Sade la ospiciu

Nu ştiu exact ce m-a făcut să cumpăr cărticica asta. Am citit o prezentare într-un colţ de revistă care mi-a amintit că am văzut cândva începutul unui film despre Sade, film care părea interesant, doar că era difuzat la o oră imposibilă, aşa că l-am abandonat. Iar filmul părea a fi ecranizarea acestei cărţi, era vorba tot despre Sade în detenţie. La finalul romanului, sunt trecute toate locurile în care a fost închis [în total a fost încarcerat 28 de ani şi 7 luni, în 9 locuri diferite]. Cred că am cumpărat cartea mai mult de dragul filmului, pe care de fapt nu l-am văzut. Nu e vorba despre un studiu critic, ci o ficţiune, bazată pe multe documente. Sade a fost ultimul prizonier de stat, victimă a unei internări arbitrare, aflăm din epilog.

Macii bătrâneţii are doi naratori: Sade însuşi, aflat la Charenton (ultimul ospiciu în care a fost închis înainte de a muri) şi contabilul ospiciului, singurul personaj inventat de autori. Cea mai mare dorinţă a Divinului Marchiz a fost aceea de a scrie, dar era supravegheat permanent, camera îi era scotocită, când se plimba în grădină, sau discuta cu doctorii, iar manuscrisele confiscate. Nu era vinovat de ceva anume, cei care l-au încarcerat ştiau că „nu a făcut nimic şi nu a fost judecat. Crima lui e numai din cerneală şi hârtie.”

Farmecul lui Sade şi puterea sa de seducţie devin obiecte de studiu pentru cei care aveau misiunea de a-l păzi la Charenton. Toţi încearcă să-i afle secretul.„Totul sfârşeşte prin a fi ştiut. Într-o zi o să ştim de ce domnul de Sade scrie orori, dar nu le face.” Din veritabil gardian, contabilul devine un admirator şi un cititor al marchizului. Citeşte pe ascuns «Justine», dar şi toate manuscrisele confiscate în timpul detenţiei. Până la urmă, cartea asta vorbeşte despre libertate. Şi despre puterea cuvântului. Scrisul pare a fi marea vină a lui Sade. „Dacă ar putea să nu scrie, la naiba, nu e singurul desfrânat din lume!” Cartea e uşor de citit, dar aşa mică cum e, ridică unele probleme de etică. Psihiatria utilizată pentru anihilarea adversarilor pare a fi o metodă veche. Dar, revenind strict la literatură, întrebarea esenţială ar fi: poate un scriitor să scrie despre orice? Sade pledează pentru libertatea abolută a literaturii. Concluzia? "Il est interdit d'interdire."

Anne Parlange, Vincent Lestréhan, Macii bătrâneţii. Sade la ospiciu, Cartea de pe noptieră, traducere de Sabina Chişinevski, Humanitas, 2006