"Un spaţiu ermetic, luxuriant"

Cum se potrivesc lucrurile: în etapa de azi, din Turul Franţei plutonul a plecat din Chablis. Dar şi cartea pe care am terminat-o ieri are Chablis-ul său, de fapt o Lady Chablis, un travestit, unul de culoare, plin de senzualitate uneori. [A scris şi o carte.]

Între timp, am intrat şi eu în rândul lumii, adică am început să citesc Orbitor. Aripa dreaptă, uite-aşa, spre disperarea duşmanilor. Şi mi-am adus aminte de un grup de discuţii descoperit întâmplător, dedicat lui Pynchon. Se discuta la modul foarte serios şi hiperinteligent o carte pe care o citeau cumva în acelaşi timp. N-am văzut nici o urmă de ironie, de superioritate, adică se luau în serios. Comentau fragmente diverse, iar bagajul teoretic era impresionant. M-am gândit că doar aşa o carte poate deveni un eveniment, o bucurie pentru cititorul normal, nu doar pentru piaţa editorială.

Când aud tot felul de idei preconcepute [despre americani] mă gândesc şi la acei cititori pasionaţi. Oare ei ce-ar zice? Avem idei preconcepute, ar cânta Ţapinarii în momentul ăsta, dar n-am stare să caut link-ul. Dar idei preconcepute-s peste tot. Şi cei din Sudul american gândesc despre yankei, cam ce gândesc unii europeni despre americani. Pentru cei din sud, Războiul Civil nu s-a terminat de mult timp. Istoria e importantă şi pentru ei. Asta se vede clar din Miezul nopţii în grădina binelui şi a răului. În seara asta, când am revăzut Marele Gatsby, m-am gândit la Jim Williams şi la tradiţionala sa petrecere de Crăciun. Dar şi la Joe Odom, pianistul care organiza nesfârşite petreceri prin casele în care locuia, fără să ştie proprietarii, precum un personaj din Trei veri. M-am gândit la tot felul de lucruri în timp ce-am citit cartea asta. M-a ajutat şi Jack, ziaristul newyorkez hotărât să scrie o carte despre Savannah, un loc în care timpul are altă semnificaţie. Toată istoria acelor locuri e rememorată şi pusă la treabă. Casa Hamilton Turner în care - la un moment dat- locuia Joe Odom se afla aproape de casa în care Flannery O’Connor locuise în copilărie. Casa Mercer pe care Jim Williams o restaurează aparţinuse unei familii celebre. Tot din Savannah e şi Conrad Aiken, laureatul Pulitzer din 1930.

Într-o lume cu albi şi negri, apar în momente diferite doi yankei: Jim Williams, cel care se va îmbogăţi, reuşind să fie acceptat de lumea bună din Savannah şi Jack, ziaristul adoptat de un oraş ce-i devine a doua casă.

Am zis deja câte ceva despre prima parte; a doua e mult legată de procesul care se repetă de vreo trei ori. Ajutat de bâlbâielile acuzării, de banii pe care îşi permite să-i cheltuiască, dar poate şi de Minerva, cea mai cunoscută vrăjitoare din regiune, Jim va fi considerat nevinovat, dar va fi pedepsit totuşi, sau poate a murit în urma unui banal infarct. Aş putea să scriu nenumărate pagini despre cartea asta. Mă opresc, nu înainte de a trece un citat, care ar putea fi un rezumat al întregii poveşti: „Avem un ciudat, specialist în insecte, care se furişează prin oraş cu o sticlă de otravă, gata să ne omoare pe toţi. Avem un cioroi travestit, un bătrân care plimbă un câine imaginar şi, acum, un caz de crimă între poponari. Dragă prietene, eu şi Mandy o să jucăm într-un film pe cinste!”

Pentru că orice carte bună trebuie ecranizată, ceea ce s-a şi întâmplat. Mi-aş dori se revăd filmul, dar cred că nu se va întâmpla prea curând.

John Berendt, Miezul nopţii în grădina binelui şi a răului, traducere de Iulian Cănănău, Humanitas, 2007