Înapoi la cele importante

Pentru că am găsit pe internet un interviu cu Luminiţa Marcu, publicat în Orizont, un interviu cu Mircea Cărtărescu, din Time Out Bucureşti, un interviu cu Anamaria Pop, spun aici ce vroiam să zic mai demult: cele mai bune interviuri sunt cele din Noua literatură. Şi încă ceva: eu încă n-am găsit numărul 6, despre care se spunea, acum o lună, că o să apară în curând. Dar încă mai sper! O fi apărut sau nu?

Azi am cumpărat Dilemateca, numărul pe august, adică 15. N-am citit-o decât foarte parţial. Mi-au atras atenţia: dosarul Mircea Cărtărescu, Cartea de Vizită a lui Mircea Horia Simionescu, un interviu cu Gabriel Liiceanu şi un profil Răzvan Penescu.

Am citit editorialul lui Mircea Vasilescu şi-mi dau seama, că dorinţa lui e doar un vis. Îşi doreşte, ca liceul să formeze cititori.

Young Again

Avertisment: ce urmează nu are legătură cu literatura; dar parcă mi-a sunat a reproş comentariul lui Vic, adică eu m-am întors la literatură tocmai acum, când e scandalul mai mare în Turul Franţei. Ieri am scris toate astea şi m-am tot gândit dacă interesează pe cineva sau nu; cred că nu, dar iată, totuşi, ce am de zis:

Titlul e absolut ironic. Dar, pentru că etapa de azi a pornit din Cahors, orăşel în care am fost şi eu cândva, m-am gândit să zic vreo două cuvinte despre acest Tur al Franţei, care mi-a adus aminte de tinereţe. Aş fi preferat să nu! Am revăzut povestea Festina, cea din 1998, reluată acum cu Astana, urmată apoi de Moreni&Cofidis şi Rasmussen. Mai urmează o dezvăluire, o să aflăm azi sau mâine, poate înainte de contratimp. Eu aş vrea să ştiu înainte de contratimp.

Când a început scandalul Festina, am fost şocată să văd arestate echipe întregi, poliţiştii trezindu-i pe toţi [ciclişti, antrenori] la ore matinale şi luând ca suvenir pungile de gunoi şi tot ce-au găsit prin camerele lor de hotel. Şi anul acesta a fost la fel, am aflat că pe Moreni l-au ţinut şi într-un fel de arest. Se mai întâmplă toate astea în alt sport? Nu prea cred. Diverse sporturi se-nţeleg foarte bine cu dopaţii lor.

Revenind la ciclism, o să spun, pentru cei care întâmplător n-au aflat, că anul acesta Turul a pornit de la Londra, pentru că Marea Buclă e mai mult decât o competiţie. Ce-ar fi Turul fără Didi, fără bucuria celor de pe marginea şoselelor? Pe lângă sportivi, mai sunt şi spectatorii. Şi ei, spectatorii, vor un sport curat, nu unul pus la cale pe căi oculte. Pentru ei, drogul suprem e ciclismul şi alt drog e considerat inutil. Sigur, se bucură să vadă caravana publicitară, care e un carnaval pe roţi. Turul Franţei e un spectacol întreg, garnisit cu peisaje, castele, plus minunatele câmpuri pline de floarea soarelui.

În 1996, adevăratul câştigător a terminat pe locul cinci. Pentru cei care cred că doar ciclismul are o problemă, am o întrebare: s-a aflat cine a câştigat suta de metri la Olimpiada de la Seul?

Şi încă ceva: acum vreo 2-3 ani, un tânăr de 16-17 ani, un culturist din Târgu Mureş a murit în urma unei supradoze cu steroizi. Cred că doar cei care urmăreau atunci Turul Franţei au aflat. Ceilalţi încă mai cred în sporturi imaculate.

The Show Must Go On!

Scriu cam din amintiri, am citit Petru mai demult, am văzut şi spectacolul acum vreo câţiva ani, în timpul Festivalului Dramaturgiei Româneşti. Ţin minte că mi-a plăcut enorm Mariana Mihuţ, dar şi textul, savuros, ironic şi inteligent. L-am şi citit, tot atunci, în tinereţe.

Pe scurt, e vorba de eternul conflict dintre lumea estică, adică Rusia şi civilizaţia occidentală, adică Franţa. Pe la 1700 şi ceva, Petru I pleacă spre Paris. Ca orice zmeu, trimite buzduganul înainte, să ştie dacă ajunge pe teren sigur. Înaintea lui plecaseră spionii, cu misiunea clară de a-l găsi pe Pierre de la Manque, un straniu filozof. Petru avea planuri mari, dorea să civilizeze Rusia şi pentru asta trebuia să schimbe oamenii, dar nu ştia cum. Asta vroia să afle, dar descoperă că oamenii nu se pot schimba. Filozofia lui Pierre de la Manque, ca orice filozofie, e neputincioasă la acest capitol. Aşa că Petru se va întoarce în Rusia, nu înainte de a-i exaspera pe francezi. [Ţarul era deghizat în marinar; pentru aristocraţia franceză, bufonul părea a fi ţarul.] Ca orice rus care se respectă, Petru va pleca cu o grămadă de lucruri valoroase. Spre ghinionul lui, soarele s-a îmbolnăvit chiar atunci când el ar fi vrut să cucerească lumea, aşa că planurile îi sunt date peste cap. Şi dorul de casă e mai puternic.

Ştiu că erau destule trimiteri intertextuale, drama fiind cam postmodernă. Îmi aduc aminte doar de Slăbiciune, numele tău e bărbat. A fost un spectacol excelent despre două lumi diferite, situate pe poziţii ireconciliabile.

L-am văzut pe Vlad Zografi la emisiunea lui Robert Şerban, [cea mai bună emisiune culturală a ţării] acum vreo trei ani; spunea că nu mai scrie, pentru că nu mai are nimic de zis. Mă bucur că s-a înşelat, am văzut că a publicat o carte nouă. Aştept spectacolul!

Vlad Zografi, Petru, Humanitas, 2007

Aproape furtună

M-am gândit la lecţia despre cub a lui Nichita, citind Orbitor. Aripa dreaptă. Mă-ntreb care-i colţul ciobit. Oricum, am citit cartea cu furie, nu de la început, ci după ce am dat de nişte ca şi-uri derutante. Am citit mai departe, dar iritarea n-a trecut. Am vrut să abandonez, dar m-am răzgândit.

Orbitor nu e un simplu roman, cred că e altceva, vrea să fie un întreg care să includă toate cărţile lui Mircea Cărtărescu dar şi întreaga literatură, vrea să fie TOTUL. Sosiile lui ceaşcă m-au dus cu gândul la Sosiile lui Ştefan Caraman, ţac–tac-ul fotografic mi-a amintit de batista cu armistiţiu, un efect inventat de Rodica Draghincescu; un cântec al lui Nichita e parafrazat aproape în întregime; revoluţia, care a fost şi la Vaslui, s-ar putea să aibă legătură cu filmul lui Cornel Porumboiu. Tramvaiul 26 nu e al lui Cristi Popescu? Nu lipsesc nici optzeciştii şi cenaclul lor de luni, nici texistenţa, ficţionalizarea eului, de fapt, nu lipseşte mai nimic. Ca de obicei, pentru a descifra toate sensurile unei cărţi scrise de Cărtărescu e nevoie de o bibliotecă întreagă.

Ce am reţinut? Imagini de neuitat: cele trei canale pe care le descoperă copilul, explorând subsoluri [în prima parte]; statuile care prind viaţă, dar tot sub cizma lui Lenin ajung şi ele [din partea a doua]; din partea a treia nu ştiu exact ce să aleg, parcă se continuă doar diverse poveşti;tot statuile îmi plac cel mai mult; sau, poate aleg ultimul capitol [aflat în căutarea esenţelor tari, aranjând fire epice, semnificaţii, detalii, amintiri].

Orbitor e o carte larger than life; Aripa dreaptă e acelaşi amestec de fantezie, imaginaţie debordantă, inovaţie şi bogăţie lingvistică, aplicate pe un anumit tip de roman realist/istoric [mi-a plăcut cel mai mult, am mai zis asta; dar, mi-e teamă, că va fi o poveste din alt deceniu obsedant, cu adevărurile spuse doar în literatură]. E un text îmbogăţit mereu, prin amestecul de excrescenţe şi aluviuni, uneori venind în valuri greu de ordonat.

Nu mă văd în stare să recitesc prea curând toate cele trei volume; aşa că, n-am o imagine completă a întregului, dar, cel puţin deocamdată, prefer [totuşi] Nostalgia.

Au apărut deja câteva cronici [semnate de Marius Chivu, Cosmin Ciotloş, Alex. Ştefănescu, Bedros Horasangian].

Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă, Humanitas, 2007

Tot caniculă

M-am gândit să scriu câteva cuvinte, deşi n-am terminat Aripa dreaptă, am dat gata doar primele două părţi. Citesc încet, n-am frenezia de la Aripa stângă, pe care am citit-o în cel mult două zile, într-un soi de transă, pentru că, în vacanţă fiind, citeam întruna. Acum citesc în doze mici, aproape homeopatice. Totul e un fel de magmă, pe care încă nu pot s-o ordonez, iar ca să fac asta, ar trebui, să recitesc toate cele trei volume, aventură de care nu mă simt în stare [oricum, nu acum, înaintea altei vacanţe].

Anumite poveşti îmi plac foarte mult, altele nu. Tot ce ţine de realitatea postbelică alcătuieşte, pentru mine, partea cea mai bună şi mai interesantă. Dar îmi dau seama că mulţi duşmani îşi va face, iar vorbele bune ale lui Vladimir Tismăneanu au turnat doar gaz pe foc.

După ce termin Orbitoru'[poate luni sau marţi], aş vrea să-mi fac timp să recitesc Pupa russa, să văd cum o să mi se pară acum.

Caniculă

Stau aşa, între cărţi. Ele-s frumos aranjate pe rafturi, dar mai sunt vreo câteva şi pe calorifer, iar altele-s pe lângă birou. Nimic spectaculos în aranjamentele astea. N-am o bibliotecă specială, nu poate concura cu cele de aici. Tot privind diversele poze, mă gândeam, cum or sta morman toate cărţile pe care Mircea Mihăieş ar vrea, să le citească? Nu ştiu de ce vara pare a fi sezonul cel mai prielnic pentru citit. O fi din cauza vacanţelor de toate felurile? Toată lumea recomandă câte ceva. E nevoie de cărţi frumoase, pentru că, uite, nu tot ce-i de citit face bine sănătăţii [şi, când autorii pretind că-s studenţi la Litere, toată povestea e mult mai tristă].

Eu citesc încet Orbitoru’. N-am stare să scriu nimic despre carte, pentru că în secunda asta am o altă prioritate. Evident, în momentul ăsta scriu aici, dar imediat o să mă duc să văd finalul etapei din Turul Franţei, adică ascensiunea de pe Col du Galibier. Şi coborârea; că doar n-o să-i las acolo sus.

Autodenunţul meu

Primele autodenunţuri au fost: I /II /III. Sper că n-am pierdut niciunul; oricum, după cum vedeţi, reacţionez mai greu [o fi de vină căldura?]

Find out your Harry Potter personality at LiquidGeneration!

Asta aşa, să ştiţi cu cine staţi de vorbă! Cred că ar trebui să dau în mintea copiilor şi să citesc toate volumele, să văd şi eu ce-i cu mine şi cum sunt cu adevărat. Dar mai bine termin Orbitoru'. Citesc încet, abia am terminat prima parte. Şi mi-e tare ciudă că mi s-a stricat o dischetă, pe care aveam diverse articole scrise de Cărtărescu. Vroiam să recitesc câteva, înainte de a începe Orbitoru' [Mi-au dărâmat moara, în primul rând].

Nu vreau să fac nici un comentariu deocamdată, prea-s fragmentate impresiile.

Festivalul Dramaturgiei Româneşti

Pentru că-i vorba de ediţia a 13 a, au fost alese 13 spectacole. Anul ăsta selecţionerul unic al festivalului este Cristina Modreanu. Mai e până atunci, toate astea se vor întâmpla prin octombrie. Dar trec aici spectacolele selecţionate, să am timp de gândire, adică să-mi stabilesc priorităţile, că n-am cum să merg la toate:

Visul după Mircea Cărtărescu, regia Cătălina Buzoianu (Teatrul Naţional Timişoara)

Bucharest Calling de Peca Ştefan, regia Ana Mărgineanu (Teatrul Luni de la Green Hours)

Inimi cicatrizate de Max Blecher, regia Radu Afrim (Teatrul Naţional Constanţa)

Eugen Ionesco, cinci piese scurte, regia Alexandru Dabija (Teatrul Odeon Bucureşti)

Crize de Mihai Ignat, regia Cristian Nedea (Teatrul Naţional Cluj)

Kamikaze de Alina Nelega, regia Gavril Cadariu (Teatrul German de Stat Timişoara)

Block Bach, regia Alexandru Dabija (Teatrul Odeon Bucureşti)

Stă să plouă, un spectacol de Lia Bugnar (Teatrul Luni de la Green Hours)

Buzunarul cu pâine, de Matei Vişniec, regia Mona Gavrilaş (Teatrul de Comedie Bucureşti)

Jocul ielelor, de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga (Teatrul Naţional Bucureşti)

Sado-Maso Blues Bar, de Maria Manolescu, regia Gianina Cărbunariu (Teatrul Foarte Mic Bucureşti);

No One, un spectacol de Carmen Vioreanu (Teatrul Metropolis Bucureşti)

O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale, regia Alexandru Darie (Teatrul Bulandra)

Adevărul e că sună tot mai bine festivalul ăsta; îmi amintesc un an în care n-au fost decât piese de Caragiale, Vişniec şi Ionesco. Mai trist e că nu prea-s săli adecvate pentru un anumit tip de text/spectacol.

Am descoperit că, legat cumva de festival, o să se mai întâmple câte ceva şi prin alte locuri, adică în Notă. Detalii aici: şi aici

Seară literară

Miercuri, 18.07.2007, ora 18:00, Seară literară bilingvă cu Tanja Dückers

Librăria Humanitas „Joc Secund”, str. Lucian Blaga nr. 2
detalii aici

"Un spaţiu ermetic, luxuriant"

Cum se potrivesc lucrurile: în etapa de azi, din Turul Franţei plutonul a plecat din Chablis. Dar şi cartea pe care am terminat-o ieri are Chablis-ul său, de fapt o Lady Chablis, un travestit, unul de culoare, plin de senzualitate uneori. [A scris şi o carte.]

Între timp, am intrat şi eu în rândul lumii, adică am început să citesc Orbitor. Aripa dreaptă, uite-aşa, spre disperarea duşmanilor. Şi mi-am adus aminte de un grup de discuţii descoperit întâmplător, dedicat lui Pynchon. Se discuta la modul foarte serios şi hiperinteligent o carte pe care o citeau cumva în acelaşi timp. N-am văzut nici o urmă de ironie, de superioritate, adică se luau în serios. Comentau fragmente diverse, iar bagajul teoretic era impresionant. M-am gândit că doar aşa o carte poate deveni un eveniment, o bucurie pentru cititorul normal, nu doar pentru piaţa editorială.

Când aud tot felul de idei preconcepute [despre americani] mă gândesc şi la acei cititori pasionaţi. Oare ei ce-ar zice? Avem idei preconcepute, ar cânta Ţapinarii în momentul ăsta, dar n-am stare să caut link-ul. Dar idei preconcepute-s peste tot. Şi cei din Sudul american gândesc despre yankei, cam ce gândesc unii europeni despre americani. Pentru cei din sud, Războiul Civil nu s-a terminat de mult timp. Istoria e importantă şi pentru ei. Asta se vede clar din Miezul nopţii în grădina binelui şi a răului. În seara asta, când am revăzut Marele Gatsby, m-am gândit la Jim Williams şi la tradiţionala sa petrecere de Crăciun. Dar şi la Joe Odom, pianistul care organiza nesfârşite petreceri prin casele în care locuia, fără să ştie proprietarii, precum un personaj din Trei veri. M-am gândit la tot felul de lucruri în timp ce-am citit cartea asta. M-a ajutat şi Jack, ziaristul newyorkez hotărât să scrie o carte despre Savannah, un loc în care timpul are altă semnificaţie. Toată istoria acelor locuri e rememorată şi pusă la treabă. Casa Hamilton Turner în care - la un moment dat- locuia Joe Odom se afla aproape de casa în care Flannery O’Connor locuise în copilărie. Casa Mercer pe care Jim Williams o restaurează aparţinuse unei familii celebre. Tot din Savannah e şi Conrad Aiken, laureatul Pulitzer din 1930.

Într-o lume cu albi şi negri, apar în momente diferite doi yankei: Jim Williams, cel care se va îmbogăţi, reuşind să fie acceptat de lumea bună din Savannah şi Jack, ziaristul adoptat de un oraş ce-i devine a doua casă.

Am zis deja câte ceva despre prima parte; a doua e mult legată de procesul care se repetă de vreo trei ori. Ajutat de bâlbâielile acuzării, de banii pe care îşi permite să-i cheltuiască, dar poate şi de Minerva, cea mai cunoscută vrăjitoare din regiune, Jim va fi considerat nevinovat, dar va fi pedepsit totuşi, sau poate a murit în urma unui banal infarct. Aş putea să scriu nenumărate pagini despre cartea asta. Mă opresc, nu înainte de a trece un citat, care ar putea fi un rezumat al întregii poveşti: „Avem un ciudat, specialist în insecte, care se furişează prin oraş cu o sticlă de otravă, gata să ne omoare pe toţi. Avem un cioroi travestit, un bătrân care plimbă un câine imaginar şi, acum, un caz de crimă între poponari. Dragă prietene, eu şi Mandy o să jucăm într-un film pe cinste!”

Pentru că orice carte bună trebuie ecranizată, ceea ce s-a şi întâmplat. Mi-aş dori se revăd filmul, dar cred că nu se va întâmpla prea curând.

John Berendt, Miezul nopţii în grădina binelui şi a răului, traducere de Iulian Cănănău, Humanitas, 2007

Blog nou

Un Cristian are blog! Şi, nu ştiu alţii cum sunt/sînt/sânt, dar eu tare m-am bucurat descoperind acolo o parte din ce a spus Cărtărescu azi, cu ocazia lansării Orbitorului. Aripa dreaptă. Mulţumesc muuuuuult de tot!

Poezia altfel

N-aveam de gând să scriu nimic azi, dar m-am răzgândit în momentul în care am descoperit că cineva a nimerit pe blogul meu căutând „florin iaru youtube”. Nu-i pe youtube, dar în schimb sunt alţii.

În primul rând, nu ştiu dacă aţi aflat, dar Oana Cătălina Ninu are blog şi acolo-s două video-poeme. Deocamdată-s doar două, eu sper că vor mai fi. Am pus şi eu unul la de pe bloguri [l-am ales datorită pisicului].

Pe blogul lui Gelu Vlaşin sunt mai multe de văzut/auzit. Pe lângă fotoreportaje, mai sunt şi destule videopoeme, dar mai mult de-atât, adică: versuri: gelu vlasin; voce: cristina cornea; muzica: viorel simionca. Eu am ales acest videopoem - tratat la psihiatrie (depresie 6), pentru că 6 e cifra mea norocoasă. În variantă audio sunt vreo şase-şapte.

Mi-a plăcut că pe blogul lui are şi un clip cu Komartin, care Komartin citeşte-n franceză aici [filmat pe 24 martie 2007, Salonul de Carte de la Paris. ICR a prezentat publicului parizian cinci tineri poeti romani; aşa zice explicaţia de pe youtube]. Tot de atunci: Dan Coman, Linda Maria Baros, Cosmin Perţa.

Cam astea-s noile descoperiri, pe lângă cele pe care deja le ştiam: musica & poezie (MP3) de pe site-ul Rodicăi Draghincescu şi înregistrările video ascunse sub numele de 3 minute de cultură.

Cristian Teodorescu se întreba zilele trecute de ce nu mai citim poezie?. Păi nu ştiu dacă nu mai citim, dar mă gândesc uneori că nişte lecturi bine făcute, nu din cele teatrale, i-ar putea face pe unii [de exemplu pe mine] să cumpere o carte de poezie.

Pentru toţi cei duşi cu poezia, o dedicaţie specială: The Impossible Dream.

Misterul din Casa Mercer

S-a terminat şi al doilea episod din Forsyte Saga şi senzaţia pe care o am s-a accentuat. Adică, îmi dau seama că lumea din romanul lui John Berendt pare mai apropiată de aristocraţie, decât de imaginea Americii, de o lume supertehnologizată, care se mişcă cu o mare viteză, pe o traiectorie doar a ei.

Mai mereu romanele despre Sudul american parcă n-au nici o legătură cu lumea asta în plină viteză. Cred ca s-ar putea găsi şi contraexemple, dar nu vreau să le caut. Îmi place aşa, să mă gândesc la o lume diferită. Când am început cartea, m-am gândit la New Orleans, din cauza jazzului şi a documentarelor pe care le-am văzut. Dar suntem în Savannah, în secolul XX. Imaginea oraşului e reconstituită din legende, din poveştile pe care le ştiu doar localnicii. Dar mai e şi imaginea presărată prin diverse romane, mai ales în Pe aripile vântului.

N-am terminat cartea. Am şi făcut vreo două zile pauză, pentru simplul motiv că Styron a luat caimacul. După aceea lucrurile au intrat în normal, m-am întors la Miezul nopţii în grădina binelui şi răului. Mai am de citit partea a doua, acum am ajuns la momentul crimei, care nu pare a fi evenimentul central din roman. Din câte îmi amintesc, filmul cam începea cu împuşcăturile.

În vreo 2-3 zile o să termin de citit, deşi aş vrea să dureze mai mult.

Vive le Tour!

You Should Be a Film Writer

You don't just create compelling stories, you see them as clearly as a movie in your mind. You have a knack for details and dialogue. You can really make a character come to life. Chances are, you enjoy creating all types of stories. The joy is in the storytelling. And nothing would please you more than millions of people seeing your story on the big screen!

What Type of Writer Should You Be?

Ei, şi-acum, dacă tot mi-am descoperit vocaţia, mă duc frumos să-mi beau cafeluţa.
Şi vă anunţ că, începând de azi, viaţa mea se va schimba în mod radical. Azi începe Turul Franţei!

Biruind depresii

M-am gândit să scriu câteva cuvinte despre Bezna vizibilă, cartea ce a dat la o parte tot ce aveam pe calorifer [adică priorităţile; acolo stau ele vara, iarna le găsesc alt loc, mai răcoros.]

Am citit cartea asta fără a fi avertizată în vreun fel, nu ştiam că-i vorba despre istoria unei depresii. Nu e vorba de ficţiune, ci de realitate. Practic e textul unei conferinţe ţinută la Baltimore, în 1989, în cadrul unui simpozion pe tema tulburărilor afective.

Am citit-o pentru că e vorba de William Styron, un scriitor la care eu ţin foarte mult. Şi-am transformat cititul în altceva: parcă aş fi ascultat confesiunea unui prieten, cam greu de ascultat pe alocuri. Nu mi-am imaginat că se poate vorbi de atâta durere, despre care Styron spune că ar fi insuportabilă. Nici el nu şi-a putut înţelege prietenii trecuţi prin depresii, decât după ce a trecut şi el prin aşa ceva. Palidă consolare. De fapt, nu ne putem transpune în pielea cuiva care suferă, ni se pare că durerea aceea nu poate fi atât de mare.

Styron nu vorbeşte doar despre el, ci şi despre Camus, Romain Gary, Jean Seberg, Abbie Hoffman şi încă vreo 2-3, nu-mi amintesc acum toate numele. Unii s-au vindecat, alţii s-au sinucis. După ce am citit Mai este oare acesta un om?, nu mi-am putut imagina ce l-a dărâmat până la urmă pe Primo Levi. Şi Styron vorbeşte despre el, fără a putea găsi vreo explicaţie a gestului ultim.

Nu ştiu dacă ar trebui să spun mai multe despre cartea asta, dar cred că ar trebui citită mai ales de psihologi/psihiatri. Poate şi-ar înţelege mai bine pacienţii. Styron face un istoric al propriei boli, de la primele semne, de la primele insomnii sau mici tristeţi ocazionale, până la etapa de brainstorm, cum ar numi-o el, dacă numele n-ar fi fost luat de o activitate creatoare. Ajutat de Rose, soţia lui şi de prieteni, Styron îşi va reveni, după ce petrece un timp într-un spital. Ciudat e că doctorul Gold [nume fictiv dat de Styron psihoterpeutului său] îl sfătuieşte să nu se interneze, pentru că s-ar putea alege cu o reputaţie proastă. Nu-l ascultă, din fericire. Mai sunt şi câteva dispute strict medicale, Styron pune în discuţie eficienţa unor medicamente, adică trage un semnal de alarmă, spunând că efectele secundare pot fi periculoase.

Nu mă pricep la chestiile astea, aşa că nu mai zic nimic. Un lucru e sigur: prietenii şi familia, dragostea şi devotamentul lor sunt cele mai bune medicamente, în orice boală.

William Styron, Beznă vizibilă. Aminitiri despre nebunie, traducere de Mihnea Gafiţa, ART, 2007

Yeeeeesssssss!

Am găsit Orbitoru'. Aripa dreaptă! Mai întâi am văzut cartea trecută la noi apariţii, pe urmă m-am îmbrăcat în mare viteză şi-am fugit până la librărie. Am cumpărat cărticica [vorba vine, la pagina 572 scrie sfârşitul cărţii]; e găsibilă la ambele Humanitasuri.

So, i've got my ORBITOR 3.

Salvador Dali

Am găsit ştirea asta în Ziua:

Expozitie Dali la Timisoara
Incepand de pe data de 9 iulie, Muzeul de Arta din Timisoara va gazdui cea mai importanta expozitie de la deschidere si pana acum, semnata Salvador Dali. Potrivit declaratiilor directorului muzeului, Marcel Tolcea, vor fi expuse 129 de lucrari, cele mai multe dintre ele litografii, si cateva colaje foto. Lucrarile provin din colectia unui colectionar privat din Luxemburg. (D.C.)

Şi încă ceva: nu uitaţi de sTRADaRT [aici afişul mărit]

Later Edit: vernisajul expoziţiei Dali are loc luni, la ora 6pm, expoziţia va fi deschisă între 10 iulie şi 7 august, intrarea: 10 ron

detalii despre sTRADaRT aici

Cartea de pe calorifer

Pentru că Hellene m-a rugat aşa frumos, n-o pot refuza. Aşa! iau prima carte ce-mi cade în mână, adică exact asta pe care ieri am început să o citesc, adică John Berendt, Miezul nopţii în grădina binelui şi a răului, o deschid la pagina 111 şi scriu primul paragraf:

„O oră mai târziu ne uitam la un Pontiac Grand Prix din 1973. Caroseria aurie era lovită şi plină de rugină. Parbrizul era crăpat, plafonul viniliu se scorojea, capacele roţilor lipseau, iar motorul trecuse de mult de trei sute de mii de kilometri. Dar mergea binişor şi era mare. Nu avea stabilizatoare, dar capota era atât de lungă încât aducea cu prova unui pachebot. Omul cerea opt sute de dolari."

N-am ajuns la pagina 111, dar am senzaţia că am văzut filmul, cu Kevin Sapcey. Oricum, cartea are peste 400 de pagini, am ce face toată săptămâna.
Iar leapşa asta nu ştiu unde să se ducă, să se ducă unde vrea ea.

The Dream Life

Viaţa de vis sau viaţa din vise?! Dilema asta o am de când am descoperit titlul cărţii Olgăi Grushin. Am căutat pe internet, asta după ce am cercetat atent fiecare colţ de pagină din ediţia românească. Degeaba, nu scrie niciunde după ce ediţie s-a făcut traducerea; sau n-am văzut eu?

Viaţa din visele lui Suhanov e una destul de ireală, bazată pe minciună. În plus, nici el nu-şi aduce aminte cum s-au întâmplat exact anumite lucruri. De exemplu, povestea tatălui: a fost nebun sau opozant al regimului? Mai sunt şi toate acele amintiri care revin pentru a-l tulbura, pentru a-i aduce aminte de cel care a fost.

Suhanov are o viaţă de vis, este redactor şef al revistei Arta în lume. Are maşină la scară, cu şofer cu tot. Mai sunt şi alte realizări. Dar nu mai pictează, e critic de artă, de artă oficială. Asta înseamnă că denigrează [şi] suprarealismul pe care-l venera în tinereţe, pe vremea când picta. Acum se putea lăuda cu diverse avantaje obţinute în Rusia comunistă; la un moment dat, prin 1985, lucrurile par să se schimba, toate astea-s pe punctul de a deveni trecut. Anatoli Suhanov îşi dă seamă că totul e minciună. Duplicitatea ca stil de viaţă nu duce niciunde. Şi socrul lui, Malinin, unul dintre pictorii oficiali, o fi avut duplicităţile lui. Se putea trăi şi altfel? Cu siguranţă. Dovadă e Lev şi expoziţia lui. Măcar el a aflat adevărul, unul dureros totuşi.

Nu mi-e prea uşor să scriu despre cartea asta, pe alocuri mi s-a părut foarte bună, pe alocuri m-a dezamăgit. Nu mi-e nici milă de Suhanov, dar nici nu pot să-l condamn. Singurul personaj de care-mi pare rău e Nina, soţia lui Suhanov, fiica lui Malinin. Visa să fie soţia unui geniu, pentru că era fiica unui artist de mâna a doua. Dezamăgirea a fost cruntă.

Cenzura, propaganda comunistă parcă-s prea explicite. Sau poate nu-s, cine ştie cum sunt percepute de un cititor care n-a cunoscut deloc sistemul. Cartea e scrisă pentru publicul american, Olga Grushin locuind în SUA din 1989. face parte din grupul de scriitori pe care pariază Granta.

Finalul romanului e însă melodramatic, spre patetic. Nu mă gândesc neapărat la familia care parcă-l părăseşte pe bietul Tolia, ci la dialogul cu Lev Balkin, la trezirea la realitate provocată de o călătorie cu trenul, la hotărârea de a picta interiorul unei biserici. Parcă am fi în Căinţa [mă gândesc la replica din final: la ce bun un drum dacă nu duce la o biserică?]. Finalul romanului e legat însă de un alt film: Andrei Rubliov, al lui Tarkovski.

Cum ora-i târzie, mă opresc aici; mai zic doar că-n Dilemateca e o cronică a lui Claudiu Constantinescu. Vorbeşte despre un desen după şablon.

Olga Grushin, Viaţa din visele lui Suhanov, traducere de Irina Bojin, Leda/Corint, 2007

Interviuri

Mircea Cărtărescu:
„Cosmarul meu a fost ca nu-mi voi putea termina trilogia“
[un excelent interviu realizat de Cristian Teodorescu, iar ca bonus un fragment din Aripa dreaptă ]

Tot bântuind pe site-urile ziarelor, am mai descoperit un interviu: Golgota lui Cartarescu