Suflete cenuşii e primul roman tradus din franceză, pe care l-am citit anul ăsta. De fapt, încă îl citesc, mai am mai puţin 100 de pagini. Dar simt că am ajuns într-un moment de cotitură. De aici încolo, războiul va deveni dintr-o dată o realitate palpabilă, până acum cei din V. mai mult îl aud. Aşa că, probabil, mâine [când sper să termin de citit] aş fi scris cu totul altceva, dacă n-aş zice acum câteva vorbe.
Am ales romanul oarecum întâmplător, dar a contat şi faptul că l-am văzut pe autor la TVR Cultural, săptămâna trecută. Am citit apoi un fel de interviu şi o scurtă prezentare a cărţii. E vorba de o crimă, poate a contat şi asta. Dar e o poveste din jurul lui 1917, cu scurte treceri şi prin sfârşitul secolului XIX, când a fost construită Uzina, care va salva multe vieţi.
Am simţit dintr-o dată că e o poveste cu un alt ritm decât cel al vieţii de azi. E doar iluzia unor vremuri tihnite, pentru că numai tihnite nu erau, frontul fiind la vreo 20 km. Orăşelul auzea războiul, dar nu părea prins. Dar toate astea se vor schimba brusc.
Ce mai contează o crimă, când frontul e atât de aproape? E omorâtă o fetiţă de zece ani, Belle de jour [am aflat şi eu că denumeşte floarea de volbură]. E o poveste absurdă, ca viaţa însăşi, ni se spune. Povestitorul a participat la efectuarea anchetei, dar ştie că nu adevăratul vinovat a fost pedepsit şi încearcă să refacă firul evenimentelor; dar cărţile mint uneori, ni se spune. Nici în răspunsuri nu trebuie să avem încredere, nu-s totdeauna ce am vrea noi să fie. Nu rescrie, nici nu ştie exact unde-s toate caietele care cuprind amintirile lui. Scrie pur şi simplu. Poate caută acea carte care l-ar putea consola, în care s-ar putea retrage, deşi preotul i-a spus că nu putem trăi în cărţi. Oare putem, mă-ntreb?
Îmi place mult curgerea frazelor, parfumul de epocă e redat prin cuvinte care azi sunt rar folosite, pe unele le credeam pierdute[traducerea e foarte bună, zic eu]. Sunt băute stacane de vin, nişte animăluţe ar putea să-şi ia zborul într-o clipită, flăcările lasă locul vălătucilor cenuşii care ies din vatră, căderea nopţii se suprapune peste ora pumnalelor, se poartă veştminte de omăt, într-un salon, litania unui muribund tulbură liniştea, şi exemplele ar putea continua.
Mai e puţin şi o să aflu întreaga poveste. Şi mâine o să scriu despre Lysia, despre Clelis şi Clemance. Sau, poate, despre cu totul altceva...
Philippe Claudel, Suflete cenuşii, traducere de Claudiu Komartin, Polirom, 2007
Posts
No comments:
Post a Comment