Wednesday, December 12, 2007

Suflete cenuşii

Între timp am mai citit o carte, dar de vreo două zile tot vreau să adaug câte ceva la cele deja spuse despre Suflete cenuşii, mai ales că, în Suplimentul de Cultură, am dat de un interviu cu Philippe Claudel. Scriu ce mi-ar plăcea să citesc, spune el. Şi altă mărturisire: Cărţile mele sunt rezultatul tuturor lecturilor care m-au influenţat vreodată. Probabil şi noi citim mai ales cărţile pe care ne-ar plăcea să le scriem. [Şi dacă nu scriem, poate citim mai mult.]

Veste importantă: o să apară şi Raportul lui Brodeck. O să citesc cartea, cred că nu va fi genul de cărticică cu care suntem bombardaţi. [Mi-am adus aminte de vorbele spuse de Florin Iaru, acum vreo două săptămâni la Tema de vineri, când invitat a fost Mircea Cărtărescu: suntem bombardaţi cu cărţi comerciale, citim romane traduse în n limbi, dar nu ştim dacă nu cumva, undeva, cineva în umbră nu schimbă deja faţa literaturii. Ne cam pierdem timpul cu ele, cam asta era ideea.]

Nu vreau să spun că Philippe Claudel e un scriitor care schimbă faţa literaturii [şi pentru simplul motiv că e comparat cu Flaubert şi Alain Fournier], doar că mi se pare a fi unul foarte serios. [O fi, deci, adevărat ce spune editorul francez al lui Mircea Cărtărescu: În Franţa am avut moda "noului roman", a autoficţiunii. Acum, oamenii s-au cam plictisit de autoficţiune şi revin la o naraţiune mult mai construită, mai literară, mai imaginativă. ]

Precum vedeţi n-am de gând să scriu despre Lysia, Clelis şi Clemance. Până la urmă, n-a fost vorba de o crimă, ci de mai multe. Spre final, mi s-a părut că naratorul s-a grăbit un pic, dar, când mă gândesc ce mărturisire avea de făcut, îl înţeleg. Mi-a plăcut cartea pentru deschiderile ei. Se vorbeşte despre dejunuri pe iarbă, plimbările pe care Lysia le face pe colină m-au dus cu gândul la Logodnica locotenentului francez. Dar m-am gândit şi la Rabelais, de mai multe ori. Prima dată când judecătorul Mierck şi procurorul Destinat se duc să ia masa la Rebillon[nu stau la aceeaşi masă, ci la zece metri distanţă; şi nu-şi vorbesc deloc.] Dar adevăratul festin pantagruelic e cel din noaptea în care micul breton e obligat să-şi mărturisească vinovăţia, în timp ce Mierck şi Matziev servesc bucatele pregătite de Loiusette. Parcă tortura la care e supus prezumtivul ucigaş e un simplu condiment, care-i face fericiţi pe cei doi.

Oricum toţi avem suflete gri, asta se ştie.

Philippe Claudel, Suflete cenuşii, traducere de Claudiu Komartin, Polirom, 2007

P.S. Alt interviu cu Philippe Claudel. Şi o cronică aici.

No comments: