Milițieni și viziuni

 Dacă ar locui/ scrie prin alte părți cred că Eliana Popeți ar fi fost sprijnită mai mult. N-am văzut nimic în Orizont despre cartea asta, deși a fost lansată la Bookfestul timișorean din primăvară.

Nu știu exact când/cum a trecut Eliana Popeți la proză, poate de la început a scris și poezie și proză. Acum vreo câțiva ani am ascultat-o cititnd proză, poate chiar un fragment din romanul ăsta, nu mai știu (era lansarea unui volum paveldanist pe care nu-s în stare să-l găsesc, deși e undeva în biblioteca mea). 

Mai întâi a fost o proză, cu același titlu „Godeanu” , și Eliana Popeți a obținut și un premiu în 2009, la concursul de poroză scurtă „Florin Bănescu” (nu mai știu cine-l organizează). Acea proză a devenit roman, unul destul de consistent, are peste 200 de pagini (și nu se fură la cântar, nu-s fonturi mari & 3 fraze pe o pagină).

Ioan Groșan zicea pe undeva că dacă ai o poveste bună, și o spui cum trebuie, nu te uită lumea. Dar aici nu povestea e miza. Eliana Popeți mizează mult pe alcătuirea personajelor. N-aș putea spune care e marea poveste din carte. Sigur suntem în Timișoara, o Timișoară cam hăbăucă (sper că am scris bine) și nepăsătoare,  Am putea fi și în altă parte (totuși nu, pentru că doar în Banat oltenii sunt iubiți într-un mod special, deși parcă nici asta nu contează, nu modifică nimic, doar Godeanu se înfurie uneori când își aduce aminte). Autoarea mizează pe personaje, care -s bine individualizate. Godeanu e un polițist care își tot aduce aminte de fosta soție, nu știe de ce l-a părăsit (dar și acest personaj absent se ține minte) , se răzbună pe cei care vor să obțină carnetul de conducere și dau examenul cu el. Așa o cunoaște și pe Andra Bucur, fiica unor vecini, ființă complicată, sau așa o vede Godeanu. Parcă ar putea citi gânduri, modifica stări, construiește un joc de marionete (un fel de păpuși voooo). Nu mai povestesc. Nu spun mai nimic despre Avrămescu, șef la Poliție, un individ cu blog, un monument de naționalism, nu spun nici ce caută Rebreanu prin cartea asta. Mai e și o campanie electorală și altele.

 Recomandările de pe coperta a patra aparțin unor colegi de generație

Ana Pușcașu:

Bogdan Munteanu:

Am de gând să scriu mai pe larg despre carte și să public pe undeva. Dacă știți să fi apărut deja vreo recenzie, să-mi spuneți și mie.

Eliana Popeți, Godeanu, Colecția Agora, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2019

La miezul nopții, o cafea și o carte

De câțiva ani n-am mai scris aici despre cărțile citite. Dacă ar trebui să recomand ceva aș zice așa
literatură română
Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, Polirom, 2016
traduceri
Colum McCann,  Goana nebună a lumii, RAO, 2010 (n-am volumul la indemână nu știu numele traducătorului, iar pe site-ul editurii numelui lui/ei nu apare, ceea ce mi se pare inadmisibil


Iar despre Vis febril spun că se citește ușor, pentru că e un micro-roman. Dar nu e o carte facilă. M-a dus cu gândul la Clarice Lispector (sau la anumite episoade din Carnivale). Persoanele hiperrealiste nu cred că vor citi cartea, cred că o vor abandona. E o carte pentru cei care amestecă mereu realul cu ficținea, coșmarul cu vechile credințe. Nu zic mai mult să nu stric surpriza celor care ar vrea să citească visul ăsta.

Samanta Schweblin, Vis febril, traducere din spaniolă de Lavinia Similaru, Litera, 2019

"Lunetistul" la Cafe Text

Şi a fost LitVest, ediţia a doua, festival de literatură organizat de BJT. Vineri, spre seară, la Cafe Text a avut loc lansarea noului roman publicat de Marin Mălaicu Hondrari. A fost o lansare - dialog, s-a vorbit despre literatură, despre cărţi, despre prietenie. Dan Coman a lansat întrebările provocatoare, şi autorul "Lunetistului" n-a avut de ales, a trebuit să răspundă.

Nu, totuşi nu

Am vrut să zic despre cartea asta un singur cuvânt NU, dar mi-am dat seama că nu s-ar înţelege mai nimic şi nu s-ar înţelege nici de ce. S-ar putea să fie mai ales problema mea, pentru că personajul central e un beţiv ordinar (mai bine zis alcoolic, oricum e genul acela de individ care bea doar pentru a  bea) şi eu nu prea am niciun fel de simpatie pentru cei ca el. Iar cartea nu are alt personaj adevărat, fata care spune povestea e mai mult o simplă voce. Romanul mi se pare a fi unul neterminat, aflat cumva în lucru. Am găsit o cronică scrisă de Adina Diniţoiu, ea vorbeşte despre ritmul unui menuet obsesiv. Eu m-am gândit mai curând la diverse instrumente de percuţie, sau oricum la nişte sunete care ar semăna mai curând cu un strigăt, pentru că Tacto e povestea unei disperări.

Am simţit un mare disconfort citind-o. Mi-am adus aminte de o carte a lui Gide, poate din cauza mirosurilor pestilenţiale la care se făcea trimitere acolo, dar care au apărut şi aici de mai multe ori.

Sigur că sunt şi fragmente frumoase, bine scrise, dar ele rămîn cumva izolate, presărate pe diferite pagini, necomunicând între ele. Parcă ar fi un fel de irizaţii, din care se vede că povestea ar fi putut fi şi altfel. Dar poate e greu de îndurat o astfel de poveste.

Lili Bunofski, Tacto, Curtea Veche, 2010

A şaptea parte, dar ce parte!

Dacă aş fi citit cartea asta înainte de a se fi terminat anul, mi-ar fi fost greu să aleg cel mai bun debut din 2010, pentru că Aproape a şaptea parte din lume mi-a plăcut mult de tot. Acum trei ani şi ceva,  când  a apărut concursul lansat de UniCredit, am fost foarte sceptică, mă gândeam că prozatorii bat deja la porţile anumitor edituri, dar şi la poezie e cam la fel. Premianţii de la poezie nu au ajuns niciunul pe lista nominalizaţilor de la Botoşani. Nici n-am citit cronici care să mă convingă de contrariu. Cu romanul lui Cătălin Pavel lucrurile au stat diferit. Marius Chivu l-a trecut pe lista debuturilor notabile din anul trecut, în ancheta făcută de cei de la Cultura, iar cartea a primit şi un premiu la Gala Tinerilor Scriitori.  Când eram eu pe punctul de a citi romanul ăsta, pe blogul lui, Horia Gârbea l-a cam ras.

Mi-am asumat riscul de a fi dezamăgită şi am deschis cartea. M-a captivat de la început. Nu înţeleg de ce Horia Gârbea zice aşa: E un mister de ce autorul a trudit să scrie aproape 300 de pagini fără niciun acroş pentru potenţialul său lector. Având în gând fraza asta, tot aşteptam momentul în care să-mi vină să arunc din mână cartea, dar momentul acela nu  a venit.

Între timp a apărut o cronică a lui Marius Chivu, Viaţa în tren, o cronică în care se spune şi ce-i bine şi ce nu în cartea asta. [Dar nu ştiu de ce se miră că până acum nu s-a vorbit deloc despre acest roman, eu nu mă mir, dar nu mă mir deloc.  Despre Adina Rosetti câţi au scris?].  Nu ştiu dacă pe alocuri Cătălin Pavel le face cu ochiul cititorilor [de aici unele scăderi ale romanului], eu cred că pur şi simplu din când în când a obosit .... tastatura, care e foarte folosită în romanul ăsta, pentru că şi cei doi naratori, Zoran şi Ahar, tot în faţa unor calculatoare[de fapt laptopuri] stau mai mult. Şi schimbă mesaje diverse, fiecare îşi scrie propria poveste. Zoran bântuie prin Europa, trecând dintr-un tren în altul, iar Ahar e undeva prin nordul Africii. Zoran are vreo 50 de ani [poate nici atât], iar Ahar e abia intrat în adolescenţă. Zoran i-ar putea fi tată, dar se pare totuşi că nu îi e.

La un moment dat Zoran se urcă într-un tren şi va calători aşa ani întregi. M-am gândit la Michel Butor, asta şi pentru că eram cumva cu gândul rămas la textualişti, datorită Simfoniei lupului. Marius Chivu face şi el diverse trimiteri la diverse alte cărţi şi cred că asta-i dovada cea mai bună că romanul lui Cătălin Pavel merită citit. Trenul nu e deloc un spaţiu apăsător, ca în La modification/Renunţarea, dimpotrivă e unul protector, un spaţiu în care îţi poţi pune în ordine gândurile. Lumea de afară curge încet în lumea dinăuntru. După un timp nu mai stai în lumea de afară. Stai înăuntru, unde ai colecţia ta de fragmente de lume cu care se poate sta de vorbă, care ar trebui, după ce le ţii mult timp înăuntru, să devină inteligibile, deşi unele din ele rămân nişte blocuri de gheaţă care continuă să desfidă orice familiaritate după ani şi ani. [...] Bărbatul în fond asta făcuse - hotărâse că de acum se opreşte, ca să se gândească la ce s-a întâmplat şi îşi întrerupsese viaţa, întâmplările care veneau mereu.

Uneori trebuie să te opreşti şi să priveşti în urmă, să vezi dacă înţelegi ceva din ce e acolo. Într-o seară, noapte, poate un telefon primit de la Zuleika (sau poate altceva) îl face pe Zoran să vândă tot ce are şi să urce într-un tren. Şi acolo viaţa va avea alta ritm. Sunt sigur de-acum că aici a apărut o dereglare. Azi dimineaţă în Germania cineva s-a suit în tren altcândva decât trebuia. Ai grijă. Z. Dar şi cu Ahar se va întâmpla ceva asemănător şi el tot într-un tren, se pare, va urca într-o zi. Ahar spune poveşti dintr-o lume ciudată pentru noi, dar şi Zoran construieşte un univers la fel de straniu. Pe la începutul romanului găsim un fel de avertisment: Promit că nu voi explica niciodată clar, cu cap şi coadă, cum s-a ajuns aici, cum s-au petrecut lucrurile. Capul şi coada îmi aparţin mie, în exclusivitate. Dar lucrurile nu rămân de neînţeles. La un moment dat, spre final, povestea parcă se clarifică mult prea mult [poate de asta a spus Marius Chivu ce a spus despre acel ochi ce transmite mesaje cititorului?].

Din când în când Zoran mai coboară din tren, odată parcă pentru a salva viaţa unui bătrân, pe numele său Paramo [şi altă trimitere ar fi posibilă pornind de aici]. Nu vă spun care e semnificaţia titlului, el are oricum legătură directă cu schimbul de mesaje dintre Ahar şi Zoran. Nici nu vă spun cum apare Timişoara în cartea asta. Mai zic doar, folosind tot un citat din carte: [...] diferenţa între cărţi şi viaţa noastră este că numai în cărţi lucrurile sunt bine conturate, despărţirile sunt despărţiri, bolile sunt boli, în realitate ele nu sunt aşa bine conturate, ceea ce se compensează prin faptul că moartea este bine conturată în viaţa noastră, este o lovitură de bâtă în burtă care nu poate fi descrisă net de autorii de cărţi, plătiţi mizerabil şi care nu beneficiază de celebritatea jucătorilor de fotbal, ce-i drept. 

Şi pentru că nu vreau să fie aşa de pesimist finalul mai zic: o carte de citit şi de ţinut minte.

Cătălin Pavel, Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010

Fragmente, fărâme, un întreg

Am tot amânat citirea acestei cărţi, deşi s-a vorbit destul de mult şi frumos despre Simfonia lupului în 2008, atunci când a apărut în traducere şi la noi. Dar eu am fost cumva mai sceptică, poate pentru că uneori laudele nu au acoperire în realitate. Ar mai fi un motiv şi o să-l spun: ştiam câte ceva despre poetul Marius Daniel Popescu, poezia lui nu m-a convins, deşi s-a scris bine despre debutul său. Dar au scris mai mult prietenii şi îi înţeleg, într-un fel îşi apărau propria poetică. Aşa că eu nu prea credeam că romanul poate fi aşa cum se zicea, dar m-am înşelat. Şi mă bucur că e aşa. 

Pe deasupra cartea asta demonstrează odată în plus  că poţi refolosi orice tehnică narativă, dacă ai talent nimic nu va părea perimat, nimic nu va fi plictistor. Pe coperta ultimă, este un scurt comentariu al lui Daniel Rothenbuhler, preşedintele juriului care i-a acordat Premiul Robert Walser lui Marius Daniel Popescu: Romanul ne-a impresionat prin stil şi naraţiune. El instaurează o înnoire în tradiţia literară, şi acest lucru ne-a impresionat pe toţi.  Adevărul e că Simfonia lupului e o carte vie, nu pare deloc  a veni pe urmele unei tradiţii literare şi totuşi... Cartea e alcătuită din fragmente de diverse dimensiuni, naratorii sunt şi ei mai mulţi şi, mai ales persoana verbului se tot schimbă, de la persoana întâi se trece deseori la persoana a doua, dar nici a treia nu lipseşte de tot. Rezultă până la urmă o complicată arhitectură narativă în care cititorul nu se pierde, mai ales pentru că povestea îl ţine mereu în priză şi toate detaliile astea nu îngreunează lectură, dimpotrivă, o dinamizează.

Aveam senzaţia că toate tehnicile textualiste sunt perimate, dar uite că pot fi refolosite foarte bine când ai ceva de spus. Pentru că Marius Daniel Popescu are de spus o poveste, povestea unui copil crescut de bunică, un copil care îşi pierde tatăl în urma unui accident absurd, iar apoi va trece prin multe greutăţi. În final va alege să plece din ţară, va ajunge în Elveţia şi acolo va avea familia lui. Dar cuvintele, cuvintele care spun toată povestea asta probabil n-ar trebui să existe. E o revoltă surdă împotriva lor, poate pentru că ele nu pot exprima adevărul adevărat, altele stârnesc amintiri dureroase, altele vorbesc despre lucruri care n-ar trebui să fie: Cuvântul "ruşine" n-ar trebui să existe, asta ar fi trebuit să scrie oamenii în dicţionare. Îmi imaginez un dicţionar în care fiecare cuvânt să aibă, în paranteze, explicaţia următoare: "La urma urmei, acest cuvânt n-ar trebui să existe!"

Nu există nicio asemănare evidentă  între romanul lui şi cărţile semnate de ceilalţi elveţieni ai literaturii române, Aglaja Veteranyi şi Cătălin Dorian Florescu. Fiecare ei îşi spune propria poveste, fiecare în felul lui. Simfonia lupului cred că nu se putea scrie decât aşa, în acest mod fragmentar şi incomplet, altfel autorul ar fi avut dificultăţi în a explica stări greu de explicat. Aparent inexplicabil, Paul [personajul principal, adică] începe să urle : " Văd cum îmi pierd minţile încep să scot limba în faţa oglinzii din baie şi nu vreau să scot limba şi mă privesc îm blestemata de oglindă cum fac grimase îmi vine să latru înnebunesc şi îmi dau seama băga-mi-aş mă aud urlând ca un lup da urlu ca un lup la lună Dumnezeule sunt la un pas de nebunie trebuie să fac ceva să chem ambulanţa scot limba întruna trebuie să reacţionez trebuie să beau ceva mă duc în bucătărie lătrând în frigider (...). " Crescut în ţara condusă de partidul unic, una în care schizofrenia pare a fi generalizată, nici nu-i de mirare că la un anumit moment amintirile se răzbună.

S-ar putea discuta mult despre cartea asta, despre personaje şi stil, despre oglindirea trecutului din ţara partidului unic,  dar blogul nu prea e un spaţiu prielnic pentru mari desfăşurări de forţe. Aşa că mă opresc aici. Aştept şi al doilea roman, nu ştiu în ce măsură îl va continua pe acesta, nici nu ştiu dacă aceeaşi formulă ar mai putea fi folosită. Dar Simfonia lupului e mai mult decât un roman bun. În loc de încheiere un citat:  (...) erau acolo ca într-o piesă de teatru al cărei decor era decorul unei ţări întregi. Eşti un martor al mizeriilor lumii, ai trăit şi trăieşti ca să vezi, să auzi, să povesteşti.

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, 2008 [se poate citi un fragment aici.]

Mai mult decât un debut interesant

Într-o ţară normală, Deadline ar fi fără discuţie un mare succes de librărie. La noi sigur îl vor citi câţiva, nu ştiu câţi, dar îl vor citi cu plăcere.

M-am uitat un pic pe bloguri şi am văzut că s-a scris câte ceva despre romanul ăsta şi toată lumea a zis de bine. Citiţi deci ce au scris Ionuca, Raul, Bogdan Voicu, Laura. Şi după ce vedeţi ce părere au bloggeri [sau înainte, cum doriţi] citiţi şi cronica lui Marius Chivu, şi recenzia Simonei Vasilache. Pe Liternet am dat şi peste un fragment din roman. Marius Ghilezan zice câte ceva despre un chick lit pe invers, dar numai coperta e de vină [am tot comentat cu câţiva prietenii detaliul ăsta], altfel cartea nu are nicio legătură cu niciun fel de chick lit; şi doar el are şi câteva obiecţii [cu care eu nu-s de acord, adică mie nu mi s-a părut că Adina Rosetti ar fi tributară textualismului, adică nu cred că  ar folosi în exces anumite efecte textualiste; cred că dozează totul foarte bine].

Romanul porneşte de la întâmplări reale: povestea unei tinere care a murit  din cauza epuizării, a oboselii acumulate dincolo de o anumită limită suportabilă, dar şi povestea lui Ion Bârlădeanu, boschetarul  devenit celebru pentru colajele sale. Şi povestea bloggerilor are destule legături cu realitatea. Nu ştiu cât de mult a inventat Adina Rosetti, pentru că nu am urmărit poveştile astea, nu ştiu cum au apărut ele în presă.

Şi de fapt nici nu cred că are importanţă, important e romanul; şi e unul foarte bine scris şi mai ales bine construit. Sigur nu e deloc uşor să iei nişte nume şi să le dai viaţă şi carnalitate. Personajele sunt vii, bine individualizate, toate vocile care spun părţi din poveste sunt credibile. E mare lucru să poţi schimba naratorii, planurile  şi povestea să rămână vie şi interesantă.

Şi dacă lui Raul i-au plăcut cel mai mult confesiunile şefului Mirunei, eu trebuie să spun că mi-a plăcut la nebunie povestea motanului. E atât de credibilă povestea lui, dar şi vocea lui, încât trec aici şi un fragment să vă convingeţi:

În seara aceea de vineri, totul a fost ca de obicei, numai că ea pur şi simplu nu s-a mai trezit. Ben a simţit abia dimineaţa că trupul ei nu mai răspândeşte căldura cu care era obişnuit. [...]. A lins-o pe mâini şi pe faţă, cu gândul s-o trezească, apoi a apăsat cu lăbuţele butoanele obiectului mic şi argintiu, care părea că se oprise şi el, ca un ceasornic stricat, a dat iama printre hârtiile împrăştiate pe masă, mieunând, şi chiar a răsturnat cana roşie cu cafea, încercând s-o trezească din somnul profund în care căzuse. [...] Când, după o vreme, Ben şi-a dat seama că lucrurile vor rămâne aşa, că de-acum înainte ea n-o să-l mai mângâie pe spinare şi n-o să-şi mai împartă mâncarea chinezească cu el, aşa cum nici el n-o să se mai ghemuiască vreodată lângă ea pe canapea, aşteptând să fie alintat, deşi nu-l învăţase nimeni ce-i aia moarte, s-a refugiat sub masa din bucătărie cuprins de un sentiment copleşitor, pe care oamenii l-ar numi tristeţe, şi-a aşteptat să vadă ce se întâmplă mai departe cu el.

Şi motănelul ăsta va fi o vreme unul vagabond, un maidanez care se va descurca bine pe străzi. Şi ne va învăţa ceva, ceva ce n-ar trebui să uităm:

Libertatea e cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unui motan tânăr care şi-a petrecut primii ani din viaţă dormitând pe o canapea şi mâncând bobiţe cu gust de peşte.
 
Nu va fi singur pe lume, pentru că de undeva, de pe turla bisericii, stăpâna lui îl veghea. Doar Ben, Zaim şi pentru o fracţiune de secundă încă cineva au putut să o vadă refugiată acolo, într-o rochie albă vaporoasă. Dar motănelul îşi va găsi un nou stăpân, dar din când în când se va gândi şi la libertatea lui pierdută.

Mai multe poveşti sunt împletite în cartea asta, care doar aparent poate fi redusă la o singură frază, doar aparent e povestea unei fete dintr-o multinaţională, o fată care moare de prea multă muncă. Pentru că povestea lui Zaim ne duce şi în trecut, iar povestea lui Skydancer e cu totul alta. Romanul e însă bine construit [cred că am mai zis asta] şi bine strunit stilistic. Răzvan Petrescu spune că e unul dintre cele mai bune romane de debut din ultimii 20 de ani. Cu siguranţă e un roman care n-ar trebui să treacă neobservat,  pentru că nu avem mulţi debutanţi atenţi la poveste, construcţie şi stil.

Adina Rosetti, Deadline, Curtea Veche, 2010

Două personaje

Am stat un pic [mai mult] pe gânduri: să scriu sau nu despre cartea asta? Mi-am zis apoi că ar trebui să spun câteva cuvinte pentru că mai mult ca sigur nu vor vorbi prea mulţi despre ea. Paznicul e al treilea roman publicat de Anca Maria Mosora, primele două i-au fost şi traduse în cehă [parcă]. Eu pe primul [Arhanghelii nu mor] nu l-am citit, adică exact pe cel considerat cel mai bun [a şi luat un premiu de debut].

Nu prea-s de acord cu ce scrie pe coperta a patra şi anume că personajele sunt simple marionete, am eu  senzaţia că personajele [nici nu-s numeroase] duc aici greul, nu toate, doar vreo două. Dacă în Reality Game Show importantă era povestea, aici povestea e redusă la minimum. Şi nu pot să nu spun că, intrat pe mâna unui redactor [nu e niciunul trecut pe carte], Paznicul ar fi putut fi un roman bun(icel). Aşa însă cam şchioapătă, noroc cu cele două personaje de care ziceam: preotul şi doctorul Sever Oprea. Eu una aş fi tăiat primul capitol [dă asul din mânecă] sau eventual îl risipeam undeva prin capitolul şase. Şi de corectură ar fi avut nevoie cartea asta, unele greşeli sunt inadmisibile. Am mari pretenţii de la Humanitas, pentru că e una din cele mai bune edituri.

Câteva secvenţe sunt foarte reuşite, în primul rând aceea în care preotul îşi taie hainele, dar e cam puţin. Aşa că închei aici însemnarea mea ultraşcolărească, dar ăsta e materialul avut la dispoziţie.

Anca Maria Mosora, Paznicul, Humanitas, 2010

Tehnica şi textul

"Probabil cel mai bun roman al lui Auster, de până acum...", spunea cineva de la Kirkus Review. Cam se repetă cuvintele astea de fiecare dată când Paul Auster publică o carte. Dar eu nu cred că Invizibil e cel mai bun roman al lui; eu una prefer... Trilogia New York-ului.

Iniţial nu am vrut să cumpăr cartea, dar atunci când a fost lansarea [a fost un reportaj pe TVR Cultural, că eu n-am fost acolo], Cristian Teodorescu a zis câteva lucruri care mi-au stârnit interesul, a vorbit mai ales despre cum e construită. De fapt structura compoziţională mi se pare a fi punctul forte al romanului, pentru că altfel povestea e banală [şi pe alocuri previzibilă]. Iar structura nu e neapărat originală, dar asta contează mai puţin. Important mi se pare că Auster reuşeşte să schimbe perspectiva asupra întregii poveşti schimbând povestitorii şi tipul de discurs. Dar nici asta nu se întâmplă pentru prima dată în literatură, aşa că nu ştiu cât e de important. [Dacă mă gândesc bine, Parţial-color, romanul lui Sorin Preda era construit oarecum asemănător: două personaje povestind aceleaşi întâmplări, dar spunând două poveşti diferite în fond. Paranteză necesară mai mult pentru a aduce în discuţie literatura română.]

De fapt, cartea este una bine scrisă; şi mai ales e foarte bine că lucrurile rămân încurcate, că Auster n-a luat partea nimănui, aşa că cititorul poate să creadă pe cine vrea.

Romanul e unul textualist până la urmă, chiar dacă e textualist la modul subtil, adică nu autorul mânuieşte la vedere toate firele, nu, un personaj [scriitor ce-i drept] îi sugerează lui Adam să se îndepărteze de povestea pe care o are de spus prin schimbarea perspectivei, adică să nu mai spună povestea la persoana întâi. E adevărat că La Modification/Renunţarea lui Michel Butor a apărut de ceva vreme, dar uite că tot n-a fost uitată. [Când am citit cartea asta am simiţit un oarecare disconfort, parcă mi s-ar fi dat ordine. Acum impactul nu a mai fost la fel de puternic. Şi dacă tot am mai amintit de literatura română o să spun că şi Mircea Nedelciu s-a jucat cu diversele persoane ale verbului, dar numai în proza scurtă; Cristian Teodorescu a făcut asta şi în roman. Dacă mai sunt şi alţii vă rog să-mi spuneţi, că mă interesează subiectul].

Am găsit un articol scris de Silvia Dumitrache [vorbeşte exact despre vocile narative]. Iar pe bookblog, Mihaela Butnaru pune în final o întrebare: ce rămâne invizibil?

Spre desosebire de alte romane ale lui Auster, pe ăsta cred că o să-l ţin minte. Dar i-aş reproşa autorului că vrea parcă să-l întreacă doar pe Raymond Chandler, nu şi pe Salinger. Deşi nu e puţin lucru să fii Chandler....

Paul Auster, Invizibil, traducere de Cristiana Vişan, Univers, 2009

Un început

Nu ştiu exact de ce: sau am ajuns eu în ultimul hal de insensibilitate, sau se întâmplă ceva cu valoarea scriitorilor care iau Nobelul, dar cartea asta nu m-a entuziasmat aşa cum cred că ar fi trebuit să se întâmple, mai bine zis, cum mi-aş fi dorit. Dacă mă uit pe lista laureaţilor, îmi dau seama că de multe ori prefer lista alternativă, propusă de Laurenţiu Ulici. Dar asta ar fi altă discuţie, pentru alte vremuri.

Peştişorul de aur e un roman bun, desigur. Se citeşte cu plăcere. Dar m-am tot gândit ce m-a nemulţumit de fapt. Cred că e prea simplă povestea, un singur personaj, Laila, e urmărit mereu. Nu-s ruperi de ritm, construcţia nu-i complicată. Dar e o poveste, asta-i important. Am citit cartea acum vreo două luni şi încă n-am uitat-o. [Nu o să spun despre de-i vorba în romanul ăsta, pentru că Andra Grarup l-a povestit foarte pe scurt, evident, pe blogul ei. ]

Aşa că eu nu o să zic precum Hakim (parcă el era): Romanele sunt un rahat. Nu găseşti nimic în ele, nici adevăr, nici minciună, doar vorbe în vânt. Ba dimpotrivă, îmi vine să repet vorbele lui Ioan Groşan care spunea cam aşa: dacă ai o poveste nu te uită lumea, dacă nu, te ţine minte, eventual, vreo femeie care te-a iubit în taină.

Iar Le Clezio are şi stil, nu doar poveste. Cu o concluzie simplă: trebuie să ştii de unde vii, dacă vrei să supravieţuieşti. Uneori ce spune te pune pe gânduri: Înţelesesem că nu Martial sau Abel sau Zohra ori domnul Delahaye sunt periculoşi, ci victimele lor, pentru că ele acceptă. Şi mai ales: Am înţeles că, dacă oamenii au de ales între tine şi fericirea lor, nu te vor alege pe tine.

Toate personajele sunt nişte marginali, fie că-s negri, magrebieni, ţigani. Locuiesc prin subterane, prin cartiere rău famate, cântă la metrou, lucrează la groapa de gunoi, unde poţi găsi multe lucruri neaşteptate, de exemplu cărţi. Citeam ce-mi pica în mână: mi se părea că în acel infern al resturilor cuvintele nu mai au aceeaşi valoare. Erau mai puternice, mai trainice, [mărturiseşte Laila pe undeva]. De fapt, cărţile şi muzica par a fi singura salvare [cel puţin pentru unii].

Şi m-am întristat când am văzut că singura persoană care-şi vinde copilul vorbea româneşte. Sigur nu e vina lui Le Clezio. Dar m-a deranjat pe alocuri uşoara propagandă de stânga, de fapt m-a deranjat trasul de mânecă, nu care cumva să nu pricep. De fapt, în cartea asta cei săraci nu-s neapărat buni, dar cei bogaţi sunt cam răi, sau au gânduri ascunse [ceea ce e cam acelaşi lucru].

Nu-mi dau seama ce loc ocupă romanul ăsta printre celelalte scrise de Le Clezio. Şi nici nu-mi dau seama exact care e valoarea lui ca prozator. Cred că va trebui să caut procesu' acela verbal, pentru a mă lămuri în ceea ce-l priveşte.

J.M.G. Le Clézio, Peştişorul de aur, traducere de Claudiu Komartin, Art, 2009

Broderii pe lângă text

Nu poţi începe oricum o povestire. Dar nici nu poţi să te apropii oricum de o carte, aş zice. Şi mă refer la Medgidia lui Cristian Teodorescu. Am rezistat tentaţiei de a fugi la librărie imediat ce a apărut. Şi am tot amânat cumpărarea ei, până ieri, când mi-am dat seama că aproape nu se mai găseşte. Încă nu ma citit-o, dar sper că voi reuşi asta săptămâna viitoare.

Abia aştept să aflu tot ce a făcut Haikis [sigur apare şi pe acolo, nu s-ar putea fără el] şi ai lui. Doar ne cunoaştem de ceva vreme. Cristian Teodorescu a făcut exact ce a făcut personajul din Scena din baie [minus episodul final]: a rescris toate cărţile anterioare. Dar până la urmă nu asta face orice scriitor: scrie şi rescrie aceeaşi carte? Răspunsul ar fi: uneori da, alterori nu. Dacă îmi aduc bine aminte în Desant '83 [ce vremuri, şi ce antologie!], Cristian Teodorescu a publicat o proză care apoi a fost inclusă în "Tainele inimei", iar pe Mina P. am reîntâlnit-o în Maestrul de lumini.

Întotdeauna Cristian Teodorescu a scris aparent simplu, lăsând impresia că nu inovează, ceea ce e o iluzie, altfel n-ar fi reuşit să scrie o carte care e şi roman şi culegere de povestiri în acelaşi timp [e dintr-o cronică recentă ideea asta, o s-o caut şi o să pun linkul]. A lăsat mereu senzaţia că scrie şi pentru cititorii obişnuiţi [la urma urmelor de ce să nu citească şi manichiuristele?], nu doar pentru cei care căutau/caută rafinamente tehnice, construcţii complicate, teoretizări. Şi totuşi:

Spre deosebire de Mina P. eu nu-mi pot permite să scriu despre orice şi oricum. Ar însemna să mă desfiinţez cu bună ştiinţă dacă aş scrie de exemplu: În sfârşit, cumpărat mobilă de sufragerie. Am transportat-o cu particulari. Ne-au cerut banii înainte etc. Sau dacă aş da de înţeles că Mina P. sunt eu şi aş avea naivitatea să cred una ca asta. Nu, stimat cititor, eu sunt autorul, o instituţie care nu răspunde de faptele salariaţilor săi în afara orelor de program.

Revenind la târgul de provincie, oraşul acelor povestiri şi nu numai, trebuie să spun că m-am întrebat o vreme care o fi, până când, citind mai mult, mi-am dat seama că e vorba de Medgidia. Şi apare în toate cărţile, uneori mai discret. Dacă mă gândesc bine, din Povestiri din lumea nouă de neuitat e domnul Ciofu:

Pentru asta era bun balansoarul: când îl încerca dorul după mulţumirea dinainte, se ducea în garaj, se aşeza pe balansoar şi începea să se legene, cu gândul la teleconferinţele de odinioară când zicea, tremurând, „am înţeles, să trăiţi!”. După care îşi lua subordonaţii la refec şi ăştia începeau să tremure de frica lui. Şi ce frică le era, mamă! Ce frică!

Iar Îngerul la benzinărie* e la rândul lui un volum foarte bun, unul de povestiri. Măcar Regele şi Surorile ar trebui citite de cei care n-au fost curioşi până acum. Când am citit cartea, am zis că e cea mai bună din cele publicate până atunci de Cristian Teodorescu. Aşa că, o să citesc Medgidia, aşteptările sunt mari, iar concurenţa e pe măsură.
-------

* poveşti despre singura şansă a omului obişnuit

Au băgat spaima-n scriitori, şi nu numai

Nu în 1952 a început totul, ci mai devreme. Dar în volumul ăsta e de citit nu doar dactilograma şedinţei din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creaţie din România, cu scopul prelucrării documentelor de partid privind devierea de dreapta a mişcării comuniste, ci şi capitolul scris de Marius Oprea: Securitatea în scenariile epurărilor staliniste [contextualizează întreaga poveste foarte bine, pentru noi, cei de azi, care nu ştim cum au fost anii 50]. Şi ca să pricepem mai bine cum au stat lucrurile, mai e şi un scurt capitol în care-s incluse articole din presă şi din volume referitoare la evenimentul politic din 1952.

Nu ştiu ce să spun mai întâi. Aş spune că e o lectură necesară, incomodă, terifiantă pe alocuri, dar şi involuntar hazlie [ajung unii să spună nişte prostii....De exemplu, V.Em. Galan spune la un moment dat: Nu iubim îndeajuns operele tovarăşului Stalin şi un scriitor care nu iubeşte îndeajuns operele tovarăşului Stalin nu poate scrie bine.]

În întreaga ţară (în universităţi, şcoli, uzine etc.) se discută aceste documente de partid (cele care demascau devierea de dreapta şi împăciuitorismul. E vorba de anihilarea, de către Dej, a rivalilor săi: Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Şi dacă se întâmpla în toată ţara, scriitorii nu puteau rămâne mai prejos, că doar şi eu erau ţara, deşi tovarăşul Dej [şi Gheorghe Gheorghiu evident ] le-a atras atenţia că scriitorii sunt în urma vieţii.

O să trec aici câteva însemnări pe care le-am făcut direct pe carte, dar şi câteva citate.

• n-am ştiut că şi scriitorii au avut de îndeplinit planuri cincinale
• literatura noastră e idilică pentru că scriitorii nu cunosc viaţa de la noi, o cunosc doar din Scînteia, nu din realitatea vieţii de teren
• există foarte puţine poezii despre lupta de clasă de la noi
  
• legătura creatorilor cu viaţa, legătură a cărei lipsă se resimte puternic, trebuie făcută în două feluri: în primul rând prin cunoaşterea vieţii în mod concret în uzine, pe şantiere, şi în al doilea rând în acelaşi timp şi prin studierea aprofundată a transformărilor care se petrec în ţara noastră, pe drumul construirii socialismului.
  
• literatura care nu serveşte idealurilor partidului nu are sens, nici valoare
  
• banii Fondului literar nu trebuie daţi scriitorilor care nu reflectă, în operele lor, transformările din societatea românească, autorii care nu iubesc noua ideologie nu trebuie ajutaţi doar pentru că sunt buni traducători (e atacat direct Lucian Blaga)
  
• Maria Banuş promite că va învăţa limba rusă, pentru a cunoaşte politica sovietică (implicit scrierile lui Lenin, Stalin)
  
• Scriitorii nu au voie să iubească ceea ce nu iubeşte poporul, adică arta formalistă/burgheză
• e preamărit modelul literaturii sovietice
• în "Viaţa românească" a fost prezentat negativ un poem care ar fi trebuit lăudat pentru că servea noua ideologie
• fiecare vorbitor îşi face spre final autocritica; deşi nicunul nu ştie exact ce înseamnă deviere de dreapta sau împăciuitorism
  
• rolul artei: „datoria noastră este să creăm cît mai multe şi cît mai bune opere de artă şi literatură, ca să mobilizăm masele în acest avînt creator, să creştem vigilenţa revoluţionară combativă".(Mihai Novicov)
  
• - eroul de tip nou: „Care este conţinutul sufletesc al eroului de tip nou? Acesta este lupta pentru construirea socialismului, dorinţa de a participa la această luptă şi fără a te identifica cu ea e greu să realizezi ceva.”( Novicov)
  
• mulţi autori îşi ratează cărţile pentru că nu cunosc lupta de clasă
• Eusebiu Camilar: „Am scris proaspăt un roman "Măicuţa", pe care-l consider o jale. A căzut pentru că n’am văzut lucrurile destul de bine. (...) Nu pot spune că sînt incult din punct de vedere al culturii marxiste, politice. Citesc mult. Dar nu suficient.(...) Pe urmă, am împăciuitorisme(ex. nuvela "Întîmplări din Hodora"- greşelile au fost corectate de editură)
• Aurel Mihale: „Vreau să arăt că eu cred că e just că în romanul pe care l-am terminat, "Ogoare noi", se observă influenţa devierii de dreapta. Eu cred că trebuie să fac ca toate aceste lucruri pe care le-am făcut îndeosebi în jurul reformei băneşti şi care constituie un material destul de bogat, să reflecte aceste realităţi din viaţa noastră”.

• Petru Dumitriu îl laudă pe Sadoveanu pentru felul în care s-a pus în slujba noii ideologii , şi subliniază că multe greşeli se datorează izolării, iar el a scris mult mai bine după ce a participat la diverse şedinte, la întâlniri în care s-a dezbătut noua ideologie

Ce e dezamăgitor e că niciunul nu încearcă în vreun fel să aibă un strop de demnitate. Şi de aceea nu prea am respect pentru ei, fie că-i cheamă Marin Preda, Petru Dumitriu, sau Nina Cassian şi Maria Banuş. Sigur, erau anii 50, dar anii 50 au fost şi în Polonia şi în Ungaria şi peste tot.

***Reconstituiri necesare. Şedinţa din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creaţie din România. Ediţie îngrijită, note critice, bibliografie de Mihaela Cristea. Prefaţă de Marius Oprea, Iaşi, Polirom, 2005

În căutarea eternei iluzii

Cred că ar trebui să mă grăbesc să scriu despre cartea asta [să văd cât mai îmi aduc aduc aminte], aşa ar trebui, să scriu înainte de a se termina festivalul de literatură de la Istanbul. Deşi aş putea să scriu şi după aceea. Gata, v-am ameţit destul. Dar tot nu intru direct în subiect. La Istanbul [sau preferaţi Constantinopol?] sunt acum adunaţi mulţi scriitori, printre care şi patru români, doi prozatori, Norman Manea şi Dan Lungu, şi doi poeţi, Adela Greceanu şi Claudiu Komartin.

Printre scriitorii participanţi se găseşte şi Olga Tokarczuk, scriitoare din Polonia, tradusă şi la noi, acum câţiva ani, la Polirom. Din păcate, oricât am încercat, n-am dat niciunde de Străveacul, am găsit doar Călătoria oamenilor Cărţii. Nu ştiu de ce, dar atunci când i-am auzit prima dată numele şi am aflat şi titlurile celor două cărţi, am crezut că autoarea e din cu totul alt secol. De fapt, e născută în 1962, dar eu credeam că e măcar o  scriitoare de secol XIX.

O să încerc să fac un fel de rezumat al cărţii folosind doar câteva fraze disparate, luate din diverse capitole [am dat peste ele într-un caiet vechi, cu diverse însemnări]:

Gauche este în această poveste o apariţie întâmplătoare. 

La început Dumnezeu a creat lumea dintr-o literă frântă. 

Fiecare carte este o ipostaziere a Cărţii şi se constituie într-o reflectare a ei.

Şi totul merită să fie descris. Nu doar vieţile sfinţilor, marile catastrofe, războaiele sau căsniciile regilor, ci şi naşterea celui de al şaptelea copil în familia unui ţesător, secerişul într-un sat sărac, visele unei bătrâne nebune şi ziua în azilul din Nantes. 

De aceea fiecare carte seamănă puţin cu omul. 

În acelaşi timp, fiecare carte scrisă de om îi supravieţuieşte. Omul care scrie o carte se depăşeşte pe sine. 

Gauche îşi apropie faţa de file şi văzu ceva mai clar structura hârtiei şi conturul ascuţit al literelor pe fundalul alb. Ştia că pentru oameni aceste semne au înţeles. Moarte şi nemişcate, conţineau în ele mişcare şi viaţă. 

Cartea zace în continuare acolo unde a lăsat-o Gauche. Se poate însă întâmpla ca, până la urmă, cineva să o  găsească şi să o aducă lumii, şi atunci cu siguranţă nu va mai rămâne nimic de scris.  

Gauche nu este o persoană importantă în acesată poveste. La fel ca toate celelalte personaje care apar aici. 

Povestea e simplă: se porneşte în căutarea Cărţii, dar cei care vor face călătoria până la capăt nu vor fi tot cei care au pornit la drum. De fapt, până la capăt [dar nu şi de la început] va merge doar Gauche. Încă de la primele rânduri, gândul m-a dus la Ştefan Agopian [refugiul într-o poveste din alt veac], dar şi la Petru al lui Vlad Zografi [povestea se întâmplă mai ales  în Franţa]. Ce se spune şi cum se spune contează mai mult decât ce se întâmplă. Şi încă nu-mi vine să cred că e vorba de o carte  apărută în 1993, şi, mai ales , că e primul ei roman.

Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărţii, traducere de Constantin Geambaşu, Polirom, 2001

Şvabii

Am citit undeva că se va traduce şi la noi Atemschaukel, cel mai recent roman al Hertei Müller, se bat două edituri pe el [a câştigat Humanitasu'], uite aşa se vede ce bun e un Nobel la casa omului. Pe mine mă interesează în mod desosebit cartea asta, pentru că e o poveste cu deportări. [Aici puteţi citi un fragment în engleză.]

N-am în familie nici saşi, nici şvabi, dar am rude care au fost în Bărăgan [despre care eu la şcoală am învăţat că era un adevărat paradis, un grânar de neegalat şi alte tâmpenii]. Despre deportările în Bărăgan am aflat târziu, când eram eu mică se vorbea în şoaptă despre subiectul ăsta. Mai târziu am aflat că şvabii au fost deportaţi şi mai devreme, înainte de terminarea războiului, cred că am început să mă lămuresc cu adevărat abia când am citit un volum coordonat de Smaranda Vultur: Germanii din Banat prin povestirile lor.

Câteva fragmente [din interviuri diferite]:

„De ce v-au deportat? – Nu ştiu. Odată am fost chemaţi la Caransebeş, jos la primărie, în Caransebeşul Nou, şi ne-o întrebat unde ne-am născut, ne-o cerut buletinul şi toate, şi pe urmă, odată – o fost o iarnă grea atunci - odată s-or oprit nişte maşini, şi o venit şeful de post şi ne-o luat. Ne-o dus la post în Caransebeşul Nou, pe mine şi pe tata.(…) şi pe urmă ne-o luat şi ne-o dus până la Lugoj. Ne-o cărat cu camioane până în Lugoj, şi de acolo ne-o băgat în vagoane de vite.(…)Douăzeci şi şapte de zile am fost în tren. Câteodată deschidea uşa şi ne dădea ori ceai – dar ăsta nu era nici dulce, nici acru…şi o dată o dat nişte supă. Dar, până n-am plecat, mama ne-a dat mâncare, o venit şi ne-o dat, că noi n-am fost pregătiţi că ne ia. Nimeni nu a ştiut asta, tata o venit, şi ne-o luat. Aici într-o noapte au ridicat oamenii.” 

„Ruşii ne-au spus că armata română le-a făcut mari probleme şi pagube. Că noi plătim pentru ce a făcut armata română.”

„Şi în Donbas, cum am ajuns am fost daţi jos din vagoane, a trebuit să aşteptăm mult până am fost încolonaţi, şi am pornit, am ajuns la barăci. Podeaua era din lut, era iarnă, frig; fără pături fără nimic ne-am dezbrăcat paltonul, unul l-am aşezat sub noi, cu altul ne încălzeam câte doi. Cu mâncarea era foarte greu, pentru că de obicei ne dădeau supă de varză sau castraveţi fără prea multă grăsime, ne-au dat mei fiert şi carne din conserve, aproximativ o lingură de carne."

„Vă amintiţi numele unui gardian mai omenos?”; răspunde unul dintre deportaţi răspunde fără a sta pe gânduri: „N-au existat gardieni omenoşi."

Am citit şi un roman pe tema asta, scris de un şvab bănăţean, Ştefan Ehling. N-a fost printre cei deportaţi pentru că era mic de tot pe atunci. Cartea e deci ficţiune, deşi porneşte de la fapte reale. E un roman aluvionar, are peste cinci sute de pagini, unele poveşti ar fi putut să lipsească, dar una peste alta cartea se citeşte uşor, şi o poveste principală tot are: o poveste de dragoste între doi foşti colegi de liceu care-s deportaţi în acelaşi timp. În romanul lui Ştefan Ehling politrucii, gardienii par a fi buni şi răi în acelaşi timp. 

Dar în lagăr oamenii mor, uneori din cauza unor boli, alteori în urma unor accidente stupide. La Donbas cei care mureau erau duşi la mormânt într-un sicriu, dar sicriul era adus înapoi. Pentru ca ipocrizia să fie maximă, li se repetă de mai multe ori că nu sunt deţinuţi, nici prizonieri, ei doar trebuie să ajute Marea Soră de la Răsărit să revină la bunăstarea şi fericirea de dinainte de agresiunea hitleristă. Vor lucra într-un sovhoz numit patriotic Zorii socialismului. Intenţia ruşilor era de a-i reeduca, de a face din ei agenţi ai colectivizării, emisari ai Lumii Noi; odată reveniţi în Banat, ei ar fi trebuit să contribuie la cooperativizarea agriculturii, devenind un fel de exemplu pentru cei rămaşi acasă. De mai multe ori Ehling pune semnul egal între nazism şi comunism. Ruşii obişnuiţi nu par mai fericiţi decât nemţii din lagăr. Iar cei din lagăr vor afla ce s-a întâmplat în lagărele naziste, vor vedea diverse documentare şi se vor gândi şi la soarta lor, dar şi la suferinţele evreilor, cu care se vor simţi într-un fel solidari. 

Am citit cartea şi pentru a afla cum era Banatul acela, care azi nu mai există. Şi sigur am privit diferit clădirea Poştei după ce am citit cartea asta. Pentru că acolo au fost duşi toţi şvabii care urmau să fie deportaţi [şi au fost deportaţi toţi cei care aveau cel puţin 17 ani, nu conta dacă făcuseră sau nu politică; aşa că erau acolo şvabi care îl urau sincer pe Hitler]: „În sala mare a Poştei din Timişoara nu-i văzusem pe Huss, pe Scharf şi pe mulţi alţii dintre colegii noştri. Poate că se află şi ei pe undeva, în trenul nostru sau vor fi fost încărcaţi în alte trenuri. Nu cred că a scăpat vreunul de deportare, afară de Eleonore Grumbach, pe care tatăl ei, avocatul a măritat-o la timp cu un român. Cred că cineva îi spusese la timp ce ni se pregăteşte nouă, etnicilor germani. Şi tata auzise că prin gara Timişoara trecuseră, pe la sfârşitul lui decembrie, nişte trenuri de marfă, încărcate cu şvabi din Iugoslavia. Unii vor fi aflat despre aceste trenuri şi reuşiră să se ascundă, ca să scape de deportare. Cred însă că foarte puţini au reuşit să se ascundă bine. Sunt convins că aproape toţi colegii noştri sunt în drum spre Răsărit.”

Nu cred că romanul poate fi găsit în alte locuri, l-am văzut doar în câteva librării timişorene. Cred că e  mai mult o carte de interes local [dacă ar fi fost tăiate nişte pagini, dacă romanul ar fi fost puţin scuturat de balast ar fi fost alta situaţia], e o poveste, una posibilă. Dar sper că adevărul celor întâmplate atunci poate fi căutat/găsit în cărţile de istorie, acolo i-ar fi locul, nu în literatură. 

Ştefan Ehling, Martha, Marineasa, 2008

Falsuri

O să scriu câteva cuvinte despre Vagabonzii Dharma mai mult aşa, să nu uit că am citit romanul. De fapt, am amintiri vagi legate de cartea asta şi nu ştiu dacă e vina ei, sau o fi vreun început de Alzheimer. Despre alte cărţi am amintiri mult mai vii, deşi le-am citit înaintea Vagabonzilor. Dar să trec la lucruri mai vesele, în cazul în care găsesc ceva vesel. Din păcate am dat peste varianta în engleză după ce am citit traducerea [care m-a înfuriat pe alocuri]. Dar mi-am promis să nu mai fac aşa ceva, drept pentru care am descărcat mai multe pdf-uri [deşi urăsc pdf-urile].

Am ajuns la concluzia că nu mai am niciun strop de simpatie pentru hipioţi, dimpotrivă, mi se par închistaţi în prejudecăţi. Şi e simplu să fii hipiot când ai o casă în care să te refugiezi iarna. Nu-s toţi aşa, unii sunt şi sinceri. Parcă nu prea are legătură cu cartea ce scriu eu aici, deşi are. Am citit-o cu plăcere, pentru că e bine scrisă. Şi e o carte în care se spune clar că e bine să fii viu, cât mai viu. Şi se mai spune ceva: oricât de frumoasă e natura, omul e un animal social şi până la urmă se întoarce în lumea asta, a oamenilor.

N-am încercat să  ţin minte/să descopăr identităţile reale  aflate în spatele numelor. Ar fi fost ca şi cum aş fi citit o bârfă bună. Poate exagerez, dar, cum eu iarna  n-am umor,  n-ar fi de mirare.

N-are niciun sens să scriu mai mult. Mai bine trec la altă carte. Dar nu ştiu ce o să aleg, parcă nimic nu poate spulbera frigul ăsta.

Poate imaginile astea:




Jack Kerouac, Vagabonzii Dharma, traducere de Dan Sociu, Polirom, 2009

"and down we went"/sau nu?

E o carte uşor de citit, dar e greu de scris despre ea, nu pentru că e un roman [de doar 124 de pagini] al lui DeLillo, ci pentru că e povestea unei pierderi şi a unei transformări. E ca atunci când în urma unei amputări mintea şi corpul refuză mutilarea, iar bucata aceea pe care practic ai pierdut-o încă mai trimite mesaje, încă îţi mai influenţează trăirile şi pare a fi tot acolo, la locul obişnuit. Cam aşa se întâmplă şi aici, iar în final ea, the body artist, se transformă pe scenă în celălalt, în el.

Have I ever looked at a figure on a stage and seen someone so alone?

Întrebarea asta apare în mintea unui spectator uimit /şocat de ceea ce vedea pe scenă. Pentru că până la urmă, cărticica asta are ambiţii mari, ar vrea să răspundă la multe din marile întrebări, dar, cu tot respectul pentru DeLillo, nu reuşeşte întotdeauna.

Lucrurile nu par de la început complicate, nici triste. Dimpotrivă, primul capitol e povestea aproape banală a unui mic dejun luat în doi, ultimul, cu gesturi fireşti, cu tăceri, cu gânduri împărtăşite. Mă şi gândeam, ce bine curge povestea, dar totuşi era ceva nefiresc în calmul acela.

Time seems to pass. The world happens, unrolling into moments, and you stop to glance at a spider pressed to its web. [...] It happened this final morning they were here at the same time...

Şi de acolo, după acel ultim mic dejun împreună, el pleacă, ajunge în apartamentul primei sale soţii, nu pentru ce s-ar putea crede, ci pentru a-şi trage în glonţ în cap.

Şi-n casă, în locul lui, apare [sau nu apare?] cineva, sau ceva, un copil care vorbeşte cu vocea lui şi spune frânturi din ce obişnuia el să spună. Şi începe transformarea.

Povestea pare a fi una simplă:

It is about who we are when we are not rehearsing who we are,

dar e una care încearcă să descopere ce ar mai putea fi arta azi.

Don DeLillo, The Body Artist, Picador, 2001

Schizoproză

După ce am citit Caiet de desen, am spus că o să-l ţin sub urmărire pe Adrian Chivu. Aşa că am citit Exit, dar nu mi-a plăcut la fel de mult.

Un adevărat basm postmodern, în care noua Cenuşăreasă e prostituată într-un WC public dezafectat, iar prinţul salvator, un mic extraterestru dedat la juisarea contra cost. O carte originală şi cuceritoare, aşa sună prezentarea editurii.

Mirunei Vlada i-a plăcut în mod desosebit Exit [mă întreb dacă între timp a citit şi celelalte cărţi ale lui Adrian Chivu]. În schimb Mihai Iovănel [şi nu numai el] a cam desfiinţat romanul [în cazul în care e roman; mie mi se pare în continuare că Adrian Chivu e mai mult poet, chiar şi atunci când aparent scrie proză]. Spune el că sună a Chuck Palahniuk. Eu am citit doar Fight Club, dar oricum mie Exit mi-a sunat a Pulp Fiction [din cauza poveştilor amestecate].

E adevărat că aş putea să întreb: de ce micul Burroughs se poate, iar micul Palahniuk e interzis? Dar mai bine nu întreb, pentru că de fapt şi eu cred că nu-i bine să se vadă modelul, nu-i bine să fie totul aşa străveziu.

Personajele sunt interesante, e unul mai nebun ca altul. Victor e un alcoolic ce visează să fie salvat, Bob vrea să ajungă în legiunea străină, Andi delirează tot timpul, Tania e prostituata care aşteaptă să fie salvată, iar Marco se crede extraterestru. Toţi o termină prost, nici nu se putea altfel.

Între timp am văzut că Adrian Chivu a mai publicat o carte. O s-o citesc cu siguranţă. Până atunci mai citesc din când în când câte un schizosonet:

unde eşti*

când îmi creşte demenţa
pe şira spinării
când îmi creşte neliniştea
ca un cancer pulmonar
ca o piele rece şi depresivă
ca un ochi ce nu poate vedea decât
micile fatalităţi cotidiene
când despărţirea este mărunţişul
ce zăngăne în buzunare
când dragostea este un trup bolnav
unde eşti când mă aşez în fotoliu
şi ascult seara cum se umflă
cu glasuri
când îmi scutur părul de scrum
şi las ferestrele să se intoxice
cu insecte şi păsări
când seara este o scrumieră plină
cu chiştoace şi sticle de vodkă
când aerul are febră şi se descompune
în braţele mele
când tu îmi scrii:
sunt obosită şi tu nu-mi acorzi
nicio şansă

Adrian Chivu, Exit, Curtea veche, 2008

*din volumul Schizosonet, Brumar, 2005

O doamnă un pic infractoare

Dacă ieri am povestit despre un roman poliţist citit fără să-mi doresc aşa ceva, azi o să spun câteva cuvinte despre un roman poliţist pe care am vrut să-l recitesc pentru că atunci, în acel moment nu eram în stare să citesc ceva complicat, nu-mi doream să citesc o capodoperă, ci o carte simpatică, una comercială. Ce blasfemie: în ţara asta în care se scriu doar capodopere şi toţi cititorii sunt geniali tot timpul, şi nici nu-şi pierd vremea cu bagatele, eu mi-am dorit să fiu blondă.

Dar cred că un scriitor care a reuşit să dea viaţă unui personaj care să-l definească nu poate fi trecut aşa uşor cu vederea, nici măcar atunci când scriitorul e unul de romane poliţiste. Iar Rodica Ojog Braşoveanu a inventat-o pe Melania Lupu, o doamnă nostimă, pusă mereu pe şotii, nu toate legale. [De fapt cam toate personajele ei negative sau doar uşor certate cu legea sunt foarte bine construite]. Acum vreo doi ani am recitit 320 de pisici negre, tot pentru a vedea cum sună la recitire [după ani buni] cărţile astea care se vindeau cândva pe sub mână, la pachet cu nu ştiu ce tâmpenie. Nu mai ştiu exact acţiunea, nu mai îmi aduc aminte detaliile, dar pe Melania încercând să vadă care e motanul ei [din sutele de pisici negre] nu o pot uita.

Cianură pentru un surâs e primul roman cu Melania, sper că nu mă înşel. Povestea pare uşor complicată, într-un apartament locuit de mai mulţi locatari au loc sinucideri suspecte. Din păcate Rodica Ojog Braşoveanu prea spune tot ce le trece personajelor prin cap şi aşa dispare misterul; un cititor atent cam ştie ce se va întâmpla, criminalul nu poate fi decât unul singur şi nu prea ştiu dacă toată povestea poate sta în picioare.

Dar nu contează, pentru că Melania şi Mirciulică al ei sunt minunaţi. Cam aşa intră în scenă:
Melania Lupu scoase un oftat de mulţumire. Pasienţa se tăia pe decari - belşug- şi pe aşi, adică bucurie şi izbândă în chestiuni oficiale. N-avea nicio problemă oficială de rezolvat, dar asta nu însemna nimic. Oricum era bine.
Dădu jos motanul care-i adormise în poală şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre oglindă. Îşi şterse obrazul mic cu un tampon muiat în lapte de castraveţi, apoi strânse părul alb, buclat într-un tulpan subţire. Deschise scrinul cu gesturi furişe şi scoase dintr-o pungă două bomboane fondante. Ezită o clipă şi mai luă una. Se vârî în aşternut, cu un chicot înfundat. Strânse între picioarele îngheţate cărămida fierbinte şi stinse lumina. Şopti cu gura încleştată de şerbet:
-Unde am rămas draga mea? Eram deci în insulele Bermude. Un prinţ excentric pe care-l cunoscusem la Istanbul...
În odaia goală, femeia visa cu ochii deschişi.

Rodica Ojog Braşoveanu, Cianură pentru un surâs, Nemira, 2009

Răzbunări literare

Dacă aş fi ştiut că Moartea unui critic e, până la urmă, un simplu roman poliţist n-aş fi cumpărat cartea, pentru că am alte romane poliţiste necitite [încă] prin casă, romane care sigur sunt mult mai bune [de exemplu cele ale lui Chandler]. Dacă nu ar fi fost scandalul iscat în jurul acestei cărţi cred că ea ar fi trecut aproape neobservată în Germania şi cu siguranţă nu ar fi fost atât de repede tradusă prin diverse alte spaţii. Cam tot impactul ei stă în faptul că [aparent] vorbeşte despre Marcel Reich-Ranicki, critic respectat şi temut. Toată povestea asta i-a indignat pe unii dintre prietenii mei germani. Verdictul lor a fost unul scurt: Martin Walser a vrut să-şi bată joc de cel care cândva nu i-a prea lăudat o carte. Aşa o fi; şi mie mi-a sunat mai mult a răzbunare. Iar lumea literară germană pare a fi una normală, adică nu e nimic idilizat, dimpotrivă: unii critici au puteri prea mari, unii scriitori se simt nedreptăţiţi, unii scriitori îi invidiază pe cei mai norocoşi decât ei. 

N-am de gând să spun nimic despre scandalul iscat înainte de apariţia romanului, pentru că n-aş avea nimic nou de zis. Mai bine citiţi acest articol al Rodicăi Binder: Furtună într-un pahar cu apă tulbure, în care se prezintă succint şi clar întreaga afacere. Citiţi şi o cronică scrisă de Simona Sandu:De la moartea autorului la moartea criticului.

M-a plictisit pe alocuri povestea, deşi pe scurt ea sună aşa: un ilustru critic dispare fără urmă, iar autorul prezumtivei crime pare a fi un scriitor [Hans Lach] cu care avusese o dispută. Un singur prieten [Michael Landolf] îl consideră nevinovat,  şi caută dovezile necesare eliberării lui. În final, totul se dovedeşte  a fi o farsă, ilustrul critic doar s-a ascuns o vreme, dar nu vă spun unde, cu cine şi de ce; şi nu spun nici ce legătură e între Lach şi Landolf. 

M-a deranjat şi [tehno]redactarea neglijentă [mi-ar plăcut să mă ofer/toate cele nouă romane şi şi câte ceva din ce s-a scris/mistica, cabala, alchimia/casete video pe care li le arată locatarilor] şi nici n-am priceput de ce se repetă de un milion de ori într-o frază ea/ea/ea sau el/el/el, parcă-n română pronumele personal nu trebuie să stea lângă fiecare verb.

Ce spune Martin Walser despre lumea literară germană e probabil mai important decât povestea propriu zisă,  dar mie nu mi s-a părut că  a făcut mari dezvăluiri. Mă gândeam nici să nu scriu despre cartea asta, dar pe de altă parte am zis să scriu ceva, nu de alta, dar eu citesc încontinuu [oarecum] deşi pe blog se vede altceva.

Martin Walser, Moartea unui critic, traducere de Victor Scoradeţ, Allfa, 2004

O poveste

Ce urmează e un fel de ciornă. N-am mai pus de ceva vreme pe blog un articol în lucru, un fel de arată-le că lucrezi. Promit să-l termin mâine. Cine ştie, poate o să am mai mult umor, acum parcă-s cam rea cu toţi/toate.
---------------
Acum câţiva ani am văzut un film care mi-a plăcut mult şi mi-am dat seama că era vorba de o ecranizare. Mi-am promis atunci că voi citi cartea. Nu ştiam numele autoarei, aşa că am sfârşit prin a uita ce-mi promisesem. După aceea a mai apărut un film, Brokeback Mountain, pe care nu l-am văzut, dar am ţinut minte că e o ecranizare şi iar mi-am promis să citesc cartea [parcă e o nuvelă, sau aşa ceva].

Numai că în librării am găsit doar Shipping News şi n-am cumpărat-o pentru că mi s-a părut prea scumpă. Nici traducerea românească nu-i neapărat ieftină, dar eu am luat cartea de la Gaudeamus, deci cu reducere. Recomand originalul pentru cei care pot citi în engleză, măcar pentru a nu da peste formulări de tipul ca şi curtea/ca şi casa/biroul ziarului/Iniţiala lui de mijloc era X/În tot acest timp am scris critici de cărţi pentru un jurnal elevat.../etc, formulări care ar fi trebuit eliminate de un redactor de carte [nu de alta da-s convinsă că traducerea a pus destule probleme, aşa că n-aş da vina pe traducătoare].

Pentru Ştiri de acasă, Annie Proulx [scriitoare americană, deşi editura crede oarecum altceva] a primit şi Pulitzeru' dar şi National Book Award, ceea ce nu se întâmplă prea des. Am început să-mi amintesc toată povestea în timp ce citeam cartea, pentru că ecranizarea a fost una foarte bine făcută. Aşa că, probabil, cei care îşi amintesc foarte bine filmul nu vor fi încântaţi de roman, pentru că toată savoarea lui stă în poveste. Stilul nu prea m-a încântat, adică nu mi s-a părut deloc că la acest capitol ar excela, m-au deranjat pe alocuri faraele/propoziţiile scurte, parcă ritmul mi s-a părut sacadat. Nu ştiu, poate nu-i vina ei. [Dar există şi reversul: unii cititori americani s-au simţit sufocaţi de stilul lui Filip Florian, de frazele ample; a apărut traducerea primului său roman].



Annie Proulx, Ştiri de acasă, traducere de Ana Constantinescu, Leda/Corint, 2009