cetăţii, acestea momeau oştile în focul încrucişat al tunurilor şi erau renumite pentru asta. Fiecare din aceste stele era singură, ca un fel de lume pentru sine, iar toate împreună, ca un fel de insulă.

Dinaintea porţilor cetăţii se întindeau izlazuri verzi, unde îşi antrenau generalii oastea. În fortificaţii erau zidite tunuri uriaşe şi cu bubuitul acestor tunuri începeau războaiele turceşti. Acum, peste câmpie se revărsau dangătele clopotelor timişorene. Era pace.

Oraşul se afla înghesuit între aceste fortificaţii; pentru el rămăsese prea puţin loc. În acest loc mic îşi ridicase ordinul călugărilor capucini bisericile sale cu faţade baroce, iar armata, comenduirea locală. Pe lângă comenduire se lipiseră câteva tractire şi şcoli, precum şi teatrul, care era renumit. Lângă biserici se înălţa palatul comandantului fortificaţiei, feldmareşalul baron von Engelshofen. El se mutase, efectiv, în cea mai mare cazarmă, ceva mai sus de piaţa mică, lângă biserica capucinilor, acolo unde Timişoara arăta ca o mică poză a Vienei. Din pricina vieţii luxoase a armatei oraşul fusese supranumit "mica Vienă".

Ar fi interesant de citit întreaga poveste a acelei lumi care s-a dus. Nici măcar Timişoara nu mai e aceeaşi.

Miloš Crnjanski, Migraţiile, traducere de Duşan Baiski şi Octavia Nedelcu, Editura de Vest, 1993

Poveste din Levant

Am vrut să citesc jurnalul acestei doamne după ce am dat de o cronică într-o revistă literară. Dar nu l-am găsit la bibliotecă, în librării nici atât. Aşa că m-am tot uitat pe la tonetele care împânzesc anumite zone din oraş. N-am găsit jurnalul, dar am dat de romanul ăsta care mi s-a părut în concordanţă cu ciudăţeniile autoarei [ aşa cum mi le amintesc eu din cronica aia]. A fost foarte interesată de filosofie, a fost prietenă cu Jeni Acterian & co. Pentru o vreme a fost profesoară la Comana [asta aşa, să vedeţi ce mică e lumea.]

Alice Botez a fost mereu obsedată [îngrozită aş zice] de moarte, de trecerea timpului. Ar fi vrut să se ocupe de lucruri serioase [adică de cele filosofice], dar văzând spre ce se îndreaptă toate cele după 1948, a pornit-o spre literatură. A debutat târziu [la 54 de ani] cu acest roman, Iarna Fimbul, roman care nu se citeşte uşor. Aş zice că e unul proustian, pentru că timpul e rememorat de mai mulţi povestitori, fiecare cu stilul şi amintirile lui. E o pendulare între timpul trăit şi timpul consumat. Toţi scriu istoria unor familii vechi, care vin din alte vremuri: Vatarzi, Delasena şi Duca. Ordonarea fragmentelor nu e cronologică. La început am crezut că nu o să înţeleg nimic, aveam senzaţia că fără niciun avertisment se trece de la o poveste la alta. Dar apoi mi-am dat seama că poveştile sunt amestecate şi singurul semn că am trecut de la una la alta e numele care se tot schimbă în susul paginii, şi acel nume aparţine naratorului acelui fragment.

Iar la final, istoria familiei este analizată cumva la rece de acel autor nu neapărat omniscient, dar măcar uşor obiectiv, despre care se tot vorbeşte prin cărţile de teorie literară. Povestea e simplă, şi totuşi nu e. Pe alocuri, din păcate, textul devine prea siropos, sau prea melodramatic. Citind finalul, mi-am schimbat părerea despre întregul roman, pentru că într-o carte contează mult prima frază [te face sau nu să citeşti mai departe], dar şi ultimul capitol, acela în care brusc scriitorul hotărăşte că atât trebuie să ştim. Iar aici finalul seamănă cu acel gând al lui Lucian Blaga, cel cu neînţelesul transformat într-un neînţeles mai mare.

Ca toate familiile vechi şi acestea au taine care trebuie bine ascunse. Vasilisa vede un tablou cu Antonia Vatarzi şi se întreabă doar dacă e Antonia Vasilisa Vatarzi, dar, înainte de a le spune celor din jur ce descoperire făcuse, moare pe neaşteptate. De fapt, taina cea mare pe care toţi încearcă să o dezlege e legată de moartea Silverinei. Sinucidere sau crimă? Irina Duca se va considera vinovată, dar şi Vasilisa va crede acelaşi lucru. Irina se va arunca de la fereastră, repetând [sau nu ?] gestul Silverinei. Vasilisa va crede că ea e vinovată şi de moartea asta, cum poate tot ea era vinovată şi de prima, deşi îşi dă seamă cu doar şi le-a imaginat pe cele două făcând acelaşi gest.

Vina pentru care trebuie să plătească pare a veni din vremuri mult mai vechi, de când Antonio Manuel Delasena a construit casa din munţi, în încercarea de a scăpa şi de mânia tatălui, căruia îi furase mireasa [deşi mireasa fusese furată cu adevărat mai înainte, chiar de la tatăl ei], dar şi de mânia domnului valah, pentru că Înalta Poartă îl numise Prinţ de Valahia. Şi aceste alegeri nefireşti vor tulbura vieţile tuturor generaţiilor. Tecla nu va şti pe care dintre cei 3 fraţi să-l aleagă, şi când în final pare a se hotărî, Nichifor moare pe front şi ea va rămâne toată viaţa o însingurată. Dar toţi sunt nişte solitari, fiind foarte singuri mai ales atunci când stau toţi la masă sau în marele salon de la parter.

Cele două războaie mondiale pe care le străbat aproape că nu le afectează cu adevărat vieţile, cel puţin nu în profunzime, unde vina că s-au amestecat cu neamul lor e mult mai puternică, iar iarna fimbul e tocmai acel frig cu care începe sfârşitul: ultima generaţie trebuie să plătească pentru toate păcatele înaintaşilor.

Alice Botez, Iarna Fimbul, EPL, 1968

Eu şi anii '80

Cred că de vină e frigul, îmi stârneşte tot timpul spaime nebănuite. Îmi aduc aminte şi asta nu-mi place tot timpul. Dar pe urmă nu uit, dar reuşesc să mă gîndesc la altceva. N-o să scriu o cronică, dar o să scriu ceva pornind de la Anii '80 şi bucureştenii. O cronică scrisă de Smaranda Vultur puteţi citi aici. Pe Metropotam am găsit câte ceva despre mijloacele de transport, dar tot de la cartea asta s-a pornit.

Mi-a plăcut ideea asta de dicţionar, în care definiţiile sunt date de nişte anonimi, oameni obişnuiţi, fiecare cu amintirile, necazurile şi bucuriile lui. Ultraselectiv, trec aici câteva cuvinte de la care au pornit poveştile din carte: 23 august/ activist/ cenzură/ coadă/colectare/duplicitate/foame/frică/furnizor/ haz de necaz/ înlocuitori/joia tineretului/ mioriţa/ moş gerilă/ nostalgie/ nuntă/ prostituţie/p.ta.p./raţie/relaţii cu străinii/ rude în străinătate/ serbare şcolară/ura!/zvon.

Adaug şi eu câteva definiţii, ale mele.

Şomaj: oficial nu exista, dar eu îmi aduc aminte că la un moment dat muncitorii de la o fabrică timişoreană erau trimişi prin rotaţie, câte 6 luni, în concediu fără plată.

Oraş închis: dacă nu aveai ambii părinţi cu domiciliu în Timişoara, nu aveai dreptul să ai domiciliu în Timişoara; nu aveai voie să-ţi cauţi de lucru decât în localitatea de domiciliu [doar dacă nu primeai repartiţie undeva pe coclauri şi acolo rămâneai toată viaţa, în cazul în care se putea numi aşa].Toate oraşele mari erau oraşe închise.

Moş Gerilă/Moş Crăciun: L. avea părinţii învăţători, dar tatăl lui era şi secretar de partid. Partidul a hotărât că nu există Crăciun, nici Moş, dar exista Moş Gerilă, de import sovietic şi venea teoretic la Anul Nou, când ar fi trebuit să se împodobească şi bradul. Părinţii normali făceau bradul la Crăciun şi tot atunci venea şi Moşul. Toţi copiii aveau brad în casă, cadouri mai mici sau mai mari, dar L. nu avea nimic. Nu pricepea de ce, pentru că el în fiecare an încerca să fie tot mai cuminte; şi ştia că oricum nu era cel mai rău copil, dar era tot timpul pedepsit; de aia plângea îngrozitor de tare, în fiecare an, până în 31 spre seară, când apărea bradul şi în casa lui, cu cadouri cu tot. Noi, fiind mai mari, ştiam adevărul, dar nu ştiam ce să-i spunem. Ce l-ar fi durut mai puţin: că Moşu' nu există sau că tatăl lui era un idiot?

Frig: mergeam seara la nişte vecini, nu doar pentru că antena lor de sârbi era mai bună, ci mai ales pentru că aveau televizor color. Şi într-o seară de iarnă, când ne uitam noi frumos la un film, îl auzim pe J. pufnind în râs. Soţia lui, uşor iritată, l-a întrebat de ce râde, filmul era cam trist. Printre hohote, J. a zis: nu prea ştiu, dar aprinde lumina. Şi atunci, a desfăcut palmele şi-a zis: uite, gheaţă, am găsit gheaţă pe calorifer.

Manual de Limba Română






















imnul cu text adaptat, plus o poezie din ciclul românul e născut poet şi Ceaşcă e cel mai poet dintre ei














altu' care se credea poet







***Anii '80 şi bucureştenii. Mărturii orale, Paideia 2003

Penelopa proletară

Genette şi formaliştii ruşi, Noul Roman şi Mircea Nedelciu, Heinrich Plett şi Jakobson teoretizează, scriu, experimentează. Dar degeaba, ei nu ştiu nimic despre sufleţelul Iustinei. Nu contează decât tehnica, ştiinţa scrisului, unul impecabil, dar rece. Aşa că Iusti trebuie să scrie un roman, despre sufleţelul ei, care doare, că de aia o doare fix în torace. Dar nu-i spune Kingăi [deşi e prietena ei cea mai bună] ce autori au influenţat-o în ultimul timp, că doar nu o să-i divulge toate secretele. Ce dacă nu citeşte nimic şi nici n-a intrat la facultate? Kinga crede că poate învăţa cum se scrie o carte citind teorii despre roman [e studentă la Filo şi nu are de ales, trebuie să citească mult], dar Iusti ştie că nu-i aşa. Ea ţese covoare şi Kinga i-a zis că şi un roman se ţese. Aşa că ea, Iustina Papp, va scrie un roman despre viaţa ei obişnuită, despre Fana, care-i o infectă cu gura mare, dar nu are ce face, o suportă, că învaţă meserie de la ea şi covorul trebuie să-l facă împreună. O să scrie şi despre Bossuleţ, pe care doar ea, Iusti, îl iubeşte cu adevărat şi îi face o propunere indecentă, dar Bossuleţul o refuză şi devine Bizon, dar pe urmă se răzgândeşte, că doar e Bossuleţul ei drag. Secvenţa cu dezvirginarea nereuşită e tare frumos scrisă. E acolo o scenă aşa plină de multă duioşie şi ironie, dar şi emoţii, ruşine încât paginile mai puţin izbutite sunt date uitării. Până la urmă Bossuleţul se însoară cu Gina, iar Iusti, ajutată de Künstler, obţine o bursă la Heidelberg. Va pleca acolo, nu înainte de a termina primul ei covor şi de a-l da jos de pe ramă. Şi când îl privesc de aproape cele două, Iusti şi Fana, se îngrozesc, e plin de noduri şi de greşeli, ca orice lucru făcut de un învăţăcel şi un maestru.

Exact ca romanul ăsta scris de Jolán Benedek, în timp ce urma un seminar condus de Alexandru Muşina, unul de creative writing. Precum covorul [pe care-n final îl va primi Fana, cadou de nuntă de la Bossuleţ], şi romanul ăsta a fost desigur aranjat şi periat, i s-au mai ascuns unele noduri şi defecte.

Jocul textualist e totuşi la vedere, romanul e scris de cineva care ştie teorie multă de tot. Jolán Benedek a luat un premiu pentru debut, dat de Nemira în 1995; şi uite aşa a publicat ea prima carte, dar se pare că pe urmă s-a lăsat de scris; poate nu, poate doar n-a mai publicat. Sau nu mai scrie pentru că nu mai există emisiunea lui Cătălin Ţârlea şi nici alte emisiuni literare nu mai sunt? Cu cine să se mai certe Iusti, cu cine să mai polemizeze? Sunt pagini întregi în care personajul central e Mircea Nedelciu, cartea fiind într-un fel şi o despărţire de optzecism, mai mult o încercare.

Pentru că aşa, aparent în joacă, Iusti pune întrebări serioase, uneori cu mânie proletară, alteori cu străvezie ştiinţă filologică. Cât e tehnică, şi cât e emoţie? Ce contează: ştiinţa scrisului, sau inspiraţia? Ce rămâne în urma unor experimente? Cât de mult îl asculţi pe un maestru? Şi-n general, în toată nebunia asta, îi mai pasă cuiva de sufleţelul Iustinei? Şi dacă n-ai nimic în suflet, are sens să scrii?

Jolán Benedek, Sufleţelul Iustinei, Nemira, 1996

google83ddd6d2528f88b7.html

Magicul Sud

Într-una din zile, nu spun care, nu m-am dus la teatru, am stat să termin de (re)citit cărticica asta. [De mult îmi doresc să recitesc, pur şi simplu. Visez momente tihnite în care să mă-ntorc, uite-aşa fără motiv, la Dostoievski, Llosa, Faulkner; măcar la Dostoievski!]

De când Hiacint a scris prima dată despre Carson McCullers, pe blogul ei şi apoi pe bookblog, mi-a făcut o poftă nebună să recitesc Ballad of the Sad Café şi Ceasornic fără minutare. Dar, în acelaşi timp, am umblat prin librării, până am dat de noile cărţi traduse, despre care a scris Hiacint. Şi într-o seară, am luat toate cărţile [am vreo cinci], le-am aranjat frumos, în ordinea în care au fost publicate. Vroiam să le citesc aşa, organizat. Până la urmă, am făcut ce am făcut şi am pus mâna pe Ceasornic fără minutare. Nu mai îmi aduceam aminte toată povestea, dar acum sigur am citit-o altfel, nu doar pentru că Malone află că are leucemie şi va învăţa să nu mai confunde începerea unui nou anotimp cu sfârşitul care se apropie.

Ce are Sudul atât de magic încât poveştile de acolo par de neuitat chiar şi atunci când povestea curge firesc, fără a fi simplă? Citind cartea asta, m-am gândit din nou la foarte multe lucruri. Când am aflat că judecătorul Clane a interzis cândva o carte, m-am gândit şi la cărţile interzise cu care am avut de-a face. Şi m-am gândit la săptămâna care tocmai le-a sărbătorit în diverse feluri şi la cele peste 8000 de cărţi interzise de cenzura comunistă, despre care vorbea Alex Ştefănescu în emisiunea lui de pe TVR Cultural.

Ceasornic fără minutare începe cu o fraza care m-a dus cu gândul la Anna Karenina. Dar aş fi putut să mă gândesc şi la Preda, pentru că moartea e un fenomen firesc. J.T. Malone o acceptă până la urmă, spre deosebire de judecătorul Clane, care nu acceptă schimbările prin care Sudul trece vrând nevrând, pentru că războiul civil a fost cândva câştigat de yankei. Negrii nu mai pot fi ţinuţi departe de cartierele albilor, slujnicele nu mai pot fi angajate uşor, asigurările sociale trebuie plătite, moneda confederată nu mai poate fi adusă la viaţă, Ku-Klux-Klan-ul nu va mai fi niciodată ce a fost, deşi Sherman Pew va fi executat.

Destinele par a se repeta, măcar în datele lor generale. Oare numai muzica l-a condus pe Jester spre casa în care locuia Sherman? Amândoi sunt orfani, destinele le-au fost unite de la început, dar numai cel alb va ieşi învingător. Sherman se ascunde în imaginaţie, construieşte poveşti în care se ascunde pentru a supravieţui, pentru el realitatea e sau prea searbădă, sau prea greu de îndurat.

Fiecare personaj ascunde o taină, fiecare îşi ascunde propriile neîmpliniri, deşi, la lumina zilei toţi par a fi puternici, oneşti şi albi. Dar, pentru fiecare, vine o vreme în care începutul unui anotimp nu mai poate fi confundat cu nimic altceva.

Carson McCullers, Ceasornic fără minutare, traducere de Maria Vonghiaz, Univers, 1978

Un optzecist

Unii cred că Nedelciu stăpânea doar tehnica narativă şi toată proza lui se poate reduce la ea. Dar el îşi dorea să fie un scriitor care adaugă ficţiune la realitate, un autor care să scrie un roman ce ar fi putut să crească rezistenţa la manipulare. Amestecând cu bună ştiinţă, într-un dozaj bine calculat planurile, Mircea Nedelciu a încercat să rescrie toate cărţile anterioare. Zodia scafandrului e un fel de Orbitor, dar definitiv neterminat.

Pagini de jurnal sunt presărate din loc în loc, poate şi pentru că apariţia primelor semne ale bolii coincid cu începerea lucrului la acest roman. Toţi cei apropiaţi ştiau că scria un roman cu scafandri, ceea ce nu era uşor; autorul, aflat la suprafaţa hârtiei, încerca să ajungă în profunzimile în care se afla personajul său.

Pentru ca scriitorul să fie salvat, lectura trebuie să înceapă. Şi după un mic preambul, Mircea Nedelciu intră direct în polemică. Celebra marchiză a lui Valery intră în scenă, travestită e drept. Dar el îşi asumă acest risc, de a începe romanul cu o propoziţie condamnată la eşec, fiind mereu interesat de modul în care mesajul său poate străbate suprafeţele şi distanţele.

Realitatea românească e redată prin lupta cu cenzura, care tot amâna apariţia Femeii în roşu. Dar un drum la poştă şi o dispută cu o funcţionară de la ghişeu constituie o culme a absurdului. Nu va primi pachetul sosit din străinătate, pentru că nu fusese trimis de o rudă. Dar funcţionara se simte puternică şi toată încurcătura o face fericită. Cenuşiul existenţei, frica şi anormalităţile României comuniste ies la iveală cu fiecare pagină şi cu fiecare episod. Un Mare Institut de Istorie are ca principală misiune falsificarea ei. Un copil va suprapune imaginea iernii peste imaginea tatălui hăituit de agenţii colectivizării. Din toate aceste interludii, ne întoarcem mereu brusc la personajul care într-o dimineaţă, la ora 5 descoperise că lumea e altfel. Prin intermediul lui intrăm într-un alt plan al romanului.

Apar teme specifice literaturii obsedantului deceniu: colectivizarea, deportarea în Bărăgan, puşcăriile comuniste. Dar mai apare şi interbelicul. Coborârea în trecut se datorează bătrânului Vasile Sava, pentru că în toamna lui 1934, în curtea moşiei îşi zărise prima dată viitoarea naşă de cununie. [unul dintre personajele episodice e Mateiu Caragiale.] Peste ani, Diogene Sava se duce în satul natal pentru a o prezenta pe Renata Veturia familiei. Pentru că era primul lor drum spre sat, se hotărăşte să-i prezinte acele locuri exact în maniera în care i le prezentase colegului său, Zare Popescu venit din Zmeura de câmpie pentru a duce mai departe propria-i istorie.

Nu ştiu cum ar fi evoluat poveştile, se pot doar întrezări ambiţiile proiectului.

Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului, Compania, 2000

Un optzecist maghiar

Mi-e cam greu să scriu despre Verbele auxiliare ale inimii; am găsit o ediţie mai veche a cărţii lui Peter Esterhazy, am înţeles că una revăzută/adăugită o să apară la Curtea veche[poate a şi apărut, lansarea era anunţată pentru Bookfest].

E vorba tot de relaţia mamă - fiu, dar n-are nici o legătură cu Tihna lui Bartis. Mai curând m-a dus cu gândul la Infernul tandreţei, din care nu mai ştiu mare lucru, dar prima frază din cartea lui Alain Bosquet [şi anume „ai murit, mamă, şi mă simt eliberat”] nu cred că o voi uita vreodată.

Cartea lui Esterhazy începe tot cu moartea mamei, fiul încercând să-şi amintească unele lucruri despre ea, încearcă să-şi limpezească relaţiile cu familia dar şi cu sufletul lui nu tocmai liniştit. La un moment dat lucrurile se schimbă, mama e cea care povesteşte despre moartea fiului şi lucrurile se complică. Parcă-s halucinaţiile ei revelate în halucinaţiile fiului.

Şi pentru ca lucrurile să fie cu adevărat complicate, textul curge pe două paliere [nu ştiu cum să le zic exact]: în partea de sus a paginii e povestea lui Esterhazy, dar în partea de jos sunt diverse citate, autorii lor fiind enumeraţi în cuvântul introductiv, care aparţine autorului.

O posibilă explicaţie a titlului am găsit într-o notă: negăm cu verbul auxiliar; de fapt, ar fi trebuit să scriu ca-n carte NEGĂM CU VERBUL AUXILIAR, că aşa-s scrise toate notele. [dar pagina să nu mi-o cereţi, că nu-s numerotate].

Ediţia asta are şi o postfaţă semnată de Mircea Nedelciu. Şi textul, care curge aşa dual, îi uneşte. Eu n-am reuşit să citesc cartea pe nerăsuflate. Mi-am dat seama că cei doi, Nedelciu şi Esterhazy, sunt născuţi în acelaşi an, 1950. Şi m-am gândit la cărţile care n-au mai fost scrise...

Dar îmi doresc să citesc romanul pe care Esterhazy l-a scris după ce a aflat că tatăl său a colaborat cu securitatea lor. Şi pe asta ar fi bine să o citiţi pentru că o recomandă şi Ruxandra Cesereanu.

Esterhazy Peter, Verbele auxiliare ale inimii. Introducere în beletristică, traducere de Anamaria Pop, Institutul european, 1997

Later edit: între timp a apărut şi noua versiune, la Curtea veche

Simply the Best

Dacă tot a amestecat aseară Liviu Mihaiu mâniile cu maniile, m-am gândit să le amestec şi eu şi să scriu ceva despre prima carte a lui Ştefan Agopian. Ziceau ei, tot aseară, că e unul dintre primii cinci prozatori contemporani. What can I say? Tache de catifea, Sara, Tobit sunt de neegalat.

M-am bucurat să aflu că şi alţii îl iubesc pe Agopian. Dacă nu mă credeţi aruncaţi o privire aici şi aici.

Ziua mâniei am citit-o târzior, fără nici o avertizare, nu ştiam nimic despre ea. Şi brusc am citit-o altfel, pentru că Lucia Zărnescu era din oraşul în care am copilărit eu. [Am crescut pe malul Dunării, în casa bunicilor mei. În vacanţe mergeam la ţară, la părinţi. Iar mai apoi, m-am mutat în oraşul meu, în care m-am născut şi despre care am ştiut totdeauna că-i al meu. Şi n-aş putea locui în altă parte, doar aici atmosfera e oarecum respirabilă. În Severin mă mai duc doar la cimitir, aşa ca Matei Călinescu, scuzată-mi fie comparaţia.]

Am citit Ziua mâniei când primii 19 ani din viaţa mea se spulberaseră ca şi cum n-ar fi fost. Cum nu mai puteam intra în niciuna din casele în care am copilărit, am privit-o altfel pe Lucia Zărnescu. M-am plimbat alături de ea pe toate acele străzi pe care le cunoscusem. Niciodată nu mă gândisem că acele străzi ar fi putut fi străzile dintr-un roman, mie mi se păreau banale. Practic sunt descrise două zile din viaţa unui loc aparent liniştit, în care o tânără se află în pragul bacalaureatului. Evenimentele nu sunt senzaţionale: pregătirea serbării absolvenţilor şi o partidă de tenis. Lucia Zărnescu e surprinsă într-o zi în care era aşa cum nu va mai fi niciodată: o tânără înaltă, dreaptă şi mândră.

Ca-n toate urzelile lui Agopian, timpul e nelinear, ca şi cum am putea găsi un punct în univers de unde să-l privim ca întreg şi să luăm din el doar ceea ce poate fi util poveştii, pentru că timpul e aşa cum ne-au învăţat tralfamadorienii din Slaughter House 5. So it goes. Pendulările între trecut şi viitor, cu un prezent ascuns printre ele conturează o serie de destine, nici mai bune, nici mai rele decât altele. Se înfiripă o cronică a oraşului, începând de la pregătirea revoluţiei de la 1821, până în timpul celui de al doilea război mondial. Aflăm cum s-au adunat şi s-au risipit pandurii, cum s-a cucerit independenţa după alungarea domnului pământean, cum a ajuns Carol I principe şi apoi rege. Lucia, Mărioara Strovilo, Vasile Glăvan şi ceilalţi devin eroi şi victime, revoluţionari sau bogătaşi.

Asistăm şi la dialoguri din lumea de dincolo, între Vasile şi boierul Iorgu Tzigara, ucis de ţărani în timpul răscoalei din 1907. Vasile şi boierul joacă table, din câte îmi amintesc. Dar sigur e că cel care câştigă e Iorgu. Şi fiecare povesteşte ce s-a mai întâmplat de când nu s-au mai văzut. Raiul e plin de lichele, acolo sunt toţi. Iar maiorul Costin, cel care a ucis la răscoală un sat întreg stă alături de ţăranii pe care i-a împuşcat. Şi Dumnezeu stă pe un scaun mare şi aurit şi parcă se bucură de ce vede.

Mai sunt şi visele Luciei, provocate de spaima examenului ce va veni. Îşi visează bunica moartă de mult timp, dar nemăritată pentru că nu a ştiut declinările la latină. Şi pentru că războaiele se ţin lanţ, pentru că lumea e nebună, nebună, nebună, oamenii sau se sinucid (ca Lucia) sau înnebunesc la rândul lor.

„Vezi, draga mea, asta e nenorocirea, deasupra noastră e Artistul, care ne priveşte indiferent şi care ne conduce, totul depinde de voinţa lui,” spune hâtru Agopian. Suntem doar personaje, de hârtie sau nu.

Ştefan Agopian, Ziua mâniei, Cartea românească, 1979