Tuesday, January 9, 2007

Regula de aur [Andrew Sean Greer]

Mai mult ca sigur, nu aţi citit niciodată o carte precum Confesiunile lui Max Tivoli. Romanul lui Andrew Sean Greer (n.1970) a fost comparat cu Orlando al Virginiei Woolf, Metamorfoza lui Kafka, sau Portretul lui Dorian Grey de Oscar Wilde. E povestea unui copil, care se naşte bătrân, iar corpul îi întinereşte, pe măsură ce timpul trece. Dar totdeauna, adunate, vârsta lui aparentă şi cea reală vor da şaptezeci. Nu vă grăbiţi să-l invidiaţi, pentru că, de fapt, niciodată nu poate să se comporte aşa cum ar dori, trebuie mereu să respecte regula: "Fii ceea ce cred ei că eşti." Doar în acest fel ar putea fi acceptat de cei din jur. Povestea lui e una frumoasă, amestec de iubire şi durere, melodramă, curaj şi fericire, aşa cum e viaţa oricăruia dintre noi. Max pare a trece prin mai multe existenţe într-o singură viaţă. Trece dintr-o vârstă în altă recunoscut fiind doar de Hughie, prietenul din copilărie, cu un destin la fel de tragic ca al său. Confesiunile sale încep cu povestea primei întâlniri cu Alice Levy, pe vremea când amândoi erau adolescenţi, iar Max părea un domn trecut de cincizeci de ani. Atunci când nu mai spera, are loc a doua întâlnire. Pentru singura dată, amândoi păreau a fi de aceeaşi vârstă: Alice, o tânără văduvă, iar Max, un domn care-i va deveni, în sfârşit, soţ. Confesiunile sale se încheie odată cu revenirea aparentă la copilărie, un bătrân ascuns în trupul unui băieţel, care-şi caută o mamă, şi care va găsi adăpost în casa aceleiaşi Alice, alături de Sammy, fiul ei, dar şi al lui. Andrew Sean Greer dozează foarte bine accentele, astfel încât povestea nu cade nici în melodramă, nici în vulgaritate. E un autor inteligent şi rafinat, care mânuieşte tehnicile narative şi jocul intertextual, fără a abuza de el.

Călătorim alături de Max nu doar printre amintirile sale, ci şi prin America sfârşitului de secol XIX şi primele decenii ale secolului XX. Iar Max Tivoli, personaj aflat în căutare propriei fericiri, ştie că „fiecare dintre noi e dragostea vieţii cuiva”.

PS. Citind cartea asta m-am întrebat: de ce scriitorul român nu are imaginaţie? încă n-am găsit un răspuns.
Andrew Sean Greer, Confesiunile lui Max Tivoli, traducere de Iulia Gorzo, Humanitas, 2006

7 comments:

ionuca said...

Mi-am cumparat imediat dupa Targ cartea, dar inca nu am reusit sa o citesc. Sper sa nu ma dezamageasca :)

White Noise said...

E o carte frumoasa, sper sa-ti placa. Nu e o capodopera, dar e o carte buna [mai buna decat Michelangelo Electric]. Povestea e foarte umana, iar caderile in patetism sunt rapid repudiate.

luciat said...

si pe mine ma tenteaza...
sper sa tin minte peste vreun an cind oi termina ce am deja de citit :)

White Noise said...

stiu cum e cu prioritatile, cand e vorba de citit. dar cartea asta e frumoasa, eu zic ca merita citita.

Anonymous said...

e greu sa nu fie o carte onorabila mai buna decit michelangelo electric. am cascat la aia pina am adormit. si avea toate premisele sa fie o carte buna. :(

vic

White Noise said...

si nu te-ai trezit nici cand se plimba calul prin hotel? partea a doua mi s-a parut interesanta, am si scris despre...

White Noise said...

Bine ai venit, vic!