Ariergarda

Nu ştiu exact cum au fost cele două zile de street delivery, dar am auzit că vineri strada a fost inundată mai mult la propriu. Eu am trecut doar sâmbătă pe acolo, am văzut un fel de expoziţie aranjată pe zidurile muzeului de artă, am aflat că se putea servi un ceai în ceasornicărie şi am observat că la schimb erau cam puţine cărţi.

M-am dus la lectura celor din Ariergarda, în sufrageria stradală. Pentru cei care nu ştiu, le spun că ăsta-i un atelier de proză, condus de Daniel Vighi şi Viorel Marineasa. S-au lansat patru prozatori, pe la sfârşitul lui 2005, dar n-a aflat mai nimeni de ei. Deşi câte ceva tot s-a scris. Zicea Mircea Mihăieş la Joc secund, când au fost poliromiştii, că tinerii ar trebui să aibă grijă unde debutează, o editură mică nu e luată în seamă de nimeni. Brumaru’ nu-i editură mică, e una cu pretenţii, dar se pare că la nivelul prozei nu contează. Zicea Mihăieş că la momentul lansării de la Joc secund a celor din Ariergarda le-ar fi zis aţi debutat degeaba, nu contează cât sunteţi de buni. Nu ştiu dacă-i aşa, că eu la acea lansare n-am fost; eu ştiam că s-au lansat în birt, adică eu eram în birt şi ei au venit acolo, mai întâi să citească şi apoi să se lanseze [nu-i chiar birt, căi vorba de Papillon]. N-am cumpărat decât două cărţi, în primul rând cartea Simonei Constantinovici Colecţia de fluturi [o poveste despre o crimă, dar nu ştiu cât e de reală, pentru că Marco, prezumtivul criminal, scrie un jurnal al celor întâmplate, dar e internat într-un sanatoriu, numit Violete de parma; mai e pe-acolo şi o gaşcă de leproşi, mai sunt şi nişte doctori ciudaţi; mai e şi Barbara, o ciudată femeie fatală sau fragilă, depinde de situaţie, ea nu-i în sanatoriu, doar îi cunoaşte pe unii de-acolo; mai e şi familia Croff, care dispare/apare într-un mod ciudat]. Am citit cartea atunci, pe nerăsuflate. Şi-am citit şi romanul lui Alexandru Potcoavă, Pavel şi ai lui, un roman asemănător cu cele ale lui Livius Ciocârlie, un roman cu o construcţie mai complicată, fiind preluate fragmente dintr-un fel de cronică. Mi-a stârnit unele nostalgii, pentru că m-am învârtit şi eu prin locurile prin care se plimbă personajele astea, adică prin Herculane şi satele din jur. Ceilalţi doi debutanţi au fost Daniela Raţiu şi Gheorghe Miron. Ei sunt ziarişti şi se vede asta în cărţile lor. Mi s-au părut prea realiste şi de aia atunci nu le-am cumpărat. Dar am luat al doilea roman al Danielei Raţiu, am şi citit din el, abandonându-l nu pentru că e prost, ba dimpotrivă e bine scris; dar m-a prins atunci în pasă proastă, că-i vorba de patru femei care trec prin experienţe nu prea fericite. Da’ o să-l citesc, că-s curioasă, cum se termină; şi-mi place violoncelista.

Mă aşteptam deci la lecturi de proză, da’ de data asta au fost mai mult unele de poezie. Adela Dragomir a spart gheaţa cu două poezii scrise pe când avea 8 ani, după care a trecut la lucruri serioase. Am reţinut un poem în care spiritul stă bine tolănit în corpul ei, asta pentru că ea are picioare lungi şi spiritul se întinde şi el cât e de lung. Alexandru Potcoavă a citit poeme în proză, dar mie primul, adică Marius, mi-a sunat a proză scurtă, fiind povestea unui copil de cinci ani care merge cu mama lui la lucru, mama fiind liftieră. Tot destinul îi e schiţat într-o pagină şi-un pic, copilul creşte, face bişniţă la sârbi evident, pleacă la facultate, are şi el familie, copil, dar nu-l ia cu el la lucru, că el nu-i om cinstit. Al doilea, Dero, e dedicat unui poet al boemei timişorene, un om care a decăzut, pierzându-şi familia, demnitatea şi în final viaţa. Daniela Raţiu a citit un poem şi apoi un fragment din romanul ei, In vitro, un fragment despre Piaţa Unirii şi cum piaţa era chiar în faţa ei s-a gândit să-i dedice acel moment de lectură. Borko Ilin a citit un fel de colaj din propriile poeme şi Lavinia Bălulescu a citit un fragment dintr-o proză, da’ mie iar mi-a sunat mai mult a poem. Mai erau şi alţii pe acolo, dar n-au citit, nu ştiu de ce.

Era să uit ce era mai important: prezenţa lui Adrian Bodnaru, un fel de membru asociat. Dacă acum vreo câţiva ani aveam senzaţia că poezia lui se bazează mai mult pe exploatarea sintaxei, acum parcă s-a umanizat şi tare mult mi-a plăcut.