Aseară am căzut pe gânduri, după ce am revăzut un episod din Sex&the City, unul nu prea vesel: Carrie împlineşte 35 de ani şi, pentru că viaţa e plină de surprize, e singură-n restaurant, la propria-i aniversare; pe urmă, într-o cafenea, cele patru single&fabulous discută despre sufletul pereche, dacă există şi mai ales, pe unde-o sta ascuns.
Aşa că acum o să încerc să termin ce am de zis despre In vitro, deşi parcă mi-a mai pierit entuziasmul. Pe scurt, am început cartea pentru a doua oară, şi tot pentru a doua oară era s-o abandonez, pentru că, deşi începe abrupt, lucrurile se calmează imediat. Mira nu mai vrea să-şi omoare soţul, vrea să se sinucidă. Dar nici asta nu vrea.
Sunt trei dame, devenite prietene de nevoie. Stau în acelaşi bloc, şi-s foarte nefericite. Mira e măritată, dar soţul i-a devenit un străin, nu ştim din vina cui. Gisela are relaţii întâmplătoare, dar cea mai importantă pare a fi cea cu Virgil, dirijorul. Camelia are senzaţia că Sandu e dragostea vieţii ei, dar serile, el pleacă mereu acasă, la soţie şi copil. Cea de a patra, Ilinca, apare mai târziu, ajunge să locuiască tot acolo, la ultimul etaj. Ea e singura care degajă feminitate, atât de multă încât o incită şi pe Camelia. Sigur ar fi preferat să nu!
Celor patru li se întâmplă tot felul de nenorociri. Şi pentru că ofsummer a publicat pe underway, sfaturile lui Vonnegut, despre cum se scrie o povestire, m-am gândit că
"Fii sadic. Nu contează cât de dulci şi inofensive sunt personajele tale principale, fă să li se întâmple lucruri îngrozitoare - în aşa fel încât cititorul să vadă din ce stofă sunt croite."
E necruţătoare cu personajele ei, deloc nu îi e milă de ele şi asta-i bine, textul reuşeşte să fie destul de echilibrat. Nu devine o melodramă, deşi s-ar fi putut întâmpla. Deşi Mira se gândea să-şi omoare soţul, Gisela va fi cea care, într-un aparent joc erotic, îl va strânge de gât pe Virgil, cu o eşarfă; nu va duce gestul până la capăt, renunţând în ultima clipă [îi trebuia ceasul lui pentru colecţia de obiecte furate]. Sandu vrea să provoace un mic accident de circulaţie, cât să o facă pe Camelia să plece singură spre casă şi el să-şi poată vedea liniştit de viaţa lui, dar Mira va fi cea care, aflată pe locul din dreapta, va rămâne paralizată în urma unui accident. Camelia se sinucide în final, când nu mai ştie dacă ea e ea sau Elvira. Şi oricum, o pierduse pe Ilinca.
Până pe la jumătate, am avut senzaţia că-i o carte scrisă după sfaturile împărţite într-un seminar de scriere creatoare. Dar după aceea, când au început să se întâmple tot felul de nenorociri, mi-am dat seama că aşa se face proza până la urmă, adică apare un personaj ultrasecundar, dar tot zici ceva despre el, intri într-o cameră, spui dacă e vreun dulap pe acolo, sau nu. Ce-i reproşez eu cărţii e insuficienta intrare în atmosferă; mie minimalismul, autenticismul nu-mi ajung. Mai scârţâie şi stilul pe ici, pe colo. Dar, cei care vor să discute despre autorii tineri în cunoştinţă de cauză, trebuie să citească In vitro.
later edit: am găsit şi două cronici, sunt semnate de Tudorel Urian, Bogdan Creţu.
Posts
No comments:
Post a Comment