Viaţa de vis sau viaţa din vise?! Dilema asta o am de când am descoperit titlul cărţii Olgăi Grushin. Am căutat pe internet, asta după ce am cercetat atent fiecare colţ de pagină din ediţia românească. Degeaba, nu scrie niciunde după ce ediţie s-a făcut traducerea; sau n-am văzut eu?
Viaţa din visele lui Suhanov e una destul de ireală, bazată pe minciună. În plus, nici el nu-şi aduce aminte cum s-au întâmplat exact anumite lucruri. De exemplu, povestea tatălui: a fost nebun sau opozant al regimului? Mai sunt şi toate acele amintiri care revin pentru a-l tulbura, pentru a-i aduce aminte de cel care a fost.
Suhanov are o viaţă de vis, este redactor şef al revistei Arta în lume. Are maşină la scară, cu şofer cu tot. Mai sunt şi alte realizări. Dar nu mai pictează, e critic de artă, de artă oficială. Asta înseamnă că denigrează [şi] suprarealismul pe care-l venera în tinereţe, pe vremea când picta. Acum se putea lăuda cu diverse avantaje obţinute în Rusia comunistă; la un moment dat, prin 1985, lucrurile par să se schimba, toate astea-s pe punctul de a deveni trecut. Anatoli Suhanov îşi dă seamă că totul e minciună. Duplicitatea ca stil de viaţă nu duce niciunde. Şi socrul lui, Malinin, unul dintre pictorii oficiali, o fi avut duplicităţile lui. Se putea trăi şi altfel? Cu siguranţă. Dovadă e Lev şi expoziţia lui. Măcar el a aflat adevărul, unul dureros totuşi.
Nu mi-e prea uşor să scriu despre cartea asta, pe alocuri mi s-a părut foarte bună, pe alocuri m-a dezamăgit. Nu mi-e nici milă de Suhanov, dar nici nu pot să-l condamn. Singurul personaj de care-mi pare rău e Nina, soţia lui Suhanov, fiica lui Malinin. Visa să fie soţia unui geniu, pentru că era fiica unui artist de mâna a doua. Dezamăgirea a fost cruntă.
Cenzura, propaganda comunistă parcă-s prea explicite. Sau poate nu-s, cine ştie cum sunt percepute de un cititor care n-a cunoscut deloc sistemul. Cartea e scrisă pentru publicul american, Olga Grushin locuind în SUA din 1989. face parte din grupul de scriitori pe care pariază Granta.
Finalul romanului e însă melodramatic, spre patetic. Nu mă gândesc neapărat la familia care parcă-l părăseşte pe bietul Tolia, ci la dialogul cu Lev Balkin, la trezirea la realitate provocată de o călătorie cu trenul, la hotărârea de a picta interiorul unei biserici. Parcă am fi în Căinţa [mă gândesc la replica din final: la ce bun un drum dacă nu duce la o biserică?]. Finalul romanului e legat însă de un alt film: Andrei Rubliov, al lui Tarkovski.
Cum ora-i târzie, mă opresc aici; mai zic doar că-n Dilemateca e o cronică a lui Claudiu Constantinescu. Vorbeşte despre un desen după şablon.
Olga Grushin, Viaţa din visele lui Suhanov, traducere de Irina Bojin, Leda/Corint, 2007
Posts
No comments:
Post a Comment