La început am crezut că n-o să înţeleg nimic din cartea asta. Totul mi se părea prea fragmentat, disparat. Iar eu oricum am o problemă, ţin minte greu numele personajelor. Iar în romanul lui Dos Passos erau prea multe şi parcă insuficient individualizate.
Cu timpul însă lucrurile se leagă, ca într-un puzzle în care deşi piesele pe care le primeşti nu sunt deloc în ordine cronologică [ba mai mult, niciunde nu se menţionează vreun an] şi nici nu ştii cum trebuie să arate imaginea finală, unele detalii se aglutinează şi începi să vezi poveştile din care e construită cartea. E o tehnică a colajului inteligent folosită. Când am ajuns spre mijlocul părţii a doua lucrurile au început deja să fie clare, Dos Passos urmărind cu mai mare atenţie unele personaje, iar pe altele le abandonează în momentul în care destinul lor devine previzibil.
Imaginea New York-ului de la începutul secolului XX e deosebit de veridică, aşa haotică cum pare. E un oraş al emigranţilor, al contrabandei, al celor care reuşesc în viaţă dar şi al celor care eşuează. Nu există nici un personaj imaculat [mi-am amintit nişte versuri ale Marianei Marin, foarte adevărate în context: "eu nu sunt o fiinţă morală/căci cine trăind/poate rămâne curat?"]
Cu fiecare pagină, romanul devine tot mai bun. Citind ultimele capitole, mi-a părut rău că se termină roamnul. Stilistic, mi se pare foarte bine scris: sobru şi inteligent [de exemplu, am găsit trimiteri subtile la Shakespeare sau Declaraţia de independenţă].
Ştiam că Dos Passos a fost cam de stânga, dar cartea [publicată în 1925] nu e una de propagandă, deşi unele personaje vorbesc despre greve, drepturile lor, despre Revoluţie [care, din fericire, acolo n-a ajuns].
Am găsit o foarte bună analiză a romanului: Manhattan Transfer Study Guide. Ajută mult la rememorarea poveştilor şi într-un fel, la ordonarea lor.
John Dos Passos, Manhattan Transfer, traducere de Adrian Buz, Leda/Corint, 2006
Posts
No comments:
Post a Comment