Asta-i a doua carte a lui Don DeLillo pe care o citesc. Prima, Mao II e mai reconfortantă.[ Mă bate gândul să o recitesc, să văd cum mi se va părea acum, dar nu cred că o să am timp.]
Încă nu ştiu dacă mi-a plăcut Zgomotul alb, dar e o carte foarte bună, asta-i sigur. Foarte dur finalul de roman, prea dur pentru o zi de duminică. Dialogurile par simple pe alocuri, de fapt totul pare simplu, dar nu e aşa. Un zgomot alb străbate fiecare pagină. Se simte în fundal un cor de semnificaţii, o altă lume care o dublează pe cea pe care o vedem la o privire superficială. Suntem într-un mic oraş, iar Jack Gladney e profesor la College-on-the-Hill, şeful catedrei Hitler. Babette şi Jack par a forma un cuplu normal, fiecare a lăsat în urmă şi alţi parteneri, dar nu au secrete despre trecutul lor. Nici despre prezent. Cel puţin asta au crezut până cînd Denise [una dintre fiice] găseşte Dylarul ascuns după calorifer.
Primele două părţi par într-adevăr amuzante [aşa cum zice Daily Telegraph pe coperta a patra]. Dar în partea a 3 a lucrurile se complică, teama de moarte parcă-i guvernează pe toţi, iar mie nu mi s-a mai părut nimic amuzant, ci mai mult absurd. Babette ia parte la un experiment care ar vrea să ducă la descoperirea unui medicament minune care să anihileze teama de moarte. Dylar, cuvântul miraculos. Jack bănuieşte că se întâmplă ceva cu soţia lui, iar când va afla tot adevărul va dori să înghită el ultimele pastile din medicamentul miraculos.
Nu lipseşte adulterul, încercarea lui Jack de a-l ucide pe cel care i-a sedus soţia [deşi nu-i ăsta cel mai bun termen, Babette vroia tabletele miraculoase, cu orice preţ], călugăriţele care nu cred în nimic, degradarea continuă a ceea ce ar mai putea să însemne umanitatea.
În toată nebunia asta, cei de la SIMUVAC continuă simularea evacuărilor de toate tipurile. Iar templul suprem pare a fi supermarketul, care spre disperarea tuturor este reorganizat în final, produsele sunt rearanjate după criterii necunoscute care-i debusolează complet pe locuitorii din Blacksmith.
Cartea s-ar fi putut numi Panasonic [însemnând "toate sunetele"cf. Wikipedia], dar DeLillo s-a răzgândit. Un zgomot alb e mult mai cuprinzător.
Don DeLillo, Zgomotul alb, traducere de Horia Florian Popescu, Leda/Corint, 2006
Posts
No comments:
Post a Comment