Cu gândul la Scrisoarea I

Citind cartea despre Ceaikovski, mi-am adus aminte o vorbă citită în unul din acele volume cu maxime pe care le răsfoiam în liceu: „norocul e îmbrăcat în salopetă şi seamănă cu munca.” Şi asta pentru că Piotr Ilici n-a fost un copil minune, precum Mozart, deşi pianul mecanic, apărut pe neaşteptate în locuinţa lor, îi provoacă stări ciudate, de emoţie paroxistică aproape. La fel se va întâmpla şi prima dată când va asculta un concert al unei orchestre simfonice. Educaţia muzicală adevărată o va începe târziu, iar primul lui profesor de pian va spune clar că nu are talent. Ceaikovski s-a considerat o fiinţă muncitoare şi mediocră, dar tocmai de aceea a muncit mai mult. Şi aşa a răzbit, fiind până la urmă iubit şi admirat de toţi. Ceilalţi, cei doar ultratalentaţi, s-au pierdut.

La un moment dat, n-am citit cu prea mare atenţie, chiar nu mă interesează viaţa lui personală. [Îmi vine în minte o replică a lui Mozart, din Amadeus-ul lui Forman : I am a vulgar man, Your Majesty, but my music isn’t]

Şi de-asta parcă-mi pare rău că am cumpărat cartea, nu ştiu la ce mă aşteptam, talentul nu poate fi explicat, e sau nu e. Dar nici Berberova nu-şi propune aşa ceva, zice în prefaţă: a început să lucreze la cartea asta prin anii '30 [se afla la Moscova]. Din documente diverse, adică memorii, jurnale, corespondenţă a încercat să inventeze o lume.

Dar am aflat şi lucruri noi: n-am ştiut că Ceaikovski a murit de holeră şi nici nu mi-am imaginat vreodată că a vizitat America.

Nina Berberova, Ceaikovski, traducere de Anca Teodorescu, Humanitas, 2006