Wednesday, January 24, 2007

Simply the Best

Dacă tot a amestecat aseară Liviu Mihaiu mâniile cu maniile, m-am gândit să le amestec şi eu şi să scriu ceva despre prima carte a lui Ştefan Agopian. Ziceau ei, tot aseară, că e unul dintre primii cinci prozatori contemporani. What can I say? Tache de catifea, Sara, Tobit sunt de neegalat.
M-am bucurat să aflu că şi alţii îl iubesc pe Agopian. Dacă nu mă credeţi aruncaţi o privire aici şi aici.
Ziua mâniei am citit-o târzior, fără nici o avertizare, nu ştiam nimic despre ea. Şi brusc am citit-o altfel, pentru că Lucia Zărnescu era din oraşul în care am copilărit eu. [Am crescut pe malul Dunării, în casa bunicilor mei. În vacanţe mergeam la ţară, la părinţi. Iar mai apoi, m-am mutat în oraşul meu, în care m-am născut şi despre care am ştiut totdeauna că-i al meu. Şi n-aş putea locui în altă parte, doar aici atmosfera e oarecum respirabilă. În Severin mă mai duc doar la cimitir, aşa ca Matei Călinescu, scuzată-mi fie comparaţia.]
Am citit Ziua mâniei când primii 19 ani din viaţa mea se spulberaseră ca şi cum n-ar fi fost. Cum nu mai puteam intra în niciuna din casele în care am copilărit, am privit-o altfel pe Lucia Zărnescu. M-am plimbat alături de ea pe toate acele străzi pe care le cunoscusem. Niciodată nu mă gândisem că acele străzi ar fi putut fi străzile dintr-un roman, mie mi se păreau banale. Practic sunt descrise două zile din viaţa unui loc aparent liniştit, în care o tânără se află în pragul bacalaureatului. Evenimentele nu sunt senzaţionale: pregătirea serbării absolvenţilor şi o partidă de tenis. Lucia Zărnescu e surprinsă într-o zi în care era aşa cum nu va mai fi niciodată: o tânără înaltă, dreaptă şi mândră.
Ca-n toate urzelile lui Agopian, timpul e nelinear, ca şi cum am putea găsi un punct în univers de unde să-l privim ca întreg şi să luăm din el doar ceea ce poate fi util poveştii, pentru că timpul e aşa cum ne-au învăţat tralfamadorienii din Slaughter House 5. So it goes. Pendulările între trecut şi viitor, cu un prezent ascuns printre ele conturează o serie de destine, nici mai bune, nici mai rele decât altele. Se înfiripă o cronică a oraşului, începând de la pregătirea revoluţiei de la 1821, până în timpul celui de al doilea război mondial. Aflăm cum s-au adunat şi s-au risipit pandurii, cum s-a cucerit independenţa după alungarea domnului pământean, cum a ajuns Carol I principe şi apoi rege. Lucia, Mărioara Strovilo, Vasile Glăvan şi ceilalţi devin eroi şi victime, revoluţionari sau bogătaşi.
Asistăm şi la dialoguri din lumea de dincolo, între Vasile şi boierul Iorgu Tzigara, ucis de ţărani în timpul răscoalei din 1907. Vasile şi boierul joacă table, din câte îmi amintesc. Dar sigur e că cel care câştigă e Iorgu. Şi fiecare povesteşte ce s-a mai întâmplat de când nu s-au mai văzut. Raiul e plin de lichele, acolo sunt toţi. Iar maiorul Costin, cel care a ucis la răscoală un sat întreg stă alături de ţăranii pe care i-a împuşcat. Şi Dumnezeu stă pe un scaun mare şi aurit şi parcă se bucură de ce vede.
Mai sunt şi visele Luciei, provocate de spaima examenului ce va veni. Îşi visează bunica moartă de mult timp, dar nemăritată pentru că nu a ştiut declinările la latină. Şi pentru că războaiele se ţin lanţ, pentru că lumea e nebună, nebună, nebună, oamenii sau se sinucid (ca Lucia) sau înnebunesc la rândul lor.
„Vezi, draga mea, asta e nenorocirea, deasupra noastră e Artistul, care ne priveşte indiferent şi care ne conduce, totul depinde de voinţa lui,” spune hâtru Agopian. Suntem doar personaje, de hârtie sau nu.
Ştefan Agopian, Ziua mâniei, Cartea românească, 1979

2 comments:

hiacint said...

sunt foarte încîntată şi îţi mulţumesc că ai scris despre Ziua Mîniei...acum să o caut şi să o pun în fruntea listei de lecturi :)

White Noise said...

Poate nu merita sa treaca in frunte, dar merita sa fie citita.