Cocktail

Duminică spre luni [aşa, să încep săptămâna odihnită] am văzut la tvr ecranizarea romanului Mama Noapte de Kurt Vonnegut. Deşi îl iubesc mult pe Kurt, romanul ăsta nu e printre cele favorite. Toată povestea îmi lasă un gust amar şi teorii ale conspiraţiei îmi bântuie imaginaţia [deşi n-ar fi cazul].Dar a meritat să mă uit la film, spre final pentru câteva secunde Vonnegut însuşi a apărut pe ecran [à la Hitchcock].

Cred că Vonnegut e primul scriitor american pe care l-am descoperit pe cont propriu. Sigur, citisem, când eram mai mică, Coliba unchiului Tom şi Tom Sawyer şi alte câteva, dar în mintea mea de copil scriitorii nu aveau naţionalitate, erau doar buni sau proşti.[Ce vremuri fericite!]Ideea era că la şcoală profii au încercat mereu să mă convingă că americanii n-au cultură [ca noi], au doar Hollywood [noi aveam pe atunci Buftea şi făceam la greu filme în care Mihai Viteazu vorbea ca la ultima plenară PCR, dar şi când scăpam de cenzură, făceam doar filme de artă, dom'le; şi de obiceiul ăsta n-am scăpat. na, că m-am înfuriat] şi reclame [dar las' că suntem în recuperări şi printre ele vedem filme] şi drogaţi care cântă rock [nu-i bun! rockul înseamnă revoltă, poporul trebuie să fie cuminte şi înţelegător] sau alte prostii.

Întâmplarea a făcut să am câteva ore libere, cândva prin septembrie 1988 sau 1989, într-o sâmbătă în care totuşi trebuia să fac ceva. Eram în Bucureşti, singură într-un apartament dintr-o zonă centrală, iar seara urma să mă duc la teatru. Dar era cam 2pm. Aveam la dispoziţie o bibliotecă cu foarte multe cărţi şi am ales Abatorul 5 din motive care-mi scapă. [Cartea era apărută în colecţia Globus, o colecţie care mie nu îmi inspira încredere.] Dar era destul de mică şi m-am gândit că în câteva ore o voi citi. Ceea ce s-a întâmplat. Iar apoi am căutat şi alte cărţi scrise de Vonnegut şi mai ales, alţi autori americani din secolul XX. Şi cu defectul ăsta am rămas şi azi.

Dar Mama Noapte nu mi-a plăcut în mod deosebit. Când e vorba de Vonnegut aleg fără discuţie Abatorul 5 şi Barbă albastră, iar din traducerile mai recente: Hocus Pocus. Şi Abatorul 5 m-a mai lecuit de ceva: nu mai cred ca s.f.-ul înseamnă literatură proastă, de pur consum. Modul în care povestea tralfamadorienilor se îmbină cu povestea lui Billy Pilgrim, cu amintirile despre război, despre bombardarea Dresdei e superinteligent. [Îmi dau seama că ar fi trebuit să formulez altfel, pentru că totuşi Abatorul 5 spune povestea lui Billy Pilgrim]. Şi am mai găsit îmbinarea asta perfectă în O zi mai lungă decât veacul a lui Cinghiz Aitmatov şi chiar aş vrea să recitesc cartea, mai ales pentru povestea mancurţilor.

Până atunci, mă întorc la Dos Passos şi al său Manhattan Transfer.