Happy New Year!

La Mulţi Ani! Să ne vedem cu bine în 2008!

ABBA, Happy New Year

Plus, minus & totalul

Nu-mi plac bilanţurile, pentru că-mi dau senzaţia că n-am făcut destule în anul care tocmai se încheie. Dar totuşi... Când vine vorba de proză, spun că n-am citit decât vreo 7 cărţi scrise de autori români. Nici nu promit că mă voi reapropia de proza noastră până nu trece valul minimalist, sau cum îi zice. Dar am de gând să citesc câţiva autori mai bătrâni un pic, mai ales că sunt reeditaţi [în primul rând Groşan şi Radu Aldulescu].

Dacă ar trebui să aleg un roman din cele citite anul ăsta, aş zice Derapaj, cu toate derapajele lui. Cu Orbitor 3 am o problemă legată de Mendebil, dar şi altele. Oricum, din literatura română, cea mai bună carte pe care am citit-o în 2007 e una de poezie, adică Submarinul iertat, de Ruxandra Cesereanu & Andrei Codrescu, despre care n-am scris, dar poate o să mă încumet într-o zi.

[Tot legat de bilanţuri, am găsit un top 2007 în Gândul, şi mi-am dat seama că am citit doar 4 din cărţile de acolo. Şi în Evenimentul Zilei e un articol asemănător.]

Când vine vorba de autori străini, e greu de tot de ales. Carson McCullers sau Attila Bartis? Toni Morrison sau altcineva? John Fante are un loc foarte special în preferinţele mele. Dar am o listă mare de autori pe care n-am reuşit să-i citesc, cărţile s-au tot adunat, am tot felul de restanţe.

Din primăvară am reînceput să citesc poezie; de fapt, ăsta e lucrul cel mai bun care mi s-a întâmplat anul ăsta. Nu citesc într-un mod sistematic, adică nu iau la buchisit un volum de la prima la ultima pagină, ci am [mereu] vreo câteva cărţi la îndemână, le deschid mai întâi la întâmplare; iar apoi, când ştiu despre ce e vorba, citesc anumite poezii, în anumite momente. La capitolul ăsta mă înţeleg bine [şi] cu literatura română.

O, ce veste minunată!

Am plecat la colindat. Primiţi cu colinda?

Bună dimineaţa, la Moş Ajun!


Crăciun fericit!
LA MULŢI ANI!

Spania e din alt film

Dacă tot am aflat că a apărut numărul 11 din Noua literatură [sper că prin ianuarie ajunge şi-n Timişoara], spun şi eu că a apărut numărul 12 din Orizont. Nu e încă pe site, dar în numărul 11[pdf.] se zice despre bunici, adică povestesc: Radu Afrim, Andrei Codrescu, Ioan Es. Pop, Antoaneta Ralian, Adriana Bittel.

Numărul 12 e dedicat spaniolilor. Mai întâi e o convorbire realizată de Ilinca Ilian, cu prozatorii despre care-am mai povestit, Andres Neuman şi Felix J. Palma, plus fragmente din prozele lor. Pe urmă e o prezentare a poeţilor[Rosa Lentini, Jesus Hilario Tundidor, Coriolano Gonzales Montanez], şi apoi poeziile, ilustrând trei vârste poetice diferite.

Pe lângă cronicile/rubricile obişnuite, mai sunt două interviuri, unul cu Andrei Terian, şi altul cu Cosmin Ciotloş. De citit!

Frig

Amestecate

De câteva zile răsfoiesc şi eu Cartea cu bunici, dar, cum ziua e tot mai mică, parcă nu am spor, indiferent ce-aş vrea să fac. N-am reuşit să scriu nimic despre două cărţi frumoase pe care le-am citit, mai întâi Gravură în mi bemol, de Cristian Robu-Corcan şi Submarinul iertat, o minunăţie scrisă de Ruxandra Cesereanu şi Andrei Codrescu. Până îmi revin eu în simţuri, citiţi aici o cronică despre insolita poveste publicată de Humanitas. Iar pe blogul Ruxandrei Cesereanu citiţi cum se termină povestea submarinului. Apoi citiţi un interviu frumos şi o cronică a lui Andrei Terian.

Bunicii s-au lansat la Timişoara, într-o zi în care am avut multe de făcut. Şi am întârziat un pic la acea lansare, pentru că tvr-ul local a dat un interviu cu Andrei Terian, în care a povestit despre poezia milenaristă, a generaţiei 2000, cum vreţi să-i ziceţi. A povestit despre Club Literar şi Hyperliteratura, despre Noua literatură şi Pana mea. Şi, mai ales, a citit câteva poezii scrise de: Claudiu Komartin [Falia 3, din Circul domestic]; Dan Sociu[Cântec eXcesiv II], Dan Coman [din Ghinga, dar nu ştiu ce], T.S. Khasis [n-am reţinut volumul, nu l-am văzut niciodată]. Terian a fost acum o lună la Timişoara, unde a susţinut o conferinţă despre poezia milenaristă, dar în interviul ăsta a reuşit să spună maximum posibil, pentru un public mai larg, sper eu.

Am luat un taxi şi am ajuns numai bine la Joc Secund, unde n-a fost aşa multă lume cum credeam eu că va fi. Marius Chivu a povestit cum a apărut cartea, cum şi-a stricat relaţiile cu unii scriitori, pentru că i-a obligat să o cumpere, toţi banii urmând a fi donaţi unui orfelinat. Şi pe urmă, autorii prezenţi acolo ne-au citit ce au scris ei. Au citit frumos de tot: Adriana Babeţi, Ana Maria Sandu, Matei Florian, Robert Şerban, Radu Pavel Gheo şi Marius Chivu himself. Când am ajuns acasă, tot poveştile astea le-am citit mai întâi. Dar altele pot fi citite aici. Şi citiţi ce-a scris luciat despre bunici, bunicuţe, şi altele, că eu sunt tare leneşă.

Veste de final: se reia Lumea citeşte! De la Monica citire.

Premiile Academiei 2005

Am văzut în Suplimentul de Cultură, că miercuri, 19 decembrie a.c., la ora 11.00, in Aula Academiei se decernează premiile pe 2005. Lista lor completă poate fi găsită aici. Pentru literatură, câştigătorii sunt:

proză:
Florina Ilis, Cruciada copiilor
Sorin Stoica, O limbă comună

poezie:
Claudiu Komartin, Circul domestic

critică:
Florin Ţurcanu, Mircea Eliade-Prizonierul istoriei
Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane.1941-2000

Later edit: ştirea pe site-ul Polirom; în Evenimentul Zilei. Valoarea unui premiu:2 000 RON.

Suflete cenuşii

Între timp am mai citit o carte, dar de vreo două zile tot vreau să adaug câte ceva la cele deja spuse despre Suflete cenuşii, mai ales că, în Suplimentul de Cultură, am dat de un interviu cu Philippe Claudel. Scriu ce mi-ar plăcea să citesc, spune el. Şi altă mărturisire: Cărţile mele sunt rezultatul tuturor lecturilor care m-au influenţat vreodată. Probabil şi noi citim mai ales cărţile pe care ne-ar plăcea să le scriem. [Şi dacă nu scriem, poate citim mai mult.]

Veste importantă: o să apară şi Raportul lui Brodeck. O să citesc cartea, cred că nu va fi genul de cărticică cu care suntem bombardaţi. [Mi-am adus aminte de vorbele spuse de Florin Iaru, acum vreo două săptămâni la Tema de vineri, când invitat a fost Mircea Cărtărescu: suntem bombardaţi cu cărţi comerciale, citim romane traduse în n limbi, dar nu ştim dacă nu cumva, undeva, cineva în umbră nu schimbă deja faţa literaturii. Ne cam pierdem timpul cu ele, cam asta era ideea.]

Nu vreau să spun că Philippe Claudel e un scriitor care schimbă faţa literaturii [şi pentru simplul motiv că e comparat cu Flaubert şi Alain Fournier], doar că mi se pare a fi unul foarte serios. [O fi, deci, adevărat ce spune editorul francez al lui Mircea Cărtărescu: În Franţa am avut moda "noului roman", a autoficţiunii. Acum, oamenii s-au cam plictisit de autoficţiune şi revin la o naraţiune mult mai construită, mai literară, mai imaginativă. ]

Precum vedeţi n-am de gând să scriu despre Lysia, Clelis şi Clemance. Până la urmă, n-a fost vorba de o crimă, ci de mai multe. Spre final, mi s-a părut că naratorul s-a grăbit un pic, dar, când mă gândesc ce mărturisire avea de făcut, îl înţeleg. Mi-a plăcut cartea pentru deschiderile ei. Se vorbeşte despre dejunuri pe iarbă, plimbările pe care Lysia le face pe colină m-au dus cu gândul la Logodnica locotenentului francez. Dar m-am gândit şi la Rabelais, de mai multe ori. Prima dată când judecătorul Mierck şi procurorul Destinat se duc să ia masa la Rebillon[nu stau la aceeaşi masă, ci la zece metri distanţă; şi nu-şi vorbesc deloc.] Dar adevăratul festin pantagruelic e cel din noaptea în care micul breton e obligat să-şi mărturisească vinovăţia, în timp ce Mierck şi Matziev servesc bucatele pregătite de Loiusette. Parcă tortura la care e supus prezumtivul ucigaş e un simplu condiment, care-i face fericiţi pe cei doi.

Oricum toţi avem suflete gri, asta se ştie.

Philippe Claudel, Suflete cenuşii, traducere de Claudiu Komartin, Polirom, 2007

P.S. Alt interviu cu Philippe Claudel. Şi o cronică aici.

Videopoeme

În era asta internautică, dar din dar... a devenit din fwd în fwd se face blogul, adică ceea ce urmează: două videopoeme, în franceză, dar autoarea poeziilor este Rodica Draghincescu.

L'impossibilité du possible, un film de Frédéric Vignale écrit et dit par Rodica Draghincescu.
Musicien: Jean-Pascal Boffo

Myosotis, un film de Frédéric Vignale. Ecrit et dit par Rodica Draghincescu, avec Lilac.
Musicien: Jean-Pascal Boffo

La Joc Secund

Să nu ziceţi că nu v-am spus:

Marţi 11.12.2007, cu începere de la ora 18:00
Lansare de carte: Teza de doctorat de Caius Dobrescu
vor vorbi : Robert Şerban, Alina Radu, Viorel Marineasa

Joi 13.12.2007, cu începere de la ora 18:00
Lansare Cartea cu bunici o carte - eveniment
coordonator Marius Chivu & invitaţi surpriză

Blog

E bine să mai pun mâna pe vreo revistă, din când în când [şi mai des dacă s-ar găsi cele care mă interesează pe mine]! Am găsit ieri, la Cărtureşti, pe Mercy, Noua literatură, numărul 10. Şi aşa am aflat că Adrian Buz şi-a mutat jurnalul pe internet, un jurnaldeabuz, adică un blog.

Completare: De la Luciat am aflat că şi Noua literatură are blog.

TGIF

Iar a venit leapşa-n curtea mea, de fapt sunt două, de la Hellene. Gata, nu le mai număr, cine ştie câte-or fi ascunse printre rânduri. Mai bine răspund.

Mă-ntâlnesc cu peştişorul de aur [n-am eu norocul ăsta] si am trei dorinţe, ca-n poveste. Numai trei? Cred că prima dorinţă ar fi să mă lase să-mi pun mai multe. Trei doar?! Încerc să fiu realistă: 3!
1. mai mult noroc pentru noi toţi
2. să călătoresc prin locuri în care-am mai fost [Spania, Italia, Franţa] şi-n altele, unde doar visez să ajung [Anglia, SUA]
3. să-mi zugrăvească cineva apartamentul, când nu-s eu acasă; sau măcar să-mi plătească facturile [alea de pe servantă]

A doua leapşă e mai complicată, seamănă cu secretele pe care tot trebuia să le dezvălui prin ianuarie.
a) Oamenii de care îmi pasă cel mai mult: în general îmi cam pasă, mai mult şi mai mult de cei care ţin la mine. Adică, e un cerc vicios.
b) Sunt mândră de mine pentru că: am ajuns până aici!
c) Oamenii pe care îi admir: pe cei buni! şi poeţii! e mai mult decât admiraţie!
d) Îmi place mult să: aşa multe lucruri îmi plaaaaac, n-am loc aici să le trec pe toate. Zic aşa, pe sărite: cafeaua, ciocolata, cărţile, muzicile, pozele făcute-n vacanţă, călătoriile, strada mea din Valencia şi ghetele pe care mi le-am luat săptămânile trecute. Despre alte plăceri nu pot vorbi, scuze!
e) Îmi doresc să vină primăvara, să am o casă pe malul unui ocean, ştiu eu care, să vină mai repede cărţile pe care mi le-am comandat, să mai scadă tariful convorbirilor internaţionale, că mai toţi prietenii mei au devenit vizitabili numai cu paşaport.
f) Unele dintre cele mai bune lucruri făcute de mine: cred că am făcut şi lucruri bune, dar în momentul ăsta nu-mi vine nimic în minte. Ce modestă-s, nu ştiu de ce, poate pentru că-i vineri.
g) Mi-ar plăcea să devin: am devenit destul, ar fi cazul să mă cultiv un pic!
h) Îmi propun să: muuuuulte!
i) Prefer să: nu răspund provocărilor!
j) Ştiu că pot să mai şi termin proiectele începute, măcar pe cele importante.

Trecute vremuri, crime, nostalgii

Suflete cenuşii e primul roman tradus din franceză, pe care l-am citit anul ăsta. De fapt, încă îl citesc, mai am mai puţin 100 de pagini. Dar simt că am ajuns într-un moment de cotitură. De aici încolo, războiul va deveni dintr-o dată o realitate palpabilă, până acum cei din V. mai mult îl aud. Aşa că, probabil, mâine [când sper să termin de citit] aş fi scris cu totul altceva, dacă n-aş zice acum câteva vorbe.

Am ales romanul oarecum întâmplător, dar a contat şi faptul că l-am văzut pe autor la TVR Cultural, săptămâna trecută. Am citit apoi un fel de interviu şi o scurtă prezentare a cărţii. E vorba de o crimă, poate a contat şi asta. Dar e o poveste din jurul lui 1917, cu scurte treceri şi prin sfârşitul secolului XIX, când a fost construită Uzina, care va salva multe vieţi.

Am simţit dintr-o dată că e o poveste cu un alt ritm decât cel al vieţii de azi. E doar iluzia unor vremuri tihnite, pentru că numai tihnite nu erau, frontul fiind la vreo 20 km. Orăşelul auzea războiul, dar nu părea prins. Dar toate astea se vor schimba brusc.

Ce mai contează o crimă, când frontul e atât de aproape? E omorâtă o fetiţă de zece ani, Belle de jour [am aflat şi eu că denumeşte floarea de volbură]. E o poveste absurdă, ca viaţa însăşi, ni se spune. Povestitorul a participat la efectuarea anchetei, dar ştie că nu adevăratul vinovat a fost pedepsit şi încearcă să refacă firul evenimentelor; dar cărţile mint uneori, ni se spune. Nici în răspunsuri nu trebuie să avem încredere, nu-s totdeauna ce am vrea noi să fie. Nu rescrie, nici nu ştie exact unde-s toate caietele care cuprind amintirile lui. Scrie pur şi simplu. Poate caută acea carte care l-ar putea consola, în care s-ar putea retrage, deşi preotul i-a spus că nu putem trăi în cărţi. Oare putem, mă-ntreb?

Îmi place mult curgerea frazelor, parfumul de epocă e redat prin cuvinte care azi sunt rar folosite, pe unele le credeam pierdute[traducerea e foarte bună, zic eu]. Sunt băute stacane de vin, nişte animăluţe ar putea să-şi ia zborul într-o clipită, flăcările lasă locul vălătucilor cenuşii care ies din vatră, căderea nopţii se suprapune peste ora pumnalelor, se poartă veştminte de omăt, într-un salon, litania unui muribund tulbură liniştea, şi exemplele ar putea continua.

Mai e puţin şi o să aflu întreaga poveste. Şi mâine o să scriu despre Lysia, despre Clelis şi Clemance. Sau, poate, despre cu totul altceva...

Philippe Claudel, Suflete cenuşii, traducere de Claudiu Komartin, Polirom, 2007

Falconer

De vreo câteva zile tot vreau să scriu despre John Cheever, dar n-am avut prea multe momente liniştite. O să încep spunând că am găsit pe bloguri însemnările Teroristei despre Totul pare un paradis, iar pe Pas cu pas citiţi despre Bullet Park.

Eu m-am gândit să citesc prima carte tradusă la noi, Falconer. Oricum, se zice că ar fi cel mai bun roman al lui. Despre Falconer au scris themaya şi Woodisor, pe bookblog [o cronică în care dă destule detalii despre cele petrecute cu Farragut, în anii petrecuţi în închisoare]. N-am de gând să reiau nimic, ci să adaug câte ceva.

E o carte bună spre foarte, dar ar fi putut fi una de la foarte în sus dacă Cheever ar fi păstrat primele capitole, adică începutul şederii lui Farragut la Falconer [implicit vizita soţiei, scrisoarea pe care i-o scrie fiul] şi ar fi dezvoltat mult finalul [povestea crimei, ceea ce implică şi prezentarea dramelor din familia fratelui dispreţuit; mai ales istoria asta m-ar fi interesat, că-s toţi aşa nefericiţi şi dezaxaţi, încât ar fi putut ieşi un roman de tăiat respiraţia]. Îmi dau seama că mi-aş fi dorit să fie o cu totul altă carte. Dar tot mi-a plăcut în mod deosebit momentul în care se fac fotografiile, într-o cameră normală, lângă bradul de Crăciun, momentele acelea de tihnă, de reîntoarcere a puşcăriaşilor în iluzoria lume adevărată. M-am bucurat că au reuşit cele două evadări şi mi-a părut rău pentru nenorocitul care nu are cui să trimită scrisoarea de Crăciun, pentru că afară nimeni nu-i mai ştie numele. Şi atunci îi scrie lui Moş Crăciun. Cred că şi eu o să fac acelaşi lucru şi o să-l rog să-mi aducă o carte care să-mi taie respiraţia.

Completare: am uitat să spun, mi s-a părut foarte bună traducerea.

John Cheever, Falconer, traducere de Liviu Bleoca, Polirom, 2003

Mai avem nevoie de poeţi?

Ziua de azi e dedicată poeziei, pentru că se va termina la Joc secund, unde vin nişte poeţi spanioli, adică Rosa Lentini, Jesus Hilario Tundidor, Coriolano Gonzalez Montanez.
Aşa că vă spun: sunt semne noi de viaţă pe Club literar. N-aveţi nici o teamă, Hyperliteratura se simte foarte bine.
Later edit: uitasem ce era mai important! A apărut Un tramvai numit Popescu, de Cristian Popescu, desigur. Are şi DVD!

Citiţi orice, numai citiţi!

Leapşa de la Cinabru: zece cărţi ce merită citite! Greu de ales, ştiu că m-am jucat de mai multe ori, încercând să văd care ar fi acele zece cărţi, pe care le-aş lua cu mine pe o insulă pustie. Nu găsesc acum agenda în care am notat diversele răspunsuri. [Erau mai multe variante, m-am jucat de mai multe ori.]

Astea-s cărţile pe care le aleg azi [am hotărât să nu repet titluri din lista lui Cinabru, adică Biblia şi Don Quijote]:

1. Dostoievski- greu de ales o carte, dar să zicem Fraţii Karamazov; mai bine aş zice aşa: puteţi citi tone de cărţi, dacă n-ati citit Dostoievski, n-aţi citit nimic! Şi nu-s singura care crede asta!
2. Zestrea de aur - să vedeţi de ce [pentru mine] M&M nu-s nişte bomboane, ci pur şi simplu Mariana Marin.
3. Tache de catifea, Ştefan Agopian- pleacă unii la revoluţie, dar n-ajung, că-s ocupaţi cu mâncatul şi altele; dar cu totul altfel le-ar fi făcut ei pe toate, dacă ar fi ştiut ce se va întâmpla!
4. Abatorul 5, Kurt Vonnegut Jr. - o dovadă că nici romanul sf-ul, nici romanul american nu-s obligatoriu proaste; norocul meu că am dat de cartea asta şi-am început să citesc americani, spre disperarea unora. [Între timp s-au consolat.]
5. Viaţa ca o pradă, Marin Preda - cum să nu asculţi sfaturile celor bătrâni, dar cu graţie!
6. Bestii, Joyce Carol Oates - după ce am terminat cartea asta, vreo două săptămâni n-am putut citi nimic altceva, dar, în schimb, mi-am asasinat prietenii, vorbindu-le despre autoare. Suntem bestii şi asta e consolarea noastră.
7. Concert din muzică de Bach, H.P.B.- pentru că, vorba Dinescului, HPB nu e o întreprindere oarecare, ci însăşi Hortensia Papadat-Bengescu; altfel spus, pentru a cita un critic în viaţă: cel mai mare prozator din literatura română.
8. Adam şi Eva, Liviu Rebreanu - o carte non-conformistă, scrisă de un prozator extraordinar.
9. Inima-i un vânător singuratic, Carson McCullers – am tot scris despre ea; nu mai adaug nimic.
10. Odiseea, Homer- pentru a vedea de ce orice epopee e obligatoriu postmodernă.

Aş fi putut face un top cu mai mulţi ruşi [Tolstoi, Gogol, Cehov], altul numai cu americani.
Cum de-am uitat de Marguerite Yourcenar?! Îmi dau seama că n-am inclus nici un sud-american. Poate data viitoare! Dar luaţi de citiţi: Llosa, Borges, orice!

Dilemă nouă

A citit cineva Galaad, de Marilynne Robinson? Eu n-am spor la citit şi cred că, cel puţin deocamdată, o abandonez. E mult prea tristă, iar mie îmi ajunge iarna asta biruitoare. Am nevoie de ceva mai tonic.

Amintirile lui Ames, adică învăţăturile unui preot către fiul său, nu mă ajută deloc. Pe deasupra, am mai dat şi de o prezentare pe un blog, care tot abandonul îl încurajează. Şi eu urăsc să las necitite cărţi care au luat Pulitzerul, dar ce să fac, dacă vremurile o cer?! Nu mă deranjează faptul că e o carte în care nu se întâmplă nimic, doar că nu pot să citesc cum Ames îşi ia adio de la familie, de la copilul încă destul de mic. Am aflat că, în copilărie, Ames a plecat împreună cu tatăl lui să caute mormântul bunicului. Pe urmă am aflat că o fetiţă i-a murit imediat după naştere, dar tot atunci şi-a pierdut şi prima soţie. Cam multe nenorociri pentru doar 30 de pagini. N-am puterea să mi le asum.

Poate la primăvară!

Marilynne Robinson, Galaad, traducere de Gigi Mihăiţă, Cotidianul & Univers, 2007

Poetul şi vocea lui

Am fost gazdă bună destul timp, dar brusc am hotărât că musafirul nepoftit trebuie dat afară. Musafirul era un troian inofensiv de felul lui, doar că ţinea blocat cd playerul. Cred că nu-i place muzica. Dar am instalat un antivirus şi-am trimis calul la plimbare. Am putut astfel să-mi ascult cd-urile poeticeşti, de la cărticelele publicate de Cartea Românească. Şi probabil o să-mi mai cumpăr câteva, pe care nu le-am luat tocmai pentru că nu mergea jucăria.

Am ascultat însă de mai multe ori o cărticică violetă, pe care scrie frumos: G. Bacovia, Rar. Face parte dintr-o colecţie mai specială, de voci. Nu-i vocea oricui, ci a lui George Bacovia. Înregistrarea nu durează decât vreo 18 minute şi-un pic.

Are o voce care sună precum poezia lui, aparent nespectaculară. Nu interpretează poeziile, le citeşte pur şi simplu [la un anumit moment am avut senzaţia că se grăbeşte]. Dar de ce să le interpreteze? De ce să nu lase fiecăruia dintre noi bucuria interpretării?

Am găsit un site, unde parcă-s toate poeziile lui, n-am verificat.

George Bacovia, Rar. Poeme rostite la Radio, o înregistrare din 1954, prezentată de Bogdan Ghiu, Editura Casa Radio, 2005

Artă vs. divertisment

Zilnic auzim cât de proastă-i muzica de azi, ce proaste-s programele tv. Cartea asta ar vrea să ofere o soluţie. Dar nici cei care înfiinţează Academia Noua Renaştere nu vor reuşi să schimbe ceva, doar vor avea iluzia asta, pentru o vreme.

Până la urmă, tot ce se întâmplă e o ilustrare a faptului că infernul înseamnă binele făcut cu forţa, mai simplu spus: drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Cum poţi avea muzică/filme/seriale mai bune? Simplu, se ia una bucată individ [presupus] talentat, se creşte cu grijă. Conform iluziei romantice, îl ajutăm pe artist să devină cât mai nefericit, adică genial. Şi de ce nu devine? Păi, zice însuşi cobaiul, adică Vincent, în momentul în care află adevărul: selecţia nu-i bine făcută, suferinţa nu ajunge, iar Noua Renaştere ar fi trebuit să se ocupe de sculptori, pictori, nu de scenarişti, autori de cântece pop, pentru că divertismentul şi arta nu-s acelaşi lucru.

Joey Goebel a fost solistul unei trupe punk şi apoi a devenit scenarist şi cronicar muzical, aşa că, probabil, ştie ce spune. Dar cartea nu-i o simplă autoficţiune, ba aş zice că e atent construită. Se povesteşte multişor despre statutul vedetei pop/rock şi relaţiile cu impresarul, casa de discuri. O moarte violentă sporeşte mult vânzările. Trist, dar adevărat, ăsta ar putea fi apogeul: artiştii morţi devin legende peste noapte.

Noua Renaştere e un proiect utopic, şi, ca orice nebunie de acest tip, devine un instrument opresiv de tipul "cine nu e cu noi e împotriva noastră". Odată intrat în sistem, nu se poate pleca decât atunci când vrea şeful.

Am citit uşor cartea, în ciuda unor poticneli despre care-am scris. Am citit-o şi pentru că am dat [pe la început] de un pasaj care diseca muzica rock de azi şi mi s-a părut tristul adevăr, adică e o muzică atât de omogenă, încât parcă nu mai există decât o singură formaţie. Dar ăsta-i un subiect numai bun pentru forumurile de rock.

Joey Goebel, Torturaţi-l pe artist, traducere de Irina Horea, Humanitas fiction, 2007

Simplissima

Uite cum se leagă lucrurile. Am primit o leapşă de la Tomata cu Scufiţă; cum tot aveam eu de gând să fiu foarte muzicală azi, o să fac şi-o dedicaţie, dar o să spun şi ce am pe suflet.

Am citit eu în Elle Man povestea unuia scăpat dintr-o relaţie traumatizantă, că altfel nu-mi explic. Cred că l-a părăsit una, două, poate mai multe, pentru că el ascultă rock şi ele nu. Sau dimpotrivă, nu ştie nimic despre muzica asta şi scrie şi el, uite-aşa, până-i iese numărul de semne. 

Să o luăm pe rând. „Prima întrebare pe care şi-o pune orice femeie: de ce bărbaţii se distrează când alţi bărbaţi cântă la chitară?” Eu aş putea da mai multe răspunsuri. Primul ar fi: pentru că pot. Al doilea: pentru că şi ele se distrează, depinde cine/ce cântă. Şi să nu-mi spuneţi că minunea aia de chitară are formă de femeie, că zic imediat: ei se uită la chitară, ele la chitarist. Uite-aşa, diviziunea muncii, precum ne-a învăţat partidu’. În fine, după ce aberează până nu mai poate, dar recunoaşte că doamnelor s-ar putea să le placă tricourile cu Led Zeppelin şi baladele, ajunge la următoarea concluzie: „Bărbaţii sunt singurii care se pot bucura de o altfel de muzică şi asta pentru că, din punct de vedere sentimental, sunt mult mai simplu structuraţi”, moment în care eu mă declar monument de simplitate, pentru că ascult rock de când mă ştiu şi dacă individul ăsta îmi dă şi un bilet la un concert, n-aş zice nu. Nu ascult doar rock, dar asta e altă poveste. 

Şi acum dedicaţiile:
pentru cei care iubesc rockul mai hard şi mai mult decât hard:
Slayer, Seasons in the Abyss;
pentru doamnele care vor o baladă:
Queensryche, Silent Lucidity;
pentru doamne delicate:
Lhasa, Con toda palabra;
pentru mine şi pentru autorul articolului, Christoph something:
Guns n Roses: Don't Damn Me  

De prin reviste

Ziua de azi a fost destul de banală, cu veşti mai bune, sau mai proaste. Mi-am permis câteva momente liniştite, în care am răsfoit mai multe feluri de reviste. M-am uitat prin Dilemateca, dar ultimul număr nu-mi place în mod deosebit. Am citit şi Elle, unde am găsit un interviu cu Nicole Krauss, despre bucuria scrisului şi viaţa ei de zi cu zi. Numărul ăsta are şi un supliment, în care am dat peste un articol despre cum şi de ce ascultă ei rock, cică numai ei ascultă. M-am înfuriat un pic, dar o să scriu mâine despre asta.

Din fericire, o prietenă mi-a împrumutat numerele 8 şi 9 din Noua literatură. Şi aşa m-am liniştit dintr-o dată, parcă mi-aş fi regăsit nişte vechi prieteni. Am înţeles perfect tristeţea Simonei Popescu: din motive de calculator nărăvaş, a pierdut o carte aproape terminată. Am pierdut şi eu nişte fişiere şi mi-a trebuit ceva timp să-mi revin. Şi acum aştept să se ardă sursa, pentru că domn' ventialtoru' nu porneşte decât atunci când vrea el.

Interviul cu Călin Torsan l-am citit cam pe diagonală, pentru că l-am văzut recent la Joc secund şi la A cincea roată, şi-am ajuns la concluzia că e mult prea misogin pentru gustul meu. Oricum a zis că el citeşte mai ales autori străini, ceea ce fac şi eu.

Bobul de scandal: T.O. Bobe spune că literatura română care se scrie acum e mai proastă decât cinematografia; m-a întristat un pic, dar n-aş putea să-l contrazic. [later edit: am recitit articolul, aşa că rectific: Paul Cernat zice că-s mai proaste cărţile, dar tot nu-l contrazic.]Eu oricum prefer tot filmele străine [din snobism, sau poate din cauza patriotismului băgat pe gât cu forţa, în anii ăia care au trecut, dar care mai revin din când în când, precum Superman.]

Mai am de citit interviul cu Simona Popescu şi poveştile traducătorilor. Şi aştept numărul 10, pentru că revista asta pare a fi una vie. Aş zice: singura! Şi când omul [de fapt oama] e obosit[ă], sau n-are chef să citească, se poate uita la poze. De exemplu, la pisica de la pagina 29.

photo: someecards.com

Nuuuuuu!

Pulitzer-winning author Mailer dies

Premii

Azi, Uniunea Scriitorilor -Filiala Timişoara a dat premiile pe 2006.
poezie: Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, Cartea Românească
proză: Mircea Pora, Opere. vol I - II, Paralela 45
critică: Deliu Petroiu, Cartea prietenilor mei
Ştirea completă e aici. Se spune că au fost şi nominalizări.

Fraierul nostru, cumpărătorul!

Ziua de azi, precum minunata realitate în care ne bălăcărim, e dedicată lumii interlope. În seara asta, Tema de vineri spune poveşti despre imperiul crimei; în disputa dintre Eliot Ness şi Al Capone, mi-e teamă că voi ţine din nou cu Al Capone [Robert De Niro], pentru că nu-mi place Kevin Costner.

În timp ce am citit The Big Sleep [Somnul de veci], am tot încercat să-mi amintesc filmul, în care sigur a jucat şi Lauren Bacall. Recunosc, am avut mereu o simpatie deosebită pentru Marlowe, pentru că l-am cunoscut prin intermediul televizorului şi avea mutra lui Humphrey Bogart.

De fapt, Marlowe cam pendulează între băieţii răi şi cei buni, ca orice detectiv particular care se respectă. De data asta, e rugat de generalul Sternwood să rezolve o afacere cu iz de şantaj, dar e implicat în poveşti cu crime, dispariţii, corupţie. Urmărind diverse piste, descoperă că nimic nu e ce pare a fi.

Adevăraţii ticăloşi din cartea asta sunt însă traducătorul, redactorul şi corectorul. Dacă ar fi binevoit să citească măcar o dată cartea după tehnoredactare, sigur lucrurile ar fi stat altfel. Am înţeles că-s prost plătiţi, dar eu ce vină am? Mă gândesc să-mi cer banii înapoi, că la alţii se poate. [Aproape uitasem scandalul în care a fost implicat James Frey, dar mi l-am reamintit cu bucurie, când am aflat că a greşit şi acum plăteşte. ]

Oricum, Chandler e un clasic al genului poliţist. Sper că într-o zi Mircea Mihăieş o să scrie cartea despre el, adică o să adune în volum eseurile risipite prin Idei în dialog.

Un fragment din Somnul de veci poate fi citit aici.

Raymond Chandler, Somnul de veci, traducere de Const. C. Popescu, editura Fabulator, 2005

Singer, dar mut

Încet, încet, încerc să trec din nou la cele importante. Asta pentru că sâmbătă, din zi şi până spre seară am stat într-un club, cu nişte prieteni; acolo, în jurul unor căni cu ceai, am sfârşit prin a-l bârfi pe Faulkner. De fapt, discuţia a fost mult mai complicată. Mai întâi le-am spus câte ceva despre masa rotundă de la Joc secund, dedicată lui Dostoievski. Cât de importantă e epilepsia în destinul lui literar? Unii au zis deloc, alţii au zis mult. De ce personalitatea lui s-a modificat atât de mult? Unii au dat vina pe detenţie, alţii pe epilepsie. Important e că mi-am dat seama că ar trebui să-i recitesc romanele.

Şi mi-am adus aminte că romanul sudist a fost considerat romanul rusesc american, nu ştiu dacă asta-i formularea corectă, dar ideea îi aparţine lui Carson McCullers, care nu suporta să se spună că ea scrie roman gotic, aşa cum se apare peste tot. [A publicat şi-un eseu, „The Russian Realists and Southern Literature", dar n-am reuşit să-l găsesc niciunde; într-un articol scris de Charlene Kerne Clark am găsit doar câteva idei preluate şi comentate.] Şi despre ea am vorbit, dar şi despre alţi sudişti care mă fascinează. [Şi aşa am ajuns la concluzia că ar trebui să-l recitesc (şi) pe Faulkner.]

Zicea Gabriel Liiceanu cândva că o carte trebuie să înceapă cu o frază foarte bună, pentru a-l câştiga pe cititor încă din librărie. Nu ştiu dacă are dreptate întotdeauna, dar de câteva ori am fost de acord cu el. Când am citit: „Erau în oraş doi muţi, şi întotdeauna erau împreună. În fiecare dimineaţă ieşeau devreme din casa în care locuiau şi, braţ la braţ, porneau de-a lungul străzii la lucru”, am ştiut că am dat de o carte dovlecel, care o să-mi placă. Şi mi-a plăcut din ce în ce mai mult, în ciuda micilor sincope, intercalate de intermediari adormiţi.

Mai că nu mi-a venit să cred că Inima-i un vânător singuratic e romanul de debut al lui Carson McCullers şi l-a publicat la 23 de ani. E povestea unui oraş din Sud, unul nenumit. Sigur e că, în final, Jack Blount va părăsi oraşul, pentru unul la fel de mic şi tot din Sud, obligatoriu de acolo.

E un loc al ratărilor, nu ştiu de ce, poate pentru că în anii '30 doar ele erau posibile. Singer şi Antonapoulos sunt doi surdo-muţi, un cuplu ciudat [un fel de Stan şi Bran, zice Clark]. La un moment dat, grecul e trimis într-un sanatoriu, iar Singer îl vizitează; doar cu el putea vorbi, ore întregi, prin limbajul semnelor. De obicei, Singer e cel care trebuie să asculte confesiunile altora. În camera lui veneau şi negri, şi albi. Şi vorbeau mult, iar mutul îi asculta în linişte, deşi, la un moment dat, le-a cumpărat un radio.

Dintre toţi, mi-a plăcut mai ales Mick Kelly, cu încăperea ei lăuntrică, în care nu va mai putea intra. Dar, mult timp, am crezut că va reuşi cumva să-şi ducă visul până la capăt. În calea fiecăruia dintre noi apare la un moment dat un magazin, în care am putea eşua.

Dar mă gândesc apoi la Singer, personajul de neuitat, despre care fiecare are propria poveste. Deşi în jurul lui erau destui cei care se confesau, el putea vorbi doar cu prietenul său grec. Şi uneori, îi scria singurului său prieten, scrisori pe care nu le expedia niciodată. De ce n-a putut vorbi cu ceilalţi muţi?

Foarte lucidă mi s-a părut a fi Carson McCullers. Şi-a publicat cartea în 1940, dar fascismul e descris fără menajamente. M-am gândit la Styron, în momentul în care situaţia negrilor e comparată cu fascismul. Şi nu mi-a plăcut deloc gândul că atunci singurele soluţii păreau a fi nazismul sau revoluţia permanentă.

Dar istoria i-a [cam] dat dreptate.

Carson McCullers, Inima-i un vânător singuratic, traducere de Dorina Tulpan, Leda/Corint, 2005

Decalog

Nu ştiu prin ce minune, începând de azi, ora 23, pe TVR Cultural începe Decalogul lui Kieslowski.

English, my Love

Azi am abandonat din nou un roman, dar sper că nu pour toujours. Cartea-i cel puţin interesantă [subiectul e uşor dostoievskian; ar putea fi şi romantic], adică Torturaţi-l pe artist. Traducătorul ştie engleză, nu asta-i problema. Cu româna e oarecum paralel, ca orice traducător care se respectă. N-am citit decât vreo 80 de pagini, poate nici atât, dar cum lately n-am umor, am simţit nevoia să strâng pe cineva de gât şi m-am dus la librărie; am cumpărat- evident - un roman poliţist.

Ce am cu bietul traducător, care de fapt e o she? Dacă n-ar fi vorba de o carte publicată la Humanitas, n-aş zice mai nimic, cum nu mai zic nimic despre cele din colecţia Cotidianul. Nu zic nimic nici despre Sylvain, care a primit permisiunea să declasifice nişte informaţii. A dat un prim ministru ordin să traducem aşa, gata, aşa traducem, mă conformez. Dar nu pricep de ce diverse cuvinte nu-s traduse. Caller ID măcar e cu italice, dar nu se putea strecura o notă de subsol? Nu întrebăm un telefon? Oricum am aflat lucruri noi: cântatul e o formă de escapism. Şi înţeleg că în pauze copiii trebuie să iasă afară, de mai multe ori, dar chiar aşa, în văzul lumii? Şi de ce-s unii o adunătură de loseri, America n-are şi ea faliţii ei? Dar cel mai mult şi mai mult aş vrea să ştiu cum reuşea habar n-am cine să lase bacteriile de fungus să se caţere pe el? Şi ce-s astea? Struţo-cămile? Lost in translation, plus prea multe absenţe la orele de biologie?

Aştept să-mi treacă furia şi să reiau romanul. Dar între timp o să citesc Somnul de veci, adică The Big Sleep. Mai ales că autorul [Raymond Chandler] s-a născut în 1988 şi a murit în 1959. Şi cartea asta a publicat-o în 1939. Dacă nu mă credeţi, vă priveşte; da’ aşa scrie în minunata ediţie cu care m-am pricopsit.

Happy Halloween!

Nici azi nu am destul timp pentru a scrie câte ceva despre Carson McCullers, asta pentru că după amiază mă duc la Joc Secund, unde, de la ora 5, va fi bârfit Dostoievski. Din e-mailul primit, îmi dau seama că va fi plin de psihiatrii. Toată întâmplarea se numeşte: Masă rotundă. Studiu de caz în psihologia literaturii:Dostoievski. Nu prea cred că vor reuşi să explice cum a putut el să transforme spaimele şi bolile în literatură, dar totuşi vreau să văd ce au de zis.

Cred că–i un subiect care se asortează cu ziua asta şi cu ceaţa care parcă ne cuprinde pe toţi. Şi îmi dau seama că n-am spus nimic despre absolut minunata întâlnire [de săptămâna trecută] cu scriitorii spanioli, cei despre care povestea şi Luminiţa Marcu, în Observator cultural. Mai întâi aş vrea să spun că m-a impresionat calitatea umană a celor doi tineri scriitori, pe numele lor Andres Neuman si Felix J. Palma. Au fost însoţiţi de Joaquin Garrigos, directorul Institutului Cervantes, care i-a prezentat într-o română superbă. Din partea gazdelor, au răspuns prezent: Cornel Ungureanu, Simona Constantinovici, Daniela Raţiu, Adrian Bodnaru, Ciprian Vălcan, Ilinca Ilian.

Mai întâi, Ilinca Ilian a citit două proze scurte scrise de cei doi, prima a lui Andreas Neuman, era un dialog între un individ care vrea să se sinucidă şi îşi sună psihoterapeuta, pentru a-i da marea veste; în final renunţă, având senzaţia că individa s-ar bucura prea mult, s-ar lăuda cu cazul lui, sau aşa ceva; a doua proză, a lui Felix Palma era complet diferită, fiind povestea unui individ care călătoreşte prin diverse şifoniere, o proză mai de atmosferă şi mai ciudată, dar superbă. În Observator cultural, nr. 394, mai sunt nişte proze scurte ale celor doi: Mieunatul [Felix J.Palma] şi O dungă pe nisip [Andreas Neuman].

Nu Ilinca Ilian i-a tradus în română [am înţeles că o să le apară în curând nişte volume prin librăriile mioritice], dar oricum a fost gazda perfectă a serii.

Mi-aş dori să citesc antologia MacOndo despre care vorbeau cei doi. Au zis foarte multe lucruri frumoase şi deştepte, dar eu o să trec aici doar unul: scriitorul trebuie să se gândească în primul rând la ce scrie şi să lase partea cu vânzarea pe seama editorilor, librarilor.

Notă: poza e tot de pe someecards.

Sedusă şi abandonate

Iar a ajuns leapşa în curtea mea. Vine de la Cinabru, e legată de cărţi. Trebuie să spun care-i ultima carte citită şi una dintre cărţile neterminate. Cu prima parte e uşor, săptămâna trecută am citit, cu infinită bucurie, Inima-i un vânător singuratic de Carson McCullers. Mi-a plăcut tare mult, am şi scris un pic despre ea şi am de gând să mai scriu, dar îmi trebuie nişte momente mai tihnite. Poate mâine!

Despre cărţile abandonate, mi-e mai greu să povestesc, pentru că, în general, nu abandonez, îmi cultiv voinţa, ducând lectura până la capăt. Dar dacă stau bine să mă gândesc, ultimul abandon ar putea să fie American Psycho [am abandonat nu doar cartea, ci şi autorul, adică nu o să mai încerc să citesc ceva scris de Bret Easton Ellis]. E implicată prea multă cruzime în cartea asta, cruzime insuficient motivată şi fără finalitate literară. În timp ce o citeam, am dat şi peste film şi mi-am dat seama că n-am ce să aştept. Sau poate ultimul abandon o fi fost De duzină a lui Charles Bukowski? Nu mai ştiu.

Mai repede ar trebui să vorbesc despre autorii abandonaţi; la unii am renunţat după ce le-am citit o carte mult lăudată (Palahniuk), sau mai multe (Amelie Nothombe, Tracy Chevalier), pe alţii i-am abandonat direct în librărie (James Frey, O mie de fărâme), iar alţii-s abandonaţi din start, pentru mine nici măcar nu există (Houellebecq, Jelinek).

Culinare

În vremurile trecute (deşi uneori nu-s sigură că au trecut), era un film care se numea pur şi simplu Gustul şi culoarea fericirii. Nici nu mai ştiu dacă l-am văzut, dar mi-am adus aminte de el în momentul în care, citind Inima-i un vânător singuratic, am dat de un pasaj în Bubber îşi roagă sora să-i aducă nişte cărţi mai speciale. „Alege nişte poveşti care să aibă ceva de mâncare în ele. Îmi place tare mult aia despre copiii ăia nemţi care se duc în pădure şi ajung la casa aceea făcută din tot felul de dulciuri şi la vrăjitoare. Îmi plac poveştile care au în ele ceva de mâncare.” Iar apoi, face o comandă clară: „Dar m-am cam săturat de dulciuri. Vezi dacă nu poţi să-mi aduci o poveste cu ceva cum ar fi un sandviş cu carne friptă. Dar dacă nu găseşti nici una din astea, atunci aş vrea o poveste cu cowboy.”

M-am gândit ce gust ar avea Inima-i un vânător singuratic, pentru că sigur are multe ingrediente, şi mult mai multe mirodenii. Îmi imaginez o masă îmbelşugată, mobilă stil, iar încăperea care le cuprinde pe toate e inundată de o muzică uşor de recunoscut, adică Mozart, pentru că Mick Kelly l-ar asculta vrăjită.

Arome îmbietoare ar veni din toate părţile, pentru că povestea închide în ea viaţa însăşi. Uneori mai pot fi mici probleme, dar cel mai minunat lucru e că adjectivele pot fi comparate oricum, în orice moment, chiar şi-n spirală. Mici crize biliare ar putea fi declanşate de traducerea neglijentă, pe alocuri. Nu ştiu cum sună originalul dar, cred că, deşi au trecut dincolo de jumătatea blocului, Singer şi Blount nu au ajuns unde trebuie. Asta pentru că ieşiseră din New York Café, iar Biff se uita în urma lor, îngrijorat, nu doar pentru că era noapte, iar ei erau într-un orăşel din Sud, prin anii ’30.

Adevărul e că se întâmplă şi lucruri mai triste, adică a dispărut dativul pe care l-am învăţat eu la şcoală, şi astfel la o petrecere punciul se termină prea repede, pentru că domnul Kelly servise punci la oricine îi întindea un pahar. Şi mai ciudat e că, în barul său, Brannon făcea reducere la copii, mă-ntreb dacă-i dădea la bucată. Sunt rea la ora asta, de vină o fi iarna prea timpurie.

Dar aromele îmbietoare ale cărţii fac uitate toate aceste stângăcii. Încerc să citesc cât mai încet, pentru a îndepărta finalul. Mă gândesc la deosebirile pe care francezii le fac între gourmand şi gourmet, şi savurez fiecare cuvânt, fiecare frază.

Acum am făcut o scurtă pauză. M-a pus pe gânduri întrebarea asta: Dacă ai fi putut să-ţi alegi perioada din istorie în care să fi trăit, ce eră ai fi ales?

Carson McCullers, Inima-i un vânător singuratic, Leda/Corint, 2005

Notă aparent rătăcită: am găsit poza pe someecards, mai precis aici. Şi mulţumesc Seraiului, care mi-a reamintit că nu toate felicitările-s Hallmark.

Carte frumoasă, cine te-o fi scris?

După ce am citit Plagierea continuă, un articol al lui Marius Chivu, în fapt o cronică a unei cărţi publicate la Chişinău[dar a mai scris cândva despre aceeaşi temă: Cui îi e frică de plagiat?], mi-am adus aminte de Şolohov. Cum am mai spus, mă tot întreb de la o vreme cine-a scris Donul liniştit. Şi-am găsit, ce-am căutat. „Quiet Flows the Don is Sholokhov most controversial work and it has been alleged by Aleksandr Solzhenitsyn among others, that much of the novel was plagiarized from the writer Fyodor Kryukov, a Cossak and anti-Bolshevik, who died in 1920 of typhoid fever. Several studies has been published on this subject”.

Articolul spune că nu s-au dovedit acuzaţiile. O să mai caut şi alte date, pentru că am citit undeva despre manuscrisul arestat, publicat apoi sub un alt titlu şi semnat de un alt autor, adică de Şolohov.

Mi-am adus aminte că prin 90 şi ceva am citit, în România literară, mărturisirile unei doamne care lucrase la negru, ca traducător, prin anii '50. N-avea drept de semnătură, pentru că, burgheză fiind, făcuse puşcărie, vreo câţiva ani, nu mai ştiu dacă patru [parcă aşa zicea un personaj din Păsările lui Ivasiuc: "pentru nimic, se dau patru ani!"].

Mă întreb dacă vom afla vreodată adevăraţii autori ai unor cărţi, ai unor traduceri.

În oglindă

E greu să scriu despre cartea asta, pentru că pare mai mult o confesiune. Şi cum poţi scrie la rece despre întâmplări prin care au trecut oameni reali? Poate ăsta şi e minusul cărţii: Zully Mustafa s-a gândit prea mult la ceea ce vor simţi prietenii ei, atunci când vor citi cartea. Se vor regăsi sau nu în pielea personajelor? Au greşit sau nu luând anumite decizii? Şi atunci, explică prea mult, are o vorbă bună pentru fiecare, când de fapt ar fi trebuit să-i lase să-şi dea cu capul de toţi pereţii, de obicei cam asta fac cei care iubesc în contratimp.

Pentru că nu Zully e cea care suferă în carte, nu drama ei e în centrul evenimentelor, deşi într-un fel ea e personajul principal, mai bine zis, maestrul păpuşar. Povestea are două părţi: mai întâi Ada, îndrăgostită de un individ destul de arogant zic eu, face tot posibilul pentru a-i fi în preajmă, renunţă la relaţia călduţă cu Gelu, chiar şi la demnitate pe alocuri. Dar la un moment dat, taie răul din rădăcină, îşi schimbă freza, meseria şi destinul. Pleacă în Dubai, parcă. Şi atunci, Karin, rămas fără fata care-l adora necondiţionat, parcă nu se mai simte aşa bine în pielea lui. E şi ajutat de Zburlici, care îl face să creadă că a pierdut marea iubire. Şi-l convinge până la urmă: el pleacă după Ada, dăruindu-i turcoaicei Parisul, în viteză şi doar telefonic.

Ultimul capitol, un fel de eseu, face cumva notă discordantă cu restul, se simte că a fost scris mai târziu [am găsit în Metropotam un interviu, în care se spune povestea romanului].

Stilistic, cartea e bine scrisă, dar eu cred că Zully Mustafa a fost prea mult preocupată de detalii, în încercarea de a reda întâmplările în logica desfăşurării lor, când, de fapt, adevărul literaturii e altul.

Zully Mustafa, Strugurii s-au copt în lipsa ei, Tritonic, 2007

Un joc

Am furat ideea de pe blog de senzaţii:

I. 3 autori care mi-au plăcut, aranjaţi alfabetic, adică A, B, C (un exemplu pentru fiecare literă):

Ştefan Agopian/George Bacovia/Gheorghe Crăciun

II. 3 cărţi care mi-au plăcut, titlurile încep tot cu A, B, C (un titlu pentru fiecare literă):

Ask the Dust, John Fante/Bluebeared, Kurt Vonnegut/ Clopotul de sticlă, Sylvia Plath

III. 3 titluri care sunt pe lista de cărţi ce urmează a fi citite, şi încep cu A, B, C (un titlu pentru fiecare literă):

Animalul inimii, Herta Müller/(The) Balad of the Sad Café, Carson McCullers/Corecţii, Jonathan Franzen

All time 100 novels list

[Farmecul acestor clasamente stă în micul detaliu că oferă sugestii de lectură. L-am găsit pe un forum.]

Time critics Lev Grossman picks up 100 best English-language novels from 1923 to present. The parameters: English language novels published anywhere in the world since 1923, the year that TIME Magazine began, which, before you ask, means that Ulysses (1922) doesn't make the cut. The Complete List In Alphabetical Order is given below:

A - B
The Adventures of Augie March, Saul Bellow
All the King's Men, Robert Penn Warren
American Pastoral, Philip Roth
An American Tragedy, Theodore Dreiser
Animal Farm, George Orwell
Appointment in Samarra, John O'Hara
Are You There God? It's Me, Margaret, Judy Blume
The Assistant, Bernard Malamud
At Swim-Two-Birds, Flann O'Brien
Atonement, Ian McEwan
Beloved, Toni Morrison
The Berlin Stories, Christopher Isherwood
The Big Sleep, Raymond Chandler
The Blind Assassin, Margaret Atwood
Blood Meridian, Cormac McCarthy
Brideshead Revisited, Evelyn Waugh
The Bridge of San Luis Rey, Thornton Wilder

C - D
Call It Sleep, Henry Roth
Catch-22, Joseph Heller
The Catcher in the Rye, J.D. Salinger
A Clockwork Orange, Anthony Burgess
The Confessions of Nat Turner, William Styron
The Corrections, Jonathan Franzen
The Crying of Lot 49, Thomas Pynchon
A Dance to the Music of Time, Anthony Powell
The Day of the Locust, Nathanael West
Death Comes for the Archbishop, Willa Cather
A Death in the Family, James Agee
The Death of the Heart, Elizabeth Bowen
Deliverance, James **** ey
Dog Soldiers, Robert Stone

F - G
Falconer, John Cheever
The French Lieutenant's Woman, John Fowles
The Golden Notebook, Doris Lessing
Go Tell it on the Mountain, James Baldwin
Gone With the Wind, Margaret Mitchell
The Grapes of Wrath, John Steinbeck
Gravity's Rainbow, Thomas Pynchon
The Great Gatsby, F. Scott Fitzgerald

H - I
A Handful of Dust, Evelyn Waugh
The Heart Is A Lonely Hunter, Carson McCullers
The Heart of the Matter, Graham Greene
Herzog, Saul Bellow
Housekeeping, Marilynne Robinson
A House for Mr. Biswas, V.S. Naipaul
I, Claudius, Robert Graves
Infinite Jest, David Foster Wallace
Invisible Man, Ralph Ellison

L - N
Light in August, William Faulkner
The Lion, The Witch and the Wardrobe, C.S. Lewis
Lolita, Vladimir Nabokov
Lord of the Flies, William Golding
The Lord of the Rings, J.R.R. Tolkien
Loving, Henry Green
Lucky Jim, Kingsley Amis
The Man Who Loved Children, Christina Stead
Midnight's Children, Salman Rushdie
Money, Martin Amis
The Moviegoer, Walker Percy
Mrs. Dalloway, Virginia Woolf
Naked Lunch, William Burroughs
Native Son, Richard Wright
Neuromancer, William Gibson
Never Let Me Go, Kazuo Ishiguro
1984, George Orwell

O - R
On the Road, Jack Kerouac
One Flew Over the Cuckoo's Nest, Ken Kesey
The Painted Bird, Jerzy Kosinski
Pale Fire, Vladimir Nabokov
A Passage to India, E.M. Forster
Play It As It Lays, Joan Didion
Portnoy's Complaint, Philip Roth
Possession, A.S. Byatt
The Power and the Glory, Graham Greene
The Prime of Miss Jean Brodie, Muriel Spark
Rabbit, Run, John Updike
Ragtime, E.L. Doctorow
The Recognitions, William Gaddis
Red Harvest, Dashiell Hammett
Revolutionary Road, Richard Yates

S - T
The Sheltering Sky, Paul Bowles
Slaughterhouse-Five, Kurt Vonnegut
Snow Crash, Neal Stephenson
The Sot-Weed Factor, John Barth
The Sound and the Fury, William Faulkner
The Sportswriter, Richard Ford
The Spy Who Came in From the Cold, John le Carre
The Sun Also Rises, Ernest Hemingway
Their Eyes Were Watching God, Zora Neale Hurston
Things Fall Apart, Chinua Achebe
To Kill a Mockingbird, Harper Lee
To the Lighthouse, Virginia Woolf
Tropic of Cancer, Henry Miller

U - W
Ubik, Philip K. ****
Under the Net, Iris Murdoch
Under the Volcano, Malcolm Lowry
Watchmen, Alan Moore & Dave Gibbons
White Noise, Don DeLillo
White Teeth, Zadie Smith
Wide Sargasso Sea, Jean Rhys