Our Daily Coffee

Cei mai mulţi dintre noi începem fiecare zi cu o ceaşcă de cafea, aburindă. Fără ea parcă ne-ar lipsi o parte din energia necesară. Cartea asta e pentru noi şi ar trebui citită la o cafea; în felul ăsta şi-ar spori farmecul. Are puţine pagini, se citeşte uşor.

Câteva date tehnice: Michel Braudeau e prozator şi ziarist. Cred că asta e prima lui carte tradusă în română. Mai e şi ziarist la Le Monde şi asta se vede [din păcate] în anumite pagini din Cafea. Cafenele. Tiltul cred că spune totul. Pe de o parte se spune povestea bobului de cafea, pornit din Abisinia pentru a cuceri, paşnic, lumea. Pe lângă istoria cafelei, a micului pomişor care face nişte fructe asemănătoare cu cireşele, care conţin însă nişte sâmburi din care se obţine cafeaua noastră cea de toate zilele, găsim istoria unor cafenele celebre, din câteva oraşe la fel de celebre ale Europei.

Cafeaua are povestea ei, incitantă şi plină de suspans. Iată una dintre poveştile frumoase: Cu două mii de ani î.e.n., în Etiopia, arbuştii de cafea creşteau în stare sălbatică în provincia Kaffa. […] Se spune că în secolul al VIII-lea un tânăr păstor yemenit, pe nume Kaldi, intrigat de comportamentul caprelor sale, care erau agitate până în zori după ce păşteau bacele roşii ale arbustului respectiv, ar fi povestit fenomenul la mănăstirea Chahodet. Stareţul a fiert sâmburii acestor fructe şi, dat fiind că s-a dovedit a fi foarte stimulantă, băutura astfel obţinută a primit numele kawah.

Cafeneaua e un spaţiu al dialogului liber, de aceea anumite sisteme politice, care vedeau în libertatea individuală un pericol, au urât şi cafeneaua. Dar în acele spaţii în care licoarea aromată era servită clienţilor fideli, se dezbăteau idei, se citeau ziare, se comentau ştirile zilei. Cafeaua n-a declanşat singură Revoluţia Franceză, însă cafenelele au oferit liberalismului, politic şi economic, una dintre cele mai bune arme ale sale. Această băutură fără credinţă şi fără lege, care cultivă spiritul critic, prin esenţă ostilă oricărei supuneri, a contribuit indirect şi subtil la zdrobirea cu un dos de palmă a Vechiului Regim, muribund deja, susţine Braudeau. În fiecare cafenea celebră, pot fi găsiţi mari artişti. Fiecare oraş e celebru nu doar pentru cafenelele sale, ci mai ales pentru artiştii care şi-au pierdut timpul pe acolo.

Era să uit: în Europa, cafeaua a pătruns prin Veneţia şi cafeneaua Florian. Un motiv în plus să iubesc Veneţia şi Italia.

De citit la o cafea:
Richard Brautigan: Coffee [Sometimes life is merely a matter of coffee and whatever intimacy a cup of coffee affords.]

Şi un vers superb: I have measured out my life with coffee spoons...
From "The Love Song of J. Alfred Prufrock" by T. S. Eliot:

foto: Free Verse Project

pentru cei interesaţi: T.S.Eliot citind poemul de care zic: "The Love Song of J.Alfred Prufrock "

______
Michel Braudeau, Cafea. Cafenele, traducere de Raluca Sava, Art, 2009

"what's in a name"

De la elisabetani la elisabetini s-ar fi putut numi această carte a Danei Chetrinescu [sub numele ăsta publică în Orizont, ca răspuns dat unei provocări directe, adică recenzii poate scrie oricine, dar broderiile pe teme culturale sunt rezervate rafinaţilor]. Poate un alt titlu nimerit ar fi putut fi cel de Regele carnavalului şi oglinda spartă, pentru că autoarea ne propune nenumărate călătorii, evadări, destinaţiile fiind spaţii culturale din epoci diverse sau banale apartamente de bloc. Punctul de pornire e un burg flamand de prin secolul al XVI lea, în care un grăsan ne ajută să desluşim diferenţele dintre nobili şi ţărani. Trimiterile culturale şi intertextuale sunt numeroase, de aceea din tabloul lui Bruegel alunecăm într-un text englez medieval, apoi vom învăţa să sistematizăm anormalul şi vom afla ce înseamnă să fii francez. În prima parte, se simte mai ales anglista, reperul cel mai important este Shakespeare, nu contează dacă e vorba de cel adevărat, sau doar de tipul de treabă din Shakespeare îndrăgostit. De la Falstaff la Sophie Kinsella, de la Coehlo la menestreli şi Jakobson, Maigret şi Dosarele X, tăcerea şi zgomotul din tablourile lui Magritte, Muriel Spark sau Sándor Márai, Roger Caillois sau Tracy Chevalier, de la carnavalul medieval la internetul care ne guvernează, orice poate deveni subiectul unui eseu, atâta timp cât autorul ştie să interconecteze detalii aparent disparate sau frivole.

Cartea e alcătuită din trei secţiuni: I. Marele ospăţ II. Puzzle III. Monogramă. Unele texte sunt foarte reuşite proze scurte, un exemplu: Mâinile îi tremură necontrolat. Sudori reci îi străbat şira spinării şi îi scaldă fruntea. Palmele i s-au umezit, iar inima îi bate nebuneşte. Nu-şi poate desprinde ochii de un punct din ce în ce mai îndepărtat care va dispărea în curând complet după dunele de nisip. Nici urmă de pace interioară. Din adâncul sufletului izvorăşte un sentiment care mătură din calea sa restul. Devine din ce în ce mai puternic şi, brusc, răbufneşte cu o forţă de nestăvilit. Înainte de a-şi da seama ce se întâmplă, începe să fugă, cu picioarele goale, cu un avânt de care nu se crezuse în stare, în susul dealului, spre silueta măruntă care aproape că nu se mai vede. Nu-i un fragment dintr-un roman englez de secol XIX, deşi ar putea fi, e o introducere în scenă a unei shopaholic, pentru că chick lit-ul îşi cere drepturile azi mai mult ca oricând. Sigur, partea cea mai importantă a cărţii e dată de eseurile incluse în Marele ospăţ şi Puzzle, dar cele din Monogramă mi-au plăcut mie cel mai mult, că-s despre Elisabetin, cartierul despre care ascultam eu diverse poveşti când eram mică. Aveam o mătuşă care stătea acolo şi mi-am dorit mereu să stau în Elisabetin. Mi-a cam reuşit.

Printre monograme găsim subiectele unor proze încă nescrise: de la scrisorile bunicilor, păstrate cu grijă, până la istoria Elisabetinului, cartierul atât de puţin cunoscut al Timişoarei, Elisabetinul, care din cartierul de mici meseriaşi şi agricultori a devenit apoi, în interbelic, unul de vile, pentru ca în comunism să devină aproape anonimul Circ. III. Pe străduţele pline de poveşti nespuse, ne pierdem şi noi, căutând euroregiunea, şpaisul şi bănăţeanul din poveste, cel care îşi salută un vecin cu Jó napot şi pe celălalt cu Guten Tag.

În Elisabetin era atâta linişte încât oricine ştia când trece tramvaiul pe Wilhelm Mühle (grădinarul vechiului oraş căruia i se datorează numărul record de parcuri – stradă devenită apoi, mai puţin ecologic, dar mai patriotic, 1 Decembrie)

sau îşi putea potrivi ceasul de mână după bătăile celui din turnul bisericii catolice din Piaţa Lahovary.

Biserica în grija căreia se află - ridicată cu câţiva ani înaintea Revoluţiei franceze- este chiar în mijlocul vechiului cartier, locul în jurul căruia s-a consolidat identitatea spirituală a comunităţii române din Elisabetin, fiind şi singura biserică românească din Timişoara construită în spiritul vechilor biserici ortodoxe române bănăţene: o singură turlă nu prea înaltă, ascuţită, în lateral, în locul cupolelor bizantine rotunjite.

Eseurile din secţiunea finală sunt de fapt mici prilejuri de a reface istoria Timişoarei [oraşul în care un nume cu origini franceze e citit în maghiară, adică Florimund de Mercy e Merţi], de a vedea ce se mai păstrează în memoria colectivă. Cartea aceasta are meritul de a ne face să privim mai atenţi locurile pe unde ne poartă paşii, ne invită să căutăm istoriile nescrise, dar mai ales să fim mereu atenţi la detalii, să căutăm semnificaţii culturale chiar şi acolo unde nu par a fi.

Dana Percec, De la Gargantua la Google, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007