În miezul lumii dezlănţuite

Au cărţile defectele lor, dar le am şi eu pe ale mele. După cum v-am mai zis, când îmi place un autor/autoare [uite aşa, să fiu politically corect], caut să citesc cât mai mult din ce-a scris. În cazul de faţă e vorba de Joyce Carol Oates. Nu mai ştiu exact când am auzit prima dată de ea, dar contextul îi era pe deplin favorabil. I-am citit două romane Oameni de preţ [Expensive people] şi Bestii [Beasts].

Zilele trecute, după ce am citit cele două proze din antologia despre care am mai scris, adică Proza americană contemporană, publicată la Univers prin 1989, am căutat pe net, să văd ce aş mai putea găsi prin apele teritoriale, scris de doamna asta dură. Am aflat că a apărut o antologie, la Nemira, Povestiri incredibile #2, în care e inclusă şi Joyce Carol Oates. E o nebunie să dai 27 de lei pe 30 de pagini, dar am făcut-o şi pe asta [pentru că am găsit ieri cartea, cu puţină insistenţă].

O notă aflată la începutul povestirii spune că Farul legendar de la Viña del Mar a fost inspirat de Farul lui Edgar Allan Poe, un fragment postum. Nu ştiu cum sună textul lui Poe, aşa că nu-mi dau seama cât de originală e, mai ales că totul seamănă cu povestea lui Robinson Crusoe, doar că, în proza Lui Joyce Carol Oates, personjul [iubitor de literatură gotică] se supune de bună voie experimentului, adică acceptă să stea izolat pe o mică insulă, însoţit doar de un terier, Mercury. Târgul îi e propus de un psihiatru, care studiase reacţiile unor animale supuse aceluiaşi experiment. După o anumită perioadă de izolare completă, animalele au intrat în letargie şi în final au murit.

Nenorocitul care acceptă târgul propus de psihiatru [care îi plăteşte toate datoriile şi promite că după 6 luni o navă va veni să-l ia de acolo] ţine un jurnal[anonim], dar după un timp nu mai ştie ce zi e, nu mai are grijă de far, iar comportamentul îi devine absolut ciudat. Se întoarce la un nivel de animalitate primitivă, cuplându-se în final [cam neverosimil după gustul meu] cu o femelă de cyclophag şi se ascunde de marinarii trimişi să-l readucă în lumea civilizată.

De o cu totul altă factură sunt prozele din antologia de la Univers, care, pe deasupra, mai sunt şi foarte bune. Martorul e povestea unei fetiţe de 11 ani care asistă la o crimă, într-o după-amiază în care fugise de acasă, dorindu-şi ea foarte mult să zburde printr-un parc, aflat în zona interzisă. Nici acasă lucrurile nu prea erau roze. Psihologia copilului, bigotismul tatălui, falsitatea relaţiilor de familie sunt excelent surprinse, fără înflorituri.

Întotdeauna, toamna e povestea unei poete celebre, care, ajunsă la 65 de ani, se confruntă cu fiul fostului ei amant. Eleonor ia parte la o ceremonie ce îi era dedicată: primise un important premiu acordat de un colegiu. Acolo şef al catedrei de muzică e fiul fostului ei amant [mai bine zis al celui mai important dintre ei, că mai avusese relaţii dar nu ca aceea]. Descoperă că nimic din ce crezuse ea despre relaţia lor nu fusese adevărat, pentru Edwin ea nu contase prea mult, dar o folosise pentru a-şi chinui soţia şi fiul. Conflictul poate părea derizoriu, dar e excelent strunit.

Observ că Joyce Carol Oates are un mod foarte personal de a-şi privi personajele, o anumită cruzime şi mereu surprinde psihologii stranii, multe ascunse sub masca normalităţii. Poate o să adaug cândva ceva despre romanele ei, acum se aude un zvon: plecăm într-o vizită.