Povestea unor audiobook-uri

Până la un anumit moment, am crezut că Maseurul orb e cea mai bună carte a lui Cătălin Dorian Florescu. M-am răzgândit din mai multe motive. În primul rând, cade în manierism. Mi-e teamă ca va deveni [dacă nu a devenit deja] un fel de Tracy Chevalier. [Mai întâi am citit Doamna şi licornul, care mi-a plăcut. Pe urmă, am citit Fata cu cercel de perlă, care mi-a plăcut şi mai mult. Când am început Albastru pur, am citit vreo trei capitole, după care am zis că-i gata citită şi am dat-o la o parte. Altceva nu mai încerc, decât dacă doamna trece la sf sau la orice altceva.]

Povestea lui Ioan Timiş Palatinus o ştiam dintr-un documentar realizat de Robert Şerban. M-am uitat la documentar, pentru că schimbasem cândva, câteva vorbe cu maseurul orb. Am fost de mai multe ori la Moneasa, iar librăria Excelsior era de neocolit.

La un moment dat mă gândeam la podul de lemn şi la toate acele case pe lângă care am trecut şi eu, mi-am amintit sărăcia care domină staţiunea. M-am gândit la personajele reale, dar am încercat să nu caut asemănările, ci deosebirile.

Cătălin Dorian Florescu are foarte mult talent, se vede asta din modul în care-şi prezintă personajele, din felul în care brodează povestea. Diversele episoadele se înlănţuie în modul cel mai firesc, personajele parcă se mişcă singure prin pagini, fără ajutor de la autorul lor. Până şi cele foarte secundare au ceva definitoriu. Cât de bine-s individualizaţii ţiganii care-l răpesc pe Teodor doar pentru a-i arăta castelul pe care l-au construit [nu să locuiască-n el, ci să le arate celorlalţi de ce-s ei în stare]!!!

Teodor Moldovan fuge din România, ajunge în Elveţia, iar după 20 de ani revine acasă. Deja vu. Mai ales felul în care se desparte de oraşul natal, de Valeria, mi s-a părut cunoscut din Vremea minunilor. Şi nefericirea exilatului parcă-i cea din Drumul scurt spre casă, şi din multe alte mărturii ale celor plecaţi de aici, nefericiţi şi acolo. Finalul romanului [felul în care elveţianul rămâne prizonier în Moneasa, schimbul de identităţi/destine] mi s-a părut o găselniţă bună pentru a vinde cartea acolo.

Mă-ntreb: ce poate fi mai îngrozitor pentru cineva care iubeşte cititul decât să orbească? Dar maseurul orb reuşeşte să supravieţuiască şi să citească ajutat de ceilalţi. Zicea Florescu într-un interviu că Ioan Palatinus i-a cerut să-l prezinte în aşa fel încât să nu inspire milă. I-a promis că aşa va face. Ion e un mentor pentru filozofii lui, pentru unii cititori, dar şi un mic despot pentru alţii. Tocmai de asta finalul nu mi s-a părut prea fericit, ci doar un episod de senzaţional căutat cu lupa.

Cătălin Dorian Florescu, Maseurul orb, traducere de Mariana Bărbulescu, Polirom, 2007

"Everybody's Got a Hungry Heart"

M-am gândit să fiu un pic mai harnică azi, aşa că o să scriu câte ceva despre Foamea lui Hamsun [construită din elemente autobiografice, se zice]. Pe mine m-a dus cu gândul la umiliţii/obidiţii lui Dostoievski. [Nu-i bună comparaţia, ies toţi scriitorii zdrobiţi din ea. Zicea Marius Chivu: Dacă Dostoievski s-ar citi mai mult, 95% dintre autorii contemporani ar intra la apă; dar nu numai cei de azi, zic eu]. M-am gândit la închisorile datornicilor din Anglia lui Dickens. M-am gândit şi la cei din lagăre, gulag şi alte puşcării vesele, care spuneau că un om obişnuit nu ştie ce-i foamea. Sigur, experienţa prin care trece personajul lui Hamsun e cu totul alta. Şi oricum, lui nu i-ar păsa de ăştia din lagăre, dar asta-i altă poveste.

E vorba de un scriitor, unul care se gândeşte mereu la articolul pe care o să-l scrie, care îi va aduce banii necesari pentru a supravieţui. Sau la marea dramă pe care o va scrie şi care va fi, desigur, o capodoperă. Nu se gândeşte deloc să facă altceva, decât în final, când se hotărăşte să plece din Christiania.

Poate de asta personajul nici n-are nume, ar trebui cunoscut prin ceea ce scrie. Şi ce poate fi mai frumos decât să inventezi cuvinte, în speranţa că te vor salva? Inventează şi un personaj: Ylajali [pare reală, dar nu e]. Mă întreb: stările schimbătoare prin care trece mereu se datorează sărăciei? De la furie la bucurie sau milă nu e decât un pas. Nebunia e acolo de la început sau e născută tot din foame?

Se simte că-i o carte din alt secol, parcă totul e mai tihnit, chiar şi nebunia. [Există azi vreun comandor care să dea 10 coroane unui nenorocit, doar pentru că aşteaptă să-i aducă un articol deosebit? Mila sigur a dispărut.] Dar înfrigurarea care-l cuprinde mereu atunci când începe să scrie e aceeaşi cu cea din Jurnalul lui Cărtărescu. Până la urmă, orice scriitor, flămând sau sătul, trăieşte doar pentru scrisul lui.

Knut Hamsun, Foamea, traducere de Valeriu Munteanu, Cotidianul & Univers, 2007

Amintiri

Tocmai s-a terminat 1984, pe Cinemax. N-am de gând să comentez filmul, oricum realitatea a luat-o mult înaintea ficţiunii. Îmi aduc aminte ce zicea bunica mea: Mamă, vedeam că dispare Ionescu, pe urmă Popescu; nu era vorba că n-aveam curaj să întrebăm unde-s Ionescu şi Popescu. Ne era frică să gândim că Ionescu şi Popescu au existat vreodată.

Diverse

You Should Play the Guitar

You're very independent - both in spirit and in the way you learn. You can teach yourself almost anything, even if it makes your fingers bleed. You're not really the type to sit patiently through a music lesson - or do things by the book. It's more your style to master the fundamentals and see where they take you. Highly creative and a bit eclectic, you need a wide range of music to play. You could emerge as a sensitive songwriter... or a manic rock star. Your dominant personality characteristic: being rebellious Your secondary personality characteristic: tenacity

What Musical Instrument Should You Play?

Testul ăsta n-are nici o legătură cu nimic, e doar un fel de introducere.

Vroiam să spun că s-au pus în vânzare biletele pentru festivalul de teatru. S-a stabilit şi programul.

Am descoperit pe blogul Ruxandrei Cesereanu, un interviu cu Peter Esterhazy. Se zice, în alt context, că face parte dintre autorii ignoraţi ai verii. Eu am citit Verbele auxiliare ale inimii, dar atât.

Prin librării n-am prea umblat în ultimul timp; teatrul are prioritate.

Cri, cri, cri, toamnă gri

Mi-am stricat singură dimineaţa/ziua, turnând prea mult zahăr în cafea. O beau mai mult amară, şi-acum e dulceagă. Sigur, aş fi putut să renunţ la ea, să-mi iau alta, dar azi nu-s în stare de un asemenea gest eroic, poate pentru că a plouat toată noaptea şi e totul gri.

Fiind într-un fel de pauză, bântui pe bloguri, pentru ridicarea moralului. Aşa am aflat că Mircea Pricăjan a deschis un grup de discuţii pentru traducători. Cred că acolo vor nimeri doar cei care ştiu meserie, dar au mici dubii. Ceilalţi traduc cum apucă, de exemplu catch 38 devine prada de la 38, iar 14, but who is counting se traduce prin 14, dar cine ţine cont [ambele perle-s din Sex & the City]. Alte minunăţii găsiţi la traduttore, traditore.

Am descoperit că lumea e preocupată de pensiile private, se studiază diverse oferte. Se bat diverşi între ei, să pună mâna pe mai mulţi clienţi. Pe unii i-am şters de pe listă din start, din cauza unor idei idioate care-i supără pe mulţi. Am şi eu doi favoriţi: unii care mi se pari tari şi alţii care investesc în ciclism.

Am descoperit un blog care-mi place, e blog de meteorolog, dar e mult mai bun decât vremea, mai ales că se povesteşte un pic despre Trieste, unde-am fost şi eu în vara asta şi m-am întâlnit cu James Joyce. Şi-am mai dat şi de Paper cuts, blogul celor de la The New York Times. De Mihaela Ursa a zis şi Luciat, dar mai zic şi eu.

Tot citind diverse, văzând că se ascultă Portishead, în timp ce se citeşte cu spor, ascult şi eu. În rest, ce să mai spun, e epidemie. Primele simptome au apărut printre poveştile Monicăi, pe urmă pe bookblog, dar s-au molipsit şi Camir, şi Cinabru. Pe urmă, am sunat o prietenă, s-o întreb dacă şi-a luat Foamea lui Hamsun, că mai e găsibilă la mine la colţ. Şi mi-a zis simplu: am început s-o citesc. [Între timp a apărut şi Malaparte.]

Şi eu la fel, dar vai mai dura, mâine plec într-o deplasare, o zi şi-un pic. Şi balada din titlu-i aici.

Cu gândul la Scrisoarea I

Citind cartea despre Ceaikovski, mi-am adus aminte o vorbă citită în unul din acele volume cu maxime pe care le răsfoiam în liceu: „norocul e îmbrăcat în salopetă şi seamănă cu munca.” Şi asta pentru că Piotr Ilici n-a fost un copil minune, precum Mozart, deşi pianul mecanic, apărut pe neaşteptate în locuinţa lor, îi provoacă stări ciudate, de emoţie paroxistică aproape. La fel se va întâmpla şi prima dată când va asculta un concert al unei orchestre simfonice. Educaţia muzicală adevărată o va începe târziu, iar primul lui profesor de pian va spune clar că nu are talent. Ceaikovski s-a considerat o fiinţă muncitoare şi mediocră, dar tocmai de aceea a muncit mai mult. Şi aşa a răzbit, fiind până la urmă iubit şi admirat de toţi. Ceilalţi, cei doar ultratalentaţi, s-au pierdut.

La un moment dat, n-am citit cu prea mare atenţie, chiar nu mă interesează viaţa lui personală. [Îmi vine în minte o replică a lui Mozart, din Amadeus-ul lui Forman : I am a vulgar man, Your Majesty, but my music isn’t]

Şi de-asta parcă-mi pare rău că am cumpărat cartea, nu ştiu la ce mă aşteptam, talentul nu poate fi explicat, e sau nu e. Dar nici Berberova nu-şi propune aşa ceva, zice în prefaţă: a început să lucreze la cartea asta prin anii '30 [se afla la Moscova]. Din documente diverse, adică memorii, jurnale, corespondenţă a încercat să inventeze o lume.

Dar am aflat şi lucruri noi: n-am ştiut că Ceaikovski a murit de holeră şi nici nu mi-am imaginat vreodată că a vizitat America.

Nina Berberova, Ceaikovski, traducere de Anca Teodorescu, Humanitas, 2006

Time out

Prea multă cultură strică, aşa că am luat o scurtă pauză de la cele foarte serioase şi-am dat o fugă până la librărie [nu azi, ieri], să-mi iau o carte, una anume. Aveam chef să citesc o carte poliţistă, preferabil cu Melania. Cum care Melania???? Melania Lupu, o drăgălaşă bătrânică, inventată de Rodica Ojog Braşoveanu. Şi dacă tot strâmbaţi din nas, adică cum, roman poliţist?!, o să repet [am mai făcut infama mărturisire] că citeam în adolescenţă romane de Horia Tecuceanu. [Asta-i! acu' aveţi motive să daţi cu pietre!] Era unul din puţinii autori de roman poliţist, cărţile lui erau un fel de ştiri de la ora 5, pentru că prezenta cazuri reale. Nici nu-mi dau seama dacă inventa ceva, vreun personaj, vreo stare, o minimă tresărire. Nu-i momentul acum să vă spun cum am ajuns să citesc aşa ceva, nici nu reiau povestea cu Căprioara lui Preda şi nenorocita lui Tecuceanu [nenorocită pentru că a fost o victimă reală, şi pe deasupra, i-am uitat şi numele]. Observ doar că în ultimii ani n-a apărut nici un autor de roman poliţist, de roman de consum. Am citit doar un roman cu tentă poliţistă al lui George Arion, pe la mijlocul anilor 90. Şi, dacă o să stau bine cu finanţele, sper să mai citesc unul în curând.

Acum, să revin la Melania. M-am dus la o librărie, unde ştiam că au cărţi din astea, m-am învârtit printre rafturi, m-am uitat la diverse cărticele, iar în final am cumpărat 320 de pisici negre.

N-am de gând să vă povestesc romanul, doar zic aşa, în viteză, că nu-i prea vesel să se evaporeze o suspectă din arest, iar după aia să te trezeşti că ai de rezolvat şi cazul dispariţiei multor, multor pisici negre; şi, când te mai linişteşti, unele cartiere bucureştene să fie invadate de aceleaşi pisici negre.

M-am gândit numai, ce-ar înţelege un tânăr cititor din detaliul ăsta: Olga Lupu divorţase de soţul rămas la Paris, negând mereu că ar mai avea vreo legătură cu el? Iar fratele ei, un bătrân altfel respectabil, tremură în faţa poliţistului, care-l întreabă dacă a fost sau nu vizitat de vreun străin; şi, fără nici o urmă de împotrivire, îi dă cadoul trimis Olgăi de fostul ei soţ.

Cartea a fost stilizată la reeditare, dar nu-mi dau seama cât de mult. Ca-n orice roman poliţist, binele învinge, capitalismul e înfrânt încă o dată, iar Melania va fi trădată de motanul ei, că doar era negru.

Rodica Ojog Braşoveanu, 320 de pisici negre, Nemira, 2004

Some jazz

M-am gândit că, până termin eu de citit, să mai pun un strop de muzică. Asta pentru că nu-s în stare, să scriu nimic despre minunatul curcubeu apărut ieri, pe la ora 6 pm. Foarte puţini l-au observat, pentru că-s puţini cei care, după ce ies din casă, aruncă măcar o fugară privire spre cer.

Şi acum, înapoi la cele lumeşti:
Robin McKelle, Bei Mir Bist Du Schon

Despre nimicuri, dar importante

Pentru a fi în ton cu Festivalul Enescu, am început să citesc o carte despre Ceaikovski, scrisă de Nina Berberova. Am văzut demult de tot un film despre viaţa lui, de fapt, mai mult despre nebunia soţiei. Dar biografia asta mi se pare foarte romanţată, un sirop.

Eram prin liceu când am încercat să văd ce-i cu muzica grea. Mi-am cumpărat un pick up, din banii mei. Şi-am început să-mi cumpăr discuri [da, din alea de vinil! şi noi suntem vechi, domnule!], le cumpăram fără să ştiu exact cine-s toţi acei compozitori, nici n-aveam pe cine să întreb, cei din jurul meu fiind oameni cu preocupări mult mai serioase.

Ştiu doar că la început, preferam pianul, mi se părea jucăuş, provocator; acum prefer vioara, mi se pare mult mai profundă şi parcă declanşează mai multe stări.

Şi nu-mi plăcea deloc Mozart, mi se părea zglobiu şi atât; a trebuit să treacă o vreme până am început să-l înţeleg.

Ceaikovski mi-a plăcut de la început, deşi, între timp, am trecut de la pian, la vioară [ambele minunate, în cazul lui].

Singurătăţi complete

Aseară am căzut pe gânduri, după ce am revăzut un episod din Sex&the City, unul nu prea vesel: Carrie împlineşte 35 de ani şi, pentru că viaţa e plină de surprize, e singură-n restaurant, la propria-i aniversare; pe urmă, într-o cafenea, cele patru single&fabulous discută despre sufletul pereche, dacă există şi mai ales, pe unde-o sta ascuns.

Aşa că acum o să încerc să termin ce am de zis despre In vitro, deşi parcă mi-a mai pierit entuziasmul. Pe scurt, am început cartea pentru a doua oară, şi tot pentru a doua oară era s-o abandonez, pentru că, deşi începe abrupt, lucrurile se calmează imediat. Mira nu mai vrea să-şi omoare soţul, vrea să se sinucidă. Dar nici asta nu vrea.

Sunt trei dame, devenite prietene de nevoie. Stau în acelaşi bloc, şi-s foarte nefericite. Mira e măritată, dar soţul i-a devenit un străin, nu ştim din vina cui. Gisela are relaţii întâmplătoare, dar cea mai importantă pare a fi cea cu Virgil, dirijorul. Camelia are senzaţia că Sandu e dragostea vieţii ei, dar serile, el pleacă mereu acasă, la soţie şi copil. Cea de a patra, Ilinca, apare mai târziu, ajunge să locuiască tot acolo, la ultimul etaj. Ea e singura care degajă feminitate, atât de multă încât o incită şi pe Camelia. Sigur ar fi preferat să nu!

Celor patru li se întâmplă tot felul de nenorociri. Şi pentru că ofsummer a publicat pe underway, sfaturile lui Vonnegut, despre cum se scrie o povestire, m-am gândit că Daniela Raţiu a aplicat-o excelent pe asta:

"Fii sadic. Nu contează cât de dulci şi inofensive sunt personajele tale principale, fă să li se întâmple lucruri îngrozitoare - în aşa fel încât cititorul să vadă din ce stofă sunt croite."

E necruţătoare cu personajele ei, deloc nu îi e milă de ele şi asta-i bine, textul reuşeşte să fie destul de echilibrat. Nu devine o melodramă, deşi s-ar fi putut întâmpla. Deşi Mira se gândea să-şi omoare soţul, Gisela va fi cea care, într-un aparent joc erotic, îl va strânge de gât pe Virgil, cu o eşarfă; nu va duce gestul până la capăt, renunţând în ultima clipă [îi trebuia ceasul lui pentru colecţia de obiecte furate]. Sandu vrea să provoace un mic accident de circulaţie, cât să o facă pe Camelia să plece singură spre casă şi el să-şi poată vedea liniştit de viaţa lui, dar Mira va fi cea care, aflată pe locul din dreapta, va rămâne paralizată în urma unui accident. Camelia se sinucide în final, când nu mai ştie dacă ea e ea sau Elvira. Şi oricum, o pierduse pe Ilinca.

Până pe la jumătate, am avut senzaţia că-i o carte scrisă după sfaturile împărţite într-un seminar de scriere creatoare. Dar după aceea, când au început să se întâmple tot felul de nenorociri, mi-am dat seama că aşa se face proza până la urmă, adică apare un personaj ultrasecundar, dar tot zici ceva despre el, intri într-o cameră, spui dacă e vreun dulap pe acolo, sau nu. Ce-i reproşez eu cărţii e insuficienta intrare în atmosferă; mie minimalismul, autenticismul nu-mi ajung. Mai scârţâie şi stilul pe ici, pe colo. Dar, cei care vor să discute despre autorii tineri în cunoştinţă de cauză, trebuie să citească In vitro.

Daniela Raţiu, In vitro, Cartea Românească, 2006 [fragmente aici]

later edit: am găsit şi două cronici, sunt semnate de Tudorel Urian, Bogdan Creţu.

O colecţie de singurătăţi

Recunosc: n-aş fi citit cartea asta, dacă autoarea n-ar fi din Timişoara. Şi tot n-aş fi citit-o, dacă n-ar fi vorba de o poveste despre femei. Patru, ca-n Sex&the City; dar comparaţia se cam opreşte aici. Mai sunt câteva motive care m-au făcut să citesc romanul acesta, dar le zic un pic mai încolo.

Am fost la Joc secund, când s-a lansat cartea. Nu mai ştiu când, ştiu doar că nu era frig. Atunci, Adriana Babeţi spunea că limbajul nu-i vulgar, creşte din text, deci e motivat estetic. Am trecut la citit, mie mi s-a părut pe alocuri vulgar, pe deasupra povestea şi stilul îmi sunau tipice pentru generaţia Polirom. Am mai zis că totuşi nu-i my cup of tea, aşa că am abandonat lectura, deşi aş fi vrut să ştiu ce s-a întâmplat cu Gisela, violoncelista din carte.

Pe urmă, la Street delivery, am auzit-o pe Daniela Raţiu citind un fragment din roman, părea bine scris şi atât. Acum eroina era alta, Camelia; dar asta am aflat abia când am citit romanul.

Dar, până la urmă, m-a învins curiozitatea, mai ales după ce l-am auzit pe Robert Şerban, la A cincea roată (emisiune care tocmai a împlinit 7 ani şi povestea continuă!) că In vitro va sta la baza unui spectacol de teatru. Am visat eu, sau cineva zicea că Florin Piersic Jr. ar vrea să facă un film pornind tot de la In vitro?

Am citit romanul şi nu-mi pare rău. Să nu vă imaginaţi că am descoperit o capodoperă. Până la Hortensia, Yourcenar & co mai e mult. Dar In vitro e un roman bine scris, mai ales în a doua parte. Personajele sunt privite cu destulă cruzime, li se întâmplă tot felul de nenorociri, de parcă singurătatea n-ar fi fost de ajuns. Până la urmă, e vorba de lipsa comunicării. Nici bărbaţii din carte nu-s mai fericiţi, dar rămân oarecum în plan secund. E o carte plină de învinşi, dar nu cred că ar fi fost posibilă vreo victorie, chiar şi parţială.

Sunt zece capitole, titlurile fiind luate din Decalog. Să nu vă aşteptaţi să daţi peste Kieslowski în variantă feminină, e prea sus ştacheta. E vorba de un roman bine construit, bine scris, cu personaje nu multe, dar bine individualizate. O să revin mâine cu unele completări, mai am câte ceva de zis. Dar acum e prea târziu, nu mă mai pot concentra.

Daniela Raţiu, In vitro, Cartea Românească, 2006 [fragmente aici]

Cotidianu' cu cartea

Şi-o veste bună în ziua asta tristă: revine Cotidianu' cu cartea [şi cu celelalte]. Detalii aici.

Ăsta-i fragmentul despre cărţi:

"Miercuri, Colectia „Literatura“ se relanseaza cu titluri noi selectate impreuna cu echipa Cotidianul. La implinirea unui an, Colectia „Literatura“ se apropie de 2.000.000 de exemplare vindute. Cel de-al patruzecilea volum al colectiei va propune intilnirea cu laureatul Nobel Knut Hamsun, prezent in colectie cu romanul „Foamea“. Urmatoarele aparitii vor fi semnate de autori interesanti, controversati, distinsi cu premii literare prestigioase. Unul dintre cei mai controversati autori italieni, Curzio Malaparte, este prezent cu romanul „Piele“, un titlu care a fost trecut pe lista neagra a Bisericii Romano-Catolice „Index Librorum Prohibitorum“. Citeva dintre cele mai cunoscute carti pe care le veti primi miercurea impreuna cu ziarul Cotidianul sint „Golem“ - Gustav Meyrink, sau „Tropicul Cancerului“ - Henry Miller. Printre autorii prezenti in aceasta toamna in colectie cu traduceri in premiera in Romania, se numara Ben Rice - „Pobby and Dingan“, Achmat Dangor - „Bitter Fruit“, J.L. Carr, Jack Kerouac – „Book of dreams“ sau Marilynne Robinson, cu „Gilead“, cartea care a luat Premiul Pulitzer in 2005. Pretul pentru pachetul Cotidianul cu carte este de 5,9 lei."

Luciano Pavarotti

The life and times of "Big Luciano"

1935-2007

La pas

Dacă tot a venit iarna şi ăştia de la ştiri sunt în culmea fericirii, că pot să povestească despre dezastre frumos colorate, pot să spun şi eu că am terminat cu alergatul. De fapt, am terminat acum vreo două zile, dar am stat un pic să-mi trag sufletul. Aş fi putut să n-alerg, n-aş fi pierdut nimic; dar am vrut să termin cartea asta, pentru că era cazul să termin una.

Mi-a plăcut că traducătorul nu s-a complicat deloc, a lăsat golden retriever în engleză, drept pedeapsă pentru ăştia care-n loc să se uite la talk show-uri înălţătoare, cu politicieni cinstiţi, stau şi citesc. Nici măcar nu s-a chinuit să pună o notă de subsol, cum a făcut cu Great America, British Invasion, touch football. Bine că ne-a zis de Scorpions, oricum celebrele vorbe-s în engleză. Întreb şi eu: dacă cititoru-i francofon, ce să facă? Să dea cu cartea de pământ? Să se-ntrebe de ce e-n urma vremurilor? Să-şi bată părinţii cu basca-n gară, că l-au dat la francă, în timp ce toţi ceilalţi mergeau în sens opus? Dar de ce Bulgărele de Şampanie e-n română? E şampanie pentru copii? Eu îmi dau seama că traducătorul e presat de timp, din zăpăceală poate uita că mai are de finisat unele detalii, dar redactorul de carte ce păzeşte? Vai, ce rea m-am făcut! Se vede că nu mi-a priit alergatul.

Dave Eggers scrie bine, dar nu prea are despre ce. Aşa că-i obligă pe doi indivizi să plece-n lume, să scape de nişte bani, pe care Will crede că nu-i merită. Nu iese nimic din ce au planificat iniţial, ajung doar în Senegal, Maroc şi-ntr-o ţară baltică. Dacă Jack, un foarte bun prieten, nu ar fi murit într-un accident, probabil Will ar fi făcut cu totul altceva cu banii. Dar cred că - de fapt - el vrea să înţeleagă cum s-a produs îngrozitorul accident.

La un moment dat, am citit pe diagonală. Prea erau puse-n practică multe idei preconcepute, sau erau demontate altele. Romanul pare neterminat, precum cartea poştală niciodată trimisă gemenelor Mo şi Thor. Ar fi putut să fie o carte foarte bună, pentru că uneori Will avea senzaţia că altcineva îi împrumuta capul; mai sunt şi bibliotecarii, unii care-i aduc să citească acelaşi dosar. Dar n-au fost destul de insistenţi. A patra lume e doar schiţată.

Dave Eggers, Să te ţii alergătură!, traducere de Ariadna Grădinaru, Humanitas, 2007

Variantă de interpretare

În ultimul timp, am tot văzut încercări de a face [din nou] un top 10 al romanelor româneşti. Mai întâi, Cristian Teodorescu, pe blogul lui, a tot încercat să-i scoată din letargie pe simplii cititori şi, după ce i-a invitat o dată să alcătuiască un top, şi-a repetat doleanţa o dată, de două ori, ba chiar de trei ori; pe urmă am citit un top la Mayuma şi altul pe blogul lui Vasile Gârneţ. Mi-am bătut şi eu capul o vreme, tot încercând să alcătuiesc un clasament, dar mă dau bătută, pentru că un asemenea top ar trebui să fie cumva obiectiv, în toată subiectivitatea lui; adică un roman foarte bun ar trebui trecut acolo, chiar dacă mie nu mi-a plăcut foarte mult.

Aşa că m-am hotărât să fac un clasament cu romane pe care aş vrea să le recitesc. Nu spun că ar fi cele mai bune din literatura română, deşi unele sunt.

1.Hortensia Papadat-Bengescu: Ciclul Hallipa [sau poate Arabescul amintirii]
2. Ştefan Agopian: Tache de catifea [poate şi Sara/Tobit]; şi ce dacă le-am citit de 3 ori?
3. Gheorghe Crăciun: Frumoasa fără corp/Pupa russa [nu pot s-aleg]
4. Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor [nu mai ţin minte decât o macara ce era să demoleze mai mult decât era planificat]
5. Adina Kenereş, Îngereasa cu pălărie verde [optimistă fiind eu, deşi nu s-ar zice, tot mai sper că într-o zi o să pot citi o carte nouă semnată A.K.]
6. Filip Florian, Degete mici
7. Simona Popescu, Exuvii
8.Alexandra Stănescu, Regula paralelogramului [celelalte cărţi nu m-au impresionat, dar romanul ăsta mi-a plăcut, da-i mult de-atunci]
9. Liviu Rebreanu, Gorila [l-am cam uitat]
10. Constantin Ţoiu, Căderea în lume/Galeria cu viţă sălbatică

Din topul ăsta lipseşte Mircea Nedelciu, doar pentru că volumele lui de proză scurtă îmi plac mult mai mult decât romanele. Cărtărescu lipseşte pentru că nu demult am terminat Orbitorul. Ioana Bradea lipseşte, pentru că n-am vrut să vă faceţi o impresie greşită despre mine. Dar abia aştept să publice al doilea roman!

Despre alţi romancieri: unii lipsesc pentru că nu vreau să-i recitesc, iar alţii... pentru că nu i-am citit nici prima dată.

A venit toamna

Lake of Tears, Forever Autumn

.... şi începe La Vuelta!