Povestea unor audiobook-uri

Până la un anumit moment, am crezut că Maseurul orb e cea mai bună carte a lui Cătălin Dorian Florescu. M-am răzgândit din mai multe motive. În primul rând, cade în manierism. Mi-e teamă ca va deveni [dacă nu a devenit deja] un fel de Tracy Chevalier. [Mai întâi am citit Doamna şi licornul, care mi-a plăcut. Pe urmă, am citit Fata cu cercel de perlă, care mi-a plăcut şi mai mult. Când am început Albastru pur, am citit vreo trei capitole, după care am zis că-i gata citită şi am dat-o la o parte. Altceva nu mai încerc, decât dacă doamna trece la sf sau la orice altceva.]

Povestea lui Ioan Timiş Palatinus o ştiam dintr-un documentar realizat de Robert Şerban. M-am uitat la documentar, pentru că schimbasem cândva, câteva vorbe cu maseurul orb. Am fost de mai multe ori la Moneasa, iar librăria Excelsior era de neocolit.

La un moment dat mă gândeam la podul de lemn şi la toate acele case pe lângă care am trecut şi eu, mi-am amintit sărăcia care domină staţiunea. M-am gândit la personajele reale, dar am încercat să nu caut asemănările, ci deosebirile.

Cătălin Dorian Florescu are foarte mult talent, se vede asta din modul în care-şi prezintă personajele, din felul în care brodează povestea. Diversele episoadele se înlănţuie în modul cel mai firesc, personajele parcă se mişcă singure prin pagini, fără ajutor de la autorul lor. Până şi cele foarte secundare au ceva definitoriu. Cât de bine-s individualizaţii ţiganii care-l răpesc pe Teodor doar pentru a-i arăta castelul pe care l-au construit [nu să locuiască-n el, ci să le arate celorlalţi de ce-s ei în stare]!!!

Teodor Moldovan fuge din România, ajunge în Elveţia, iar după 20 de ani revine acasă. Deja vu. Mai ales felul în care se desparte de oraşul natal, de Valeria, mi s-a părut cunoscut din Vremea minunilor. Şi nefericirea exilatului parcă-i cea din Drumul scurt spre casă, şi din multe alte mărturii ale celor plecaţi de aici, nefericiţi şi acolo. Finalul romanului [felul în care elveţianul rămâne prizonier în Moneasa, schimbul de identităţi/destine] mi s-a părut o găselniţă bună pentru a vinde cartea acolo.

Mă-ntreb: ce poate fi mai îngrozitor pentru cineva care iubeşte cititul decât să orbească? Dar maseurul orb reuşeşte să supravieţuiască şi să citească ajutat de ceilalţi. Zicea Florescu într-un interviu că Ioan Palatinus i-a cerut să-l prezinte în aşa fel încât să nu inspire milă. I-a promis că aşa va face. Ion e un mentor pentru filozofii lui, pentru unii cititori, dar şi un mic despot pentru alţii. Tocmai de asta finalul nu mi s-a părut prea fericit, ci doar un episod de senzaţional căutat cu lupa.

Cătălin Dorian Florescu, Maseurul orb, traducere de Mariana Bărbulescu, Polirom, 2007