Despre nimicuri, dar importante

Pentru a fi în ton cu Festivalul Enescu, am început să citesc o carte despre Ceaikovski, scrisă de Nina Berberova. Am văzut demult de tot un film despre viaţa lui, de fapt, mai mult despre nebunia soţiei. Dar biografia asta mi se pare foarte romanţată, un sirop.

Eram prin liceu când am încercat să văd ce-i cu muzica grea. Mi-am cumpărat un pick up, din banii mei. Şi-am început să-mi cumpăr discuri [da, din alea de vinil! şi noi suntem vechi, domnule!], le cumpăram fără să ştiu exact cine-s toţi acei compozitori, nici n-aveam pe cine să întreb, cei din jurul meu fiind oameni cu preocupări mult mai serioase.

Ştiu doar că la început, preferam pianul, mi se părea jucăuş, provocator; acum prefer vioara, mi se pare mult mai profundă şi parcă declanşează mai multe stări.

Şi nu-mi plăcea deloc Mozart, mi se părea zglobiu şi atât; a trebuit să treacă o vreme până am început să-l înţeleg.

Ceaikovski mi-a plăcut de la început, deşi, între timp, am trecut de la pian, la vioară [ambele minunate, în cazul lui].