O replică dintr-un film văzut într-o seară

 Nu există niciun loc pe lume care să nu fie infernul cuiva.

 

  

La Bistriţa, birjar!

Nu vă speriaţi că n'au murit, ci doarme. De fapt, nu doarme, ci stă de veghe şi priveşte, sper că mai frumos decât faimoasa insectă ce privea în zare. Aşa că să începem cu începutul: locuim la bistritz, deasupra mării, la doi ani lumină de ceva foarte, foarte fragil.  Oooops, ăsta nu e începutul meu. Al meu începe aşa: joi dimineaţa, 15 iulie, pe la 6.23 a plecat un tren din gară. Dar de data asta a fost cumva mai altfel, n-a pornit ca într-o romanţă, m-a luat şi pe mine.  A plecat după o noapte albă; nu ştiu cum se face dar, ori de câte ori trebuie să plec undeva, vecinii mei se mobilizează exemplar şi eu nu pot închide niciun ochi. Dar e bine, în felul ăsta ajung la gară exact când trebuie.

Cine crede că în România nu mai există camere de tortură n-a urcat niciodată în trenul foamei. Din fericire am scăpat cu viaţă. Şi mi-am revenit repede. Pentru că uneori reuşesc să fiu aşa, adică uit şi renasc cu o viteză uimitoare. În gara din Beclean mă aşteptau Rareş şi Vlad Moldovan, deci am lăsat în altă viaţă căldura sufocantă din compartiment, duhorile, ţipetele şi pe domnul Goe. Ultimii kilometrii din drumul spre Bistriţa i-am făcut ascultând poveşti şi muzici. Am dat vreo două telefoane, să afle lumea că mai e un pic şi ajung.

După ce am inghiţit o salată, dar mai ales o cafea salvatoare, am lăsat bagajul pe undeva şi am pornit spre o librărie, unde s-a lansat Scotchu' Ioanei Bradea. Am făcut poze cu telefonul  mobil, dar nu le-am descărcat din motive tehnice.  Nu ştiu cum de-a fost posibil, dar am plecat de la hotel fără aparatul foto. După încă o cafea am pornit spre Sinagogă unde au avut loc lecturile [unele mult prea scurte; asta e, sunt veşnic nemulţumită].

Comparând programul cu cel al festivalului de anul trecut am văzut că anul ăsta s-au întâmplat mult mai multe lucruri, multe şi variate: lecturi, lansări, teatru, vernisaj, muzici. Pentru cei care au fost la penitenciar, orele petrecute acolo au fost cele mai încărcate de emoţii.  A fost mai întâi o piesă de teatru, actorii fiind cei din trupa anOnimus. Titlul spectacolului: Trişez cu viaţa. Regia: Camelia Toma. Scenografia: Ana Toma. Scenariul e unul special. Mai întâi a fost un atelier de scriere creatoare, condus de Claudiu Komartin. La final a scris un text încercând să nu-i trădeze pe cei care şi-au spus povestea. Dar nu e doar atât. Marele lui merit stă în faptul că a ştiut ce să întrebe şi cum, în aşa fel încât să i se răspundă cu adevărat. A pus apoi poveştile în ordine şi a intercalat mici fragmente care au sunat ca nişte mici poeme [unele cred că ar rezista şi separat].

De pe blogul oficial al trupei am aflat numele participanţilor la atelierul de scriere dramatică: Ioan Amarghioalei, Rareş Constantin Andreşan, Gică Anton-Chelaru, Adrian Beliga, Florin Blehoghe, Balint Calo, Aurel Călin, Andrei Csillag, Virgil Constantin, Ioan Dălălău, Daniel Filip, Rareş Ioan Hădărean, Laurenţiu Hătărăscu, Marius Ionaşc, Laszlo Lorinczi, Cornel Moldovan, Gavril Moldovan, Zaharie Nariţa, Andrei Năstasă, Jenică Pavăl, Vasile Popa, Ioan Proca, Relu Rotaru, Cătălin Stelică Sbînă, Cornel Stoica, Gabriel Sebestyen, Liviu Sucuturdean, Tiberiu Şerbănescu, Toader Tanca, Ovidiu Zaharie. Şi aici sunt poze de la premieră. Afişul [realizat de Ana Toma] l-am furat tot de pe blogul oficial. Sunt trecuţi acolo şi actorii [deşi între premieră şi următorul spectacol s-au mai făcut mici schimbări; la puşcărie e ca-n viaţă: unii vin, alţii pleacă]. 

A fost şi o lectură la penitenciar, cei care au vrut să citească au citit. Iar audienţa a fost încântată. S-a aplaudat la scenă deschisă, iar Nora  Iuga şi Rareş Moldovan au fost întrerupţi de mai multe ori de aplauze. 

Dar s-au întâmplat multe lucruri frumoase între 15 şi 18 iulie, aşa că închei episodul de astăzi trecând aici numele celor care au pus la cale povestea cu poezia de la Bistriţa: Asociaţia Argument, sau altfel spus Camelia Toma şi Ana Toma, Gavril Ţărmure şi Societatea de Concerte Bistriţa, Marin Mălaicu Hondrari. Partener oficial: Observator cultural.

La drum

A pornit şi faimosul tren din gară, una plină de mizerie şi cerşetori. A pornit doar cu 30 de minute mai târziu decât ar fi trebuit, că doar e IC. Cât timp merge e bine, mai ales că, deocamdată merge şi netu'. Ajung eu la TNCP. Poate o să mai scriu şi aici, dacă ....
--------
Am trecut de Piatra Scrisă, mi-am amintit de DERo, oare cum o fi să mori aşa, între birt şi biserică?Poate-mi trimite Alex Potcoavă, pentru un pds, o poezie dedicată ultimului mare boem timişorean. Deşi nu ştiu dacă e ultimul cu adevărat.
--------
Or fi frumoase trenurile astea moderne, dar aş prefera să nu fie lumina aprinsă când trecem prin vreun tunel. Aşa, n-au niciun haz
-----------
Era o vreme în care ştiam exact ce staţii sunt între Herculane şi Timişoara... Adică ştiam toate localităţile....
-----------
La viteza pe care o are uneori trenul ăsta, cred că aş putea coborî să culeg nişte maci pentru Hiacint. Important e că direcţia e bună, deci ajung eu la Bucureşti până la urmă. E 8.24. O să ajung după miezul nopţii

Jurnal aiurit

E aşa de frig încât aş putea spune că e foarte frig, mult prea frig pentru o zi de mai. Azi cred că au fost vreo 10 grade. Măcar de s-ar opri ploile. Am pus în funcţiune toate radiatoarele din dotare. Şi altceva ce să mai spun? Iar am început să beau cam multe cafele pe zi. De-ar fi doar asta... Am reuşit la un moment dat să răstorn cana de cafea şi fix peste notebook a ajuns. Din fericire era în pauză [acasă nu prea-l folosesc], deci oprit/închis şi uite aşa, a supravieţuit. Încă mai funcţionează.

Cred că mi-am imaginat că e din acela care funcţionează cu cafea. Există aşa ceva, dar nu găsesc articolul. Am dat doar peste cel care zice de imprimanta Eco [fără Umberto]. Poza am luat-o de aici[acolo găsiţi şi articolul].

S-a redeschis Cartea de nisip[librăria]; parcă e mai prietenos locul ăsta nou, deşi pare un pic mai mic. Mi-am luat şi nişte cărţi, dar nu vi le arăt. Le-am tăiat din poză, că erau lângă notebook. Am văzut acolo şi-un afiş din care am aflat că în 27 mai, la vinoteca de pe Eugeniu de Savoya, Marin Mălaicu Hondrari vine să-şi lanseze noua carte: Apropierea.

Aş mai scrie, dar mi-e cam frig. Aşa că trec la citit. Pentru final, versul zilei: şi noaptea îţi cade pe cap ca o pungă de gheaţă (Ilarie Voronca).

Ceva, dar nu ştiu despre ce

Azi o să plagiez în stil mare, cel puţin aşa cred acum. Cam tac în ultima vreme, deşi tot mai citesc câte ceva, dar nu citesc sistematic şi nici nu mă apropii de cărţile cu prea multe pagini pentru că ştiu că nu am mult timp pentru ele. Şi nu-mi place să-mpart un roman în episoade multe şi scurte.

Am trecut şi prin câteva momente de derută în ultima vreme. Primul a fost pe la sfârşitul anului trecut, atunci o prietenă m-a rugat să-i recomand o carte, ceva care să-i taie respiraţia. Şi am tăcut, n-am avut niciun răspuns. Se referea strict la proză şi la apariţii oarecum recente. De atunci mă tot gândesc şi tot caut un răspuns şi am ajuns la o concluzie nu prea veselă: în ultimii cinci ani am dat doar peste trei autori care n-ar trebui rataţi, ar trebui citiţi adică: Attila Bartis (dar mai mult pentru Tihna), Roberto Bolano şi Jeffrey Eugenides. Din literatura română: Filip Florian (dar pentru Degete mici, de Zilele regelui încă nu pot să mă apropii). Am citit şi alte cărţi foarte bune, dar autorii îmi erau cunoscuţi de ceva vreme. Şi am recitit câteva romane, care mi-au plăcut la fel de mult ca prima dată. Cred că asta o să cam fac: o să mă opresc din citit şi o să trec la recitiri. Pe un fir de romaniţă m-aş juca aşa: a citi, a reciti? Deşi nu-s năzdrăvană, de la o vreme încoace mai nimic nu-mi place, când e vorba de proză.

Dar fiecare zi se termină cam aşa: iau lângă mine câteva cărţi de poezie [pentru că poezia e capitol special, ei nu i se aplică cele de mai sus] şi citesc, sau la întâmplare, sau caut ceva anume. Uneori mai sar peste o carte, pentru că poezia tocmai citită mi-a schimbat starea. Nu pot să citesc o carte de poezie în 25 de minute, doar pentru a scrie o cronică în următoarele 5. Şi nu lecturez niciodată nimic. De fapt, eu citesc mai mult de o zi la o carte de poezie, uneori şi mai multe. Aici recitirea e baza. Nu citesc pe nerăsuflate, fac pauze, pentru că se acumulează imagini, gânduri, cuvinte, trăiri şi uneori se acumulează atât de multe încât trebuie să mă opresc.

Am mai avut un moment de derută, un moment greu al vieţii mele, pentru că nu prea mai cred în diverse ocupaţii filologice. Citind diverse cărţi, articole scrise pe marginea cărţilor am senzaţia că întotdeauna esenţialul dintr-o carte foarte bună ne scapă, am senzaţia că putem spune prea puţin despre anumite cărţi. Dar sper să trec peste momentele astea şi să mai povestesc despre ce am citit. Pînă atunci, nu mai zic mare lucru, şi oricum, dacă tac nu înseamnă nimic.