Nu-mi stă în obicei să scriu despre o carte înainte de a o termina. M-am lecuit demult, când, în liceu fiind, am citit Patul lui Procust. Pe la jumătate am vrut să arunc cartea cât acolo, iar la sfârşit i-am cerut scuze lui Camil şi m-am bucurat că n-o făcusem.
Dar Zgomotul alb e un caz mai special. Şi nu mă refer la faptul că am nimerit un exemplar cu defect de fabricaţie, adică are unele pagini lipsă şi tiparul pare şters pe alocuri. Cred că o carte aşa importantă ar fi meritat o mai mare atenţie.
Pe deasupra m-a contrariat un pic şi cele scrise de Dan Stanca azi, în Aldine [suplimentul României libere]. Zicea că e o carte care se citeşte uşor, ceea ce e adevărat, dar nu ştiu cum a ajuns la concluzia că literaturii contemporane îi lipsesc marile cărţi, marii autori de tipul Dostoievski, Thomas Mann. Sigur, nu DeLillo îi face concurenţă lui Dostoievski, dar sunt alţii. În fine, trec peste asta acum.
Până mâine seară sper să termin romanul, pentru că îmi place şi pe deasupra, chiar mă interesează ce se întâmplă. Lectura e aparent deconectantă. Aşa a fost în prima parte [Unde şi radiaţii], în a doua [Evenimentul toxic aeropurtat] lucrurile s-au mai complicat.
Ce am reţinut până acum? Un superb duel verbal între Murray şi J.A.K. Gladney, specialist în Hitler. Subiectul: legătura dintre mamă şi fiu, fiii fiind celebri: Hitler şi Elvis. Din multitidinea de asemănări, aş desprinde o concluzie simplă: nu poţi găsi scuze pentru geşelile/ crimele pe care le comiţi, nu alţii sunt de vină pentru ele.
Evenimentul toxic aeropurtat m-a dus cu gândul la Orson Wells şi teroarea cauzată de celebra invazie a extratereştrilor. Gladney şi toţi locuitorii din orăşelul lor se refugiază din faţa a ceea ce părea a fi doar un penaj scămoşat, devenit nor negru învolburat, iar în final eveniment toxic aeropurtat. Lipsiţi de binefacerile civilizaţiei, fuga din faţa primejdiei iminente pare a fi un fel de întoarcere în timp, în Epoca de Piatră. Şi atunci apare întrebarea: ce ai putea să le spui oamenilor din trecut în aşa fel încât să salvezi un milion de vieţi?
Cu ajutorul unor microorganisme, norul toxic a fost distrus, ei s-au întors la casele lor şi eu mă întorc la citit. III. Dylarama.
Don DeLillo, Zgomotul alb, traducere de Horia Florian Popescu, Leda [Corint], 2006
Posts
3 comments:
Si, uite asa, am aflat enigma nicknameului tau :)
Multumesc pentru link, dar de data asta mi-l trimisese cineva inaintea ta :)
adica tu dai macar doua parale pe ce spune dan stanca? :)
la mine, white noise mai asteapta, da' ii reclam la protectia consumatorului daca dau peste defecte de tipar.
@ionuca- mai bine de doua ori, decat niciodata.
daca Dan Stanca n-ar fi scris despre White Noise, cred ca ignoram articolul.asa... n-am putut.in general, citesc doar articolele despre cartile care ma intereseaza.
o sa incerc sa schimb exemplarul meu defect. poate am noroc. stiu de la ce librarie am luat cartea [dar e-n inventar acum]
Post a Comment