Friday, May 8, 2009
O super veste de pe mail
Monday, December 29, 2008
Aşa criză să tot fie!
Despre acest turnir au scris Daniel Cristea Enache, Dan Mircea Cipariu, Bogdan Creţu. Aici e programul complet al întâmplărilor ieşene.
Tuesday, July 22, 2008
Redactori, matriarhat & avertismente
A fost Răzvan Petrescu la A Cincea Roată! În sfârşit! Emisiunea a fost înregistrată acum o lună, poate mai mult, în ziua în care a fost lansarea de la Caligraf. În primul rând, o scurtă prezentare: Răzvan Petrescu, medic de profesie, după terminarea facultăţii a lucrat cam 5 ani la Pietroşiţa. Singurul lucru bun din acea perioadă: întâlnirea cu Mircea Horia Simionescu. În 1990 a renunţat la medicină. Scrie doar proză scurtă, romanul nu-l tentează. E cel mai greu să scrii proză scurtă, pentru că nu acceptă nici balastul, nici erorile, toate simţurile trebuie să fie în alertă. Are fişe cu idei, fiecare idee fiind o proză. Concluzia: seamănă cu poezia. [Mă întreb atunci de ce evit eu proza scurtă? Dar am aflat că nu-s singura, dimpotrivă. Unii editori din Franţa, Germania, Italia, Grecia au refuzat să publice în traducere volume de povestiri, cerând un roman. Se pare că doar în SUA proza scurtă are un loc privilegiat, datorită maeştrilor: Salinger, Raymond Carver etc.]
Şi acum urmează cele importante. Mai întâi câte ceva despre redactorii de carte. Răzvan Petrescu a lucrat în presa culturală, dar apoi a devenit redactor pe la diverse edituri [Alfa, Curtea Veche]: meserie cronofagă, un dezastru pentru un scriitor, pentru că trebuie să citeşti cărţile altora, nu să le scrii pe ale tale. Şi la Caligraf s-a vorbit la un moment dat despre redactorul de carte, meserie care la noi nu prea există. Şi asta se vede. Nu prea există nici corectori, şi asta iar se vede.
A pus cineva o întrebare: în ce măsură poate fi numit scriitor un individ care predă un manuscris cu o grămadă de pagini inutile, fire epice pierdute, chestii de astea. S-a vorbit atunci despre redactorii de carte de pe la editurile străine, unii dintre ei celebri de-a dreptul. Ei au rolul de a tăia ce e în plus, de a negocia cu autorul diverse modificări. La noi prea puţini scriitori acceptă modificări minime, în nici un caz n-ar accepta să fie suprimat un personaj, sau să renunţe la capitole întregi.
Dacă am înţeles bine, la Votca Cola, cartea Irinei Denejkina, Răzvan Petrescu a fost redactor de carte. [N-am cumpărat-o, deci n-am cum să verific, dar cred că şi dacă aş avea-o, tot n-aş afla mare lucru, m-am uitat prin diverse traduceri apărute la Curtea Veche şi-am văzut că nu apare trecut nici redactorul de carte, nici corectorul.] Nu-i place cum scrie individa, de fapt e nemulţumit de genul ăsta de literatură care se limitează la sex, droguri şi lipsa orizontului; dar a introdus anumite nuanţe, totuşi. În primul rând, în Votca Cola există o proză în care se simte influenţa lui Harms şi prin care Denejkina se salvează. Apoi, în Rusia există un grup de scriitori foarte valoroşi care pornesc de la ingredientele astea, dar ajung departe [Sorokin, Pelevin etc]. La noi însă, scriitorii nu ştiu ce să facă cu libertatea, scriu despre viaţa lor, dar nu individualizează poveştile la fel de bine, ajung toţi să scrie aceeaşi carte.
În ultimul timp evită femeile, dar numai când e vorba de literatură, unde parcă există un adevărat matriarhat, o literatură a femeilor triste. Şi eu fac acelaşi lucru şi din acelaşi motiv: prea multă metafizică din aia, nici nu vreau să-i zic pe nume, aşa că o să-i zic always coca cola.
Epilog: despre Sorokin, sau de ce „scrisul dăunează grav sănătăţii”. După ce a scris Ziua opricinicului, se plimba el frumos, urmărit la un moment dat de un tir, care i-a transmis un avertisment. Povestea o ştie de la Mihail Vakulovski [poate fi citită aici]. Răzvan Petrescu a mai spus că după întâmplarea asta, Sorokin a dat un singur interviu, iar apoi, parcă înţelegând despre ce-i vorba, n-a mai zis nimic şi nici n-a mai scris nimic pe blog. Comentariul a fost destul de amar, adică pe lângă vorbele de la început, au ajuns la o concluzie tristă: dacă n-ar fi fost vorba de un scriitor tradus în multe ţări, tirul ăla ar fi terminat ce-a început. [Când am auzit povestea asta, mi-am adus aminte că se întreba Turnavitu cum de nu l-au arestat?] N-am citit încă Ziua opricinicului, [un fragment aici] am citit Gheaţa [un fragment aici], despre care voi scrie zilele următoare. Şi aştept să sosească Dimineaţa lunetistului [mi-am mai cumpărat şi Pelevin, Mitraliera de lut şi Sectanţii lui Mamleev].
Sunday, May 4, 2008
Friday, August 24, 2007
Filme
Ieri am reuşit să văd două filme, m-am uitat pentru că porneau de la două romane care mi-au plăcut muuuult. Primul, Întreabă praful [Ask the Dust], nu m-a încântat, dar a devenit suportabil, la a doua încercare. De la miezul nopţii, am văzut Pata umană [The Human Stain], cu Anthony Hopkins, în rolul lui Coleman şi Gary Sinise, în rolul lui Zuckerman.
Nu vreau să povestesc filmele, zic doar citiţi cărţile! Vreau să-ntreb şi eu: cum ajungi traducător? În Ask the Dust, la un moment dat, vecinul lui Bandini îi spune nenorocitului înfometat că ştie el o măcelărie, unde se vinde carne, de calitate foarte bună, adică the real McCoy, tradus în română carne McCoy. În Pata umană, Coleman îi propune lui Zuckerman să scrie o carte despre el, care «se va citi ca şi Candidatul manciurian». Super, n-am ce zice! Oare ce-i mai grav: să nu ştii engleză sau să nu ştii că limba română are şi ea nişte reguli? Biata limbă română, prin ce vremuri grele trece!
Tuesday, May 22, 2007
La tv-ul meu
Acum vreo două săptămâni, ar fi trebuit să fie o întâlnire cu Florin Iaru, la Joc secund. Ei, într-un fel a şi fost, dar n-am ajuns eu la ea. Pe afiş [dar şi-n e-mail] era trecută ora 18, dar ar fi trebuit să fie 16. Aşa că eu [şi încă vreo câţiva] am ajuns la librărie când totul era deja istorie. Tema era interesantă, despre literatură şi internet; ca să ştiţi ce-am pierdut.
Dar am recuperat câte ceva zilele astea, pentru că Iaru a fost invitat la A cincea roată [emisiunea lui Robert Şerban]. N-am cum să povestesc toate cele, dar zic şi eu esenţialul. În primul rând, anul ăsta ar trebui să-i apară trei cărţi: una de poezii, alta de povestiri şi un roman [dar ăsta nu-i chiar gata].
A povestit despre începuturi, despre Judecata poeţilor din săptămîna. Unele chestii pot fi găsite şi într-un interviu vechi din Tiuk!
Despre internet a zis o chestie cu care în principiu-s de acord: e un loc în care democratizarea e destructivă; se publică mult şi ce e valoros se pierde într-o masă de lucruri proaste; ce-i bun, apare până la urmă şi pe hârtie.
De citit, citeşte cam o carte pe săptămână, din cele recomandate de prieteni. N-are încredere în reviste, că-s pe găşti.
Am reţinut ideea asta: „într-o lume liberă, trebuie să dai o carte bună.” Şi mai ales: „tot ce fac, tot ce am, se datorează poeziei.” Cred că-s exacte formulările, de aia le-am pus ghilimele.
stiu ca te intereseaza: joi si vineri or sa fie Florin Lazarescu, Lucian Teodorovici, Silviu Lupescu si George Onofrei - directorul Suplimentului de Cultura - la TM. Joi la 18.00 la Carturesti-ul de pe Mercy, vineri tot la 18.00 la Joc Secund. Ceva filmulete a lui Laza (Lampa cu caciula)... triscutii...
Wednesday, April 4, 2007
Aiureli
N-am o zi prea bună, la un moment dat am stat în faţa monitorului, privindu-l luuuuunnnnng, nu mai ştiam cum se scriu anumite cuvinte. Aşa că am luat o pauză scurtă şi-am privit nişte pomişori încă înfloriţi.
Scriu aici, în speranţa că n-o să debitez nici o prostie prea mare, dar o să le uit pe cele rele şi grele [de care n-o să scap, termin ce am de lucru un pic mai târzior] .
Deseară sper că termin şi Prinţul din Central Park, mai am doar vreo 50-60 de pagini. Se citeşte uşor, e genul de carte contemporană care parcă-ţi spune: „citeşte-nainte, hai nu-ţi bate capu’, asta-i treaba şefilor!”
Nu scriu despre cărţi acum, zic ceva despre filme. Sâmbătă am văzut unul franţuzesc, ecranizare după Uimire şi cutremur al Amelitzei. Cred că din masochism m-am uitat. La vremea ei, m-a înfuriat cartea asta peste măsură şi acum m-a înfuriat filmul şi mai tare. Dar m-a şi ambiţionat: m-a făcut să termin Jurnalul unui bătrân nebun.
Duminică am văzut pe TV2 un episod din Monk. [dar strict l-am văzut, pentru că TV2 e un post maghiar, dublează tot ce prind şi eu nu ştiu maghiară; deşi s-a chinuit bunica să mă înveţe; aveam şi-o prietenă unguroaică, ea nu ştia nici un cuvânt în română, eu nici unul în maghiară, dar la cei 3-4 ani pe care-i aveam, chestia asta nu conta, ne înţelegeam de minune!]
Şi luni seara am văzut un super-episod din C.S.I New York [subtitrat], la sârbi [aşa bătuţi în cap cum sunt, tot mi-e drag de ei şi încerc să-i înţeleg, deşi uneori mi-e tare greu, iar alteori de-a dreptul imposibil; şi-acum închid paranteza şi n-o să mai scriu nimic despre cele politice].
Încercaţi să vi-o imaginaţi pe Audrey Hepburn în rochia neagră, celebră, pornind prin New York şi la un anumit moment se mai întâlneşte cu o Audrey Hepburn. Aproape ajunse la destinaţie, cele două mai întâlnesc o Audrey care venea din direcţia opusă. Unde se duc? La Tiffany’s desigur! De ce? Să-l jefuiască!!! Deci, 3 Holly Golightly puse pe fapte rele. Dar se termină prost.
Ieri dimineaţă, am observat că odată cu noul matinal, la TVR a re-apărut Marius Chivu. Speram eu că cei de la Cafeaua cu sare vor reapărea undeva. Invitatul de ieri a fost Dan C. Mihăilescu. Şi-au vorbit despre multe lucruri frumoase. Păcat că rubrica e marţea. Nu s-ar putea să fie în altă zi? [Nu... NU luni!]
Sunday, January 21, 2007
Televizoristice
Am primit un cd cu filmul, back in the days, dar am un codec lipsă, aşa că n-am văzut nimic, doar am ascultat un pic, să prind atmosfera. Şi-am primit şi-un cd cu muzica lui Philip Glass [dar a trebuit să-l dau înapoi].Tot la tv am văzut filmul până la urmă [am o problemă cu cinematografele: când aş vrea să văd un film bun, nu rulează niciunul, iar când rulează, sunt eu falită].
Pe mine Laura, în momentul în care-şi lasă copilul în grija unei vecine şi apoi ia o cameră pentru o noapte, într-un hotel luxos, doar pentru a citi Mrs Dalloway [şi pentru altele, prea triste pentru o zi de duminică] m-a dus cu gândul la Aglaja Veteranyi. Şi ea lua o cameră la hotel pentru a scrie şi pentru a-şi pregăti lecturile publice. Am văzut asta în Aici cerul, un film realizat de un german. Aglaja şi bentiţa ei verde. Cuz we still have to face the hours…
În seara asta o să fie Podurile din Madison County, altă culme a optimismului. Dar eu o să mă uit la CSI. Cel puţin acolo, până la urmă, ăia răi o încasează. Nu e ca-n viaţă, e ca-n filme.
Şi-acum Leonard Cohen cântă [la tv] Dance Me to the End of Love. Mă gândesc la tabloul lui Jack Vettriano. Trebuie să-l găsesc, e pe net.

