Un articol ultragrabit despre un scriitor bun
Scriitor de limbă germană, dar timişorean la origine, Cătălin Dorian Florescu se întoarce acasă prin fiecare nouă carte. Al doilea său roman* continuă povestea din Vremea minunilor. Dar acum călătoria e făcută în sens invers: dinspre Elveţia adoptivă spre Estul postcomunist.
Cartea e alcătuită din cinci părţi cu titluri sugestive: Mangalia, Zűrich, Budapesta, Timişoara, Mangalia. Spre disperarea tatălui (care se întreabă dacă nu cumva a greşit când, în anii 80, întreaga familie a ales exilul), Ovidiu, un alter ego al autorului, însoţit de Luca (un alt dezrădăcinat, venit însă din sudul Italiei) porneşte în căutarea oraşului pierdut. Timişoara postdecembristă nu mai are însă nimic din aura pe care memoria copilului a încercat să o păstreze. Încă de la Viena, Estul poate fi adulmecat. Viaţa lui e una diformă, plină de tare ale trecutului, de neîncredere în viitor. Fiecare loc poartă în el o poveste pe care suntem incitaţi să o aflăm.
Cătălin Dorian Florescu este un locuitor al intervalului (pentru a folosi o sintagmă a lui Andrei Pleşu), dar unul care nu rămâne suspendat între cele două lumi, ci încearcă să treacă dincolo de hotarul ce trece prin el. Mereu îşi priveşte propria experienţă cu o deosebită duioşie, găsind ceva frumos în cele mai urâte amintiri, dar şi în cele mai crude (re)descoperiri, ceea ce eu nu pot să fac. Şi de asta mi-e dragă cartea.
Posts
No comments:
Post a Comment