Tot o pledoarie pentru poezie

M-am tot uitat pe bloguri şi-am aflat că mulţi nu iubesc poezia. Din diverse motive. Şi-am văzut şi un articol [în Cotidianul] care zicea cam la fel. Adică se spunea că poeţii îşi bat ca număr propriii cititori:

Mie îmi place poezia, defectele din adolescenţă nu dispar. Am ajuns la ea din grija partidului. [Vă rog să-mi daţi voie, ca în acest caz, să-i spun Partidului. Mulţumesc pentru înţelegere, promit să nu mai fac. Doar acum... Zic imediat de ce.] Eram eu la liceu şi îmi plăcea la nebunie să chiulesc, să sar peste orele de UTLM, CSP, hieroglife din astea cu industrializare forţată şi ridicarea nivelului ideologic. Pentru că uneori era frig şi nu puteam sta în parcul de lângă liceu, mergeam eu şi prietena mea cea mai bună la o prietenă de-a ei, un pic mai mare, dar tot elevă la acelaşi liceu. Şi ei îi plăcea să chiulească şi, cum stătea aproape de şcoală, o găseam aproape întotdeauna acasă. Tatăl ei, din motive pe care nu le cunosc, cumpăra diverse reviste, printre care şi Săptămîna, de unde am aflat eu ce-i poezia. Am găsit acolo, pe pagina a doua, versuri comentate de un individ care citea tot. El nu era de acord cu acele versuri, dar pe noi ne înfuria modul în care trunchia citatele, pentru că se oprea exact când poemul devenea mai interesant. Aşa că am început să căutăm volumele în cauză şi eu una le-am găsit mult mai târziu, în biblioteca Universităţii. Si-n anul întâi am copiat pe ascuns poeme întregi din Cinci şi Aer cu diamante şi altele [fără să vadă profii care ne învăţau să fim cuminţi, să trecem strada pe la semafor, să nu supărăm partidul care nu ştiu ce ne-a dat, că despre ce ne-a luat n-aveam voie să vorbim].

Dar să revin la poveste. Pe când citem noi acea revistă, ni s-a dus vestea că iubim poezia. Şi un coleg, cu tată poet, îndrăgostit [fiul] de prietena mea, i-a făcut cadou un volum semnat de tatăl lui. Şi ea s-a supărat atât de tare, că i-a dat cu cartea în cap, după care i-a dat-o şi înapoi, pentru că acolo nu era poezie, erau doar chestii cu partidul şi ţara. Ori noi ştiam că nu aia era poezia. Dar a fost o doamnă, adică o domnişoară, nu i-a dat cu cartea-n cap în faţa colegilor, nu! s-a dus la el acasă şi acolo, în poartă, i-a dat cu cartea-n cap şi i-a dat-o înapoi, ca să afle şi tat-su, poetu', că aia nu e poezie.

Deci, mulţumesc încă o dată Partidului, personal Tovarăşului şi promit să nu mai fac, adică să scriu partidului, şi tovarăşului, şi să citesc poezie când vreau eu, pentru că şi eu, uneori, vreau un poem cu latura de un metru de pe care să mă arunc, şi sinele meu trist croşetează un pulover din părul lung al sinelui anilor şaizeci, şi eu uneori înnebunesc şi-mi pare rău, şi ani de zile am tot zis [şi încă mai zic] închisoare vie, cât de puţin semeni tu cu ceea ce se vede. Şi când le scriu prietenilor plecaţi peste mări şi ţări că strâng în palme o cană cu ceai, ei ştiu la ce mă refer şi nici nu trebuie să povestesc mai mult. Şi, last but not least, de câte ori ascult GnR's Rocket Queen, mă gândesc la Venere şi Madonă, pe care chiar am de gând să o recitesc, pentru că eu mă gândesc la Mişu când vreau eu, nu când dă partidu' liber la aniversări.

PS. Versurile aparţin lui Bogdan Ghiu, Ruxandrei Novac, Florin Iaru, Marianei Marin. Şi titlul l-am scris gândindu-mă la Simona Popescu şi sper că nu s-a supărat. Şi-am scris şi eu poezii cândva, dar m-am lăsat, că erau proaste, erau atât de proaste că şi pietrele şi-au astupat urechile şi s-au aruncat în gol, s-au transformat în nisip, pietriş, praf. Că de-asta străzile-s aşa murdare, de la pietrele astea, care au înnebunit.

PS bis: Am uitat să zic: şi eu am sub pat nişte fotografii de care mi-e ruşine[vezi Writers pentru detalii], că de asta am trişat la chestia cu secretele.