"Cuvinte despre tot"

E tare bine să ai surprize plăcute [sigur, nu doar când e vorba de lectură]. Nu mă aşteptam la mare lucru de la Istoria iubirii. Nu ştiam nimic despre autoare şi - pe deasupra- Humanitasul a zis că o lansează de Valentine’s. Aşa că mă aşteptam să fie un fel de sirop, ceea ce n-ar fi fost rău, fiind eu într-o stare în care mi-aş fi dorit să citesc o poveste cu oameni buni şi fericiţi, pentru care totul e simplu şi e frumos, like a walk in the park.

Dar Nicole Krauss a imaginat cu totul altceva decât presupusul sirop, a scris un roman care are stil, construcţie şi poveste. De fapt, mai multe din fiecare.

Istoria iubirii e povestea lui Leo Gursky, un evreu polonez, care a scris o carte despre/pentru Alma, singura femeie pe care a iubit-o. Dar e şi povestea Almei Singer, o adolescentă din New York, care poartă numele unei fete dintr-un roman, al cărui autor pare a fi Zvi Litvinov, un evreu şi el, emigrat în America de Sud. Zvi şi Leo au reuşit să fugă înainte de a începe holocaustul, alţii n-au avut acest noroc. Strania poveste a cărţii e reconstituită din detalii. Şi tot din fărâme sunt reconstruite destinele personajelor. Fragmente din Istoria iubirii se amestecă cu povestea halucinantului secol XX.

E al doilea roman scris de Nicole Krauss, care-i născută în 1974, aşa că performanţa ei mi se pare cu atât mai demnă de admirat. Multe ar fi de spus, dar zilele astea n-am răgazul să scriu despre cărţi în ritmul dorit.

Nicole Krauss, Istoria iubirii, traducere de Antoaneta Ralian, Humanitas, 2007

PS. am descoperit o foarte frumoasă cronică, semnată de Ovidiu Simonca: Cind istoria face loc dragostei

Un gringo expirat

O să încep cu concluzia: mă aşteptam la mult mai mult de la Fuentes. Batrânul Gringo nu are nimic din misterul Constanciei. Nu mă mir că a ajuns bestseller in America, pentru că e un roman de dragoste, un roman [aparent] despre Ambrose Bierce [dar de fapt nu se ştie cum a dispărut în Mexic]. Când am văzut că îi e dedicat lui William Styron [Sophie’s Choice e una din cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată], cota aşteptărilor a crescut şi mai mult.

Dar de fapt am aflat [again] cât de imperialişti/imorali/ sunt americanii [ceea ce ştiam, că stânga tot repetă chestia asta], cât de nobili, cinstiţi, viteji sunt mexicanii, cum îşi apără ei sărăcia şi nevoile şi neamul, de parcă ar veni cineva să le fure. În fine....

Se duce gringo în Mexic să moară şi reuşeşte. Doar că ar fi vrut să citească Don Quijote, inainte de..., dar n-a mai avut timp. Şi e plin de revoluţionari pe acolo, îi admiram şi eu când eram mică [am văzut cândva un film Vivat Zapata! şi mi-am adus aminte de el, mai ales că sus numitul e pomenit în carte, dar acum eroii sunt alţii], dar mi-a trecut.

E o carte bună ca literatură de consum, dar atât.

Carlos Fuentes, Bătrânul Gringo, traducere de Maria-Gabriela Necheş, colecţia Cotidianul, 2007

Heart of Stone

Sigur că până la urmă aş fi citit cărţile din colecţia Cotidianul, dar n-aş fi început cu Regina de gheaţă dacă n-aş fi văzut acea ediţie din Lumea citeşte! , în care s-a vorbit despre ea. Sau poate, tot n-aş fi citit cartea dacă nu ar fi fost prezentată de Cristian Teodorescu. Mai bine reciteam Maestrul de lumini sau alte proze. De exemplu, cea cu domnul Ciofu, din Povestiri din lumea nouă, cel care are un minunat balansoar în garaj, un balansoar pe post de madlenă. În fiecare zi mă lovesc de el şi ai lui, aşa că nu-l pot uita. Aş fi putut reciti Regele [o minunată proză despre lumea subterană, a interlopilor postdecembrişti] sau Surorile [care mi-a adus aminte de Dimineaţa pierdută a Gabrielei Admeşteanu] din Îngerul de la benzinărie.

În fine, am citit cartea lui Alice Hoffman, care, dacă n-ar fi fost publicată în colecţia asta, ar fi trebuit să apară la vreo editură mai ciudată şi cu o copertă lucioasă spre kitsch. Dar zicea Cristian Teodorescu că această carte îţi oferă la fiecare pagină o surpriză, că nu e deloc ceea ce te aştepţi să fie. Sunt de acord cu fraza asta, dar îi dau numai conotaţii negative.

Am crezut că va fi povestea unei fetiţe care şi-a dorit ceva şi dorinţa ei se împlineşte. Dar brusc, după câteva pagini, fetiţa creşte cu vreo cincisprezece ani în trei rânduri, ca-n poveste. Şi totul se transformă într-un roman de dragoste, cu trimiteri la lumea basmelor. Nu m-a convins paralela, oricum niciodată nu m-am gândit că lumea poveştilor poate fi aşa de întunecată.

De fapt am avut senzaţia că autoarea vrea prea mult să-mi impună punctul ei de vedere, că nu-mi dă libertatea de a înţelege ce vreau eu din toată povestea.

Am văzut că unora le-a plăcut cartea, e dreptul lor...

Alice Hoffman, Regina de gheaţă, traducere de Gigi Mihăiţă, colecţia Cotidianul, 2007

Amintiri cu un autobuz

M-am bucurat să-l văd miercuri seară, la Lumea citeşte!, pe Ioan Es. Pop. M-am mirat un pic, ba chiar m-am supărat oarecum, pe cei care l-au prezentat [la începutul emisiunii] ca fiind Ioan Pop. Pentru că era acolo în calitate de scriitor, era Ioan Es. Pop şi nu altcineva.

Mi-am adus aminte că acum câţiva ani, i-am citit nişte poezii pe internet, în Respiro. Nu ştiam mai nimic despre autor. Am dat de un poem cu un autobuz ce mergea spre Năneşti. La început m-a intrigat foarte tare, ba mă gândeam „ce-o mai fi şi prostia asta?”, dar n-am putut abandona poemul. Când l-am terminat, l-am mai citit o dată, şi încă o dată. Iar apoi am tot căutat prin librării vreun volum semnat Ioan Es. Pop. Am găsit - într-un târziu - Podul, o antologie publicată la Cartea românească, în 2000. Şi acum mă contrariază poezia lui, ceea ce-i bine, mă invită să o citesc.

Iar despre Catcher in the Rye numai de bine!

Moon Palace

Aseară, când eram eu tare mândră de mine că am rezistat tentaţiei de a mai comanda vreo carte [mi-am propus să nu mai cumpăr nici una, măcar până la sfârşitul lunii], am făcut greşeala de a bântui pe diverse site-uri. Spre marea mea bucurie [uitând într-o secundă că stau prost cu banii, dar când a fost altfel ?!], am descoperit că s-a mai tradus un roman de Paul Auster. Azi am fost la librărie dar, din fericire pentru contul meu din bancă, nu aveau cartea. Nu încă! Se zice că vineri am toate şansele să o găsesc pe rafturi.

Aşa că trebuie să termin până atunci Bătrânul gringo. A început frumos, fraza curge cu naturaleţe şi povestea pare a fi interesantă.

Mi-am cultivat voinţa şi ieri am terminat Regina de gheaţă, dar nu scriu încă despre ea. Poate mâine... deşi nu am prea multe de spus.

Secrete reloaded

criz mi-a făcut o ofertă pe care n-o pot refuza. Deşi am mai pretins eu odată că spun nu ştiu ce secrete... Să văd ce (nu) zic acum.

1. Aş zice că cele scrise de criz la 3 şi 5 sunt adevărate şi în cazul meu, dar nu trebuie să mă las de fumat, că nu fumez. Nu mi-ar strica mai multă perseverenţă, mai multă organizare. Evit conflictele, mai ales atunci când ştiu că n-am nimic de câştigat. E drept că uneori trec drept fraieră, dar nu contează.

2. Acum vreun an şi ceva, într-o emisiune tv, Marie Rose Mociorniţa a zis cam aşa: „Când eram foarte tânără, admiram oamenii inteligenţi, acum admir oamenii buni!” Şi eu la fel!

3. Dacă ar trebui să aleg între toate cărţile mele (peste 1000 de volume) şi tot ce înseamnă cd-uri/dvd-uri/bootlegs Guns n Roses, vă anunţ că aleg GnR, deşi citesc zilnic, iar GnR ascult doar când sunt foarte fericită sau când dau de greu.

4. Am şi eu câţiva scriitori pe lista celor necitiţi, în ciuda eforturilor făcute. N-am terminat niciodată Toamna patriarhului sau alt roman scris de Marquez, nici Lolita lui Nabokov, deşi de mai multe ori am încercat să le citesc. Şi din cauza multor dezamăgiri, mi-am propus să ignor traducerile din literatura franceză.

5. Iubesc literatura română atât cât îmi permite valoarea ei. Cam sună a înjurătură, dar n-am ce-i face.

Pauză de ceai

Azi, când citeam eu mai frumos şi mai frumos, mintea mea de blondă s-a oprit brusc, după care s-a învârtit o vreme ca satelitu' şi a hotărât c-ar vrea un ceai, să se liniştească. Dar n-am nimerit cutia cu ceai de tei, am nimerit-o pe cea cu ceai verde. Bun şi el, dar dă insomnii. Aşa că scriu aici, să spun de unde a venit toată tevatura asta.

De vreo două zile citesc Regina de gheaţă. Ştiam că începe prost, mă avertizase vic [mulţumesc pentru urări/încurajări!]. Am zis: nu-i nimic, e greu să găseşti din prima, echivalentul cel mai bun. Când am dat de inelul de căsătorie, mi-am zis că redactorul de carte ar fi trebuit să fie mai atent, traducătorul: a. era presat de timp; b. trebuia să predea traducerea cât mai repede; c. nu e căsătorit; d. de unde să ştie de verighetă.

Dar când am citit „tuturor din magazin le era milă de mine", m-am gândit că ar fi trebuit să fie „tuturor celor din magazin", dar pe urmă mi-am adus aminte că azi e la modă să zici „omul care l-am văzut" şi alte chestii d-astea. Aşa că nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă duc luni să caut o carte de gramatică, să mă lămuresc cum stau lucrurile. Poate s-au schimbat în asemenea hal.... sau poate nu. Adică traducătorul = trădătorul. Adică, trădare să fie dacă interesele partidului o cer...

Şi acum, deoarece ora e încă tânără, o să citesc mai departe. Deocamdată am o mică problemă cu nişte precipitaţii. E o carte plină de surprize. Şi am ajuns doar la pagina 53.

Completări ... şi altele

M-am gândit că poate am fost cam rea când am scris despre Fioretos, nu de alta dar greşelile de tehnoredactare sunt destul de frecvente. De la unele edituri am însă pretenţii mari. Staţi să vedeţi ce m-aşteaptă, am de gând să citesc Regina de gheaţă de Alice Hoffman şi am înţeles de la vidal că volumaşele din colecţia Cotidianul sunt făcute cam prost.

Cartea a fost prezentată la Lumea citeşte!, iar pentru cei care n-au văzut emisiunea, le spun că există înregistrarea, dar e ascunsă bine de tot. Pe site scrie: Tema emisiunii: Cutia neagră de Amos Oz /Invitaţi: Oana Roman, Andrei Oişteanu, dar cartea e asta de care zic eu, iar invitaţi sunt Oana Roman şi Cristian Teodorescu[emisiunea din 2007/02/07].

Nu ştiu de ce se foloseşte travestiul, s-or fi molipsit de la Fioretos. Că-n romanul lui, Sascha Knisch îi spune Dorei că îl cheamă Anton, iar Dora Wilms e de fapt Dorothea nu- mai- ştiu- cum, iar în final [se pare că] va deveni Felix Karp. Asta în timp ce Anton se prezintă Knisch şi tot aşa, o încurcătură întreagă, numai bună pentru a ţine trează atenţia celor care vor mistere, suspans, crime. Sascha încearcă să descopere cine e criminalul, pentru că el e principalul suspect. Descoperă trecutul Dorei, precum şi multe lucruri pe care nu le ştia despre Anton, vechiul său prieten vienez; încearcă să înţeleagă care e rolul Fundaţiei pentru Cercetări Sexologice. Tot el joacă un fel de şah cu inspectorul Wickert, cu Karla Menotti, eminenţa cenuşie de la omucideri [dar până la Crimă şi pedeapsă mai e mult].

Corectură

Dacă n-ar fi fost recomandarea lui Eugenides, n-aş fi cumpărat cartea asta. [zice el: Adevărul despre Sascha Knisch ar fi un cocteil ameţitor, amestec de policier, farsă istorică, sex şi literatură de cea mai bună calitate.] Poate dacă înţelegeam din prima că e vorba de amestec de policier, n-o cumpăram. [cred că ar fi trebuit să scrie pe ea thriller, ca pe Egiptologul]. Nu am nimic împotriva genului, am doar o mare jenă financiară şi încerc să cumpăr doar cărţile fără de care nu pot trăi [multe, oricum].

Şi când am dat de „pulsul începu să-mi bată”(p. 45), m-am uitat cam urât la carte. Ar fi trebuit găsit un alt verb, zic eu, că de puls era nevoie [când se repetă momentul, adică Sascha se apropie din nou de camera 202, „pulsul începu să urce ca un val.”] Nu ştiu cum era valul, dar eu eram întoarsă pe dos din cauza unei virgule aflată la aceeaşi pagină, adică 63, virgulă care stă unde n-are voie, după nişte gânduri alunecoase ce-i drept. Şi mai e o greşeală care i se poate imputa traducătoarei: „cea mai remercabilă”(p. 125) [the most e de la traducere, e-ul nu ştiu de unde].

Dar greşeli sunt mai multe şi mărunte, destule cât să mă înfurie. „Zici să era o uniformă.”(p. 145); „în cea ce mă priveşte”(p. 240); „contiunuă”(p. 287). „Vedeţi dumneavoastră, domnule Knisch, tăcerea sune mai multe decât ne dăm noi seama.”(p. 422). Or mai fi şi altele.

Cartea e interesantă, mie mi-a adus aminte şi de atmosfera din Onoarea pierdută a Katharinei Blum, dar şi de Talentatul domn Ripley. E o luptă surdă între o lume aflată la limita legalităţii sau dincolo de ea şi sistemul judiciar, iar la finalul romanului, cititorul nu prea ştie cine e criminalul şi, dacă mă gândesc bine, nu ştie nici cine-i victima.

Poate o să mai adaug mâine (adică azi , e deja trecut de miezul nopţii) câte ceva despre Sascha.

Aris Fioretos, Adevărul despre Sascha Knisch, traducere de Gabriella Eftimie, Polirom, 2006

Waiting for the blog

Nu ştiu dacă aţi observat, dar cei de la Observator cultural au anunţat că de vineri se deschide blogul lor. Ovidiu Drăghia scrie despre Blog, blogger-i [thanks VJ pentru link!].

Şi pentru că azi e Valentinul lor, pe blogul de la The Guardian se dezbate o chestie interesantă:

Single volumes: This Valentine's Day, should I seek out the romance missing from my life in a novel? Or console my jaded heart with something seriously grim?

Gata, pauza s-a terminat. Trec la lucru. Deseară [de fapt cred că mai mult spre miezul nopţii] o să încerc să scriu despre Aris Fioretos şi despre greşelile de tehnoredactare şi nu numai. Alooo! Poliromuuuuu! Se aude? Wake up şi corectaţi textele!

În miezul lumii dezlănţuite

Au cărţile defectele lor, dar le am şi eu pe ale mele. După cum v-am mai zis, când îmi place un autor/autoare [uite aşa, să fiu politically corect], caut să citesc cât mai mult din ce-a scris. În cazul de faţă e vorba de Joyce Carol Oates. Nu mai ştiu exact când am auzit prima dată de ea, dar contextul îi era pe deplin favorabil. I-am citit două romane Oameni de preţ [Expensive people] şi Bestii [Beasts].

Zilele trecute, după ce am citit cele două proze din antologia despre care am mai scris, adică Proza americană contemporană, publicată la Univers prin 1989, am căutat pe net, să văd ce aş mai putea găsi prin apele teritoriale, scris de doamna asta dură. Am aflat că a apărut o antologie, la Nemira, Povestiri incredibile #2, în care e inclusă şi Joyce Carol Oates. E o nebunie să dai 27 de lei pe 30 de pagini, dar am făcut-o şi pe asta [pentru că am găsit ieri cartea, cu puţină insistenţă].

O notă aflată la începutul povestirii spune că Farul legendar de la Viña del Mar a fost inspirat de Farul lui Edgar Allan Poe, un fragment postum. Nu ştiu cum sună textul lui Poe, aşa că nu-mi dau seama cât de originală e, mai ales că totul seamănă cu povestea lui Robinson Crusoe, doar că, în proza Lui Joyce Carol Oates, personjul [iubitor de literatură gotică] se supune de bună voie experimentului, adică acceptă să stea izolat pe o mică insulă, însoţit doar de un terier, Mercury. Târgul îi e propus de un psihiatru, care studiase reacţiile unor animale supuse aceluiaşi experiment. După o anumită perioadă de izolare completă, animalele au intrat în letargie şi în final au murit.

Nenorocitul care acceptă târgul propus de psihiatru [care îi plăteşte toate datoriile şi promite că după 6 luni o navă va veni să-l ia de acolo] ţine un jurnal[anonim], dar după un timp nu mai ştie ce zi e, nu mai are grijă de far, iar comportamentul îi devine absolut ciudat. Se întoarce la un nivel de animalitate primitivă, cuplându-se în final [cam neverosimil după gustul meu] cu o femelă de cyclophag şi se ascunde de marinarii trimişi să-l readucă în lumea civilizată.

De o cu totul altă factură sunt prozele din antologia de la Univers, care, pe deasupra, mai sunt şi foarte bune. Martorul e povestea unei fetiţe de 11 ani care asistă la o crimă, într-o după-amiază în care fugise de acasă, dorindu-şi ea foarte mult să zburde printr-un parc, aflat în zona interzisă. Nici acasă lucrurile nu prea erau roze. Psihologia copilului, bigotismul tatălui, falsitatea relaţiilor de familie sunt excelent surprinse, fără înflorituri.

Întotdeauna, toamna e povestea unei poete celebre, care, ajunsă la 65 de ani, se confruntă cu fiul fostului ei amant. Eleonor ia parte la o ceremonie ce îi era dedicată: primise un important premiu acordat de un colegiu. Acolo şef al catedrei de muzică e fiul fostului ei amant [mai bine zis al celui mai important dintre ei, că mai avusese relaţii dar nu ca aceea]. Descoperă că nimic din ce crezuse ea despre relaţia lor nu fusese adevărat, pentru Edwin ea nu contase prea mult, dar o folosise pentru a-şi chinui soţia şi fiul. Conflictul poate părea derizoriu, dar e excelent strunit.

Observ că Joyce Carol Oates are un mod foarte personal de a-şi privi personajele, o anumită cruzime şi mereu surprinde psihologii stranii, multe ascunse sub masca normalităţii. Poate o să adaug cândva ceva despre romanele ei, acum se aude un zvon: plecăm într-o vizită.

Rebuturi la kilogram

Azi am reuşit să scap de exemplarul din Zgomotul alb, cel cu defectu'. Am fost la librăria de unde am cumpărat cartea si, cum tot nu primiseră de la editură noi exemplare, le-am zis că nu mai aştept, să-mi dea altceva în schimb, aşa că am luat Orhan Pamuk, Mă numesc Roşu [se încadra în preţ].

Am fost apoi la altă librărie, care nu-i aşa centrală şi unde ştiam că mai au cartea lui DeLillo. Mai aveau trei exemplare din care unul cu acelaşi defect: pagini lipsă! [le-am răsfoit pe toate, să văd cum stau lucrurile].

Cartea e inclusă în toate bibliografiile despre postmodernism, deci e o carte importantă. Păcat că e editată aşa prost. De greşelile de tehnoredactare sigur n-am scăpat şi n-am scăpat nici de paginile în care tiparul pare cam şters. Aşa că le recomand celor de la Corint să schimbe tipografia!

Diverse

Am început eu să citesc Canon, canonic de Cosana Nicolae, datorită subtitlului: Mutaţii valorice în literatura americană contemporană. Nu de alta, dar dacă tot citesc eu destui americani, măcar să-i aleg cum trebuie. N-am înaintat prea mult, am citit doar primul capitol, despre originea termenului şi alte chestii de-astea de spart capu'.

Azi o citesc altceva, pentru că am o prioritate. Am găsit într-un anticariat o antologie Proză americană contemporană (1975-1985) şi tare m-am bucurat. Include povestiri de Joyce Carol Oates, o autoare care mie îmi place foarte mult. După ce am citit Bestii am rămas o vreme aşa răvăşită, încât vreo două săptămâni n-am fost în stare să citesc nimic altceva. Şi în antologia asta e o povestire Întotdeauna, toamna despre care povestea într-un interviu Gabriela Adameşteanu. Spunea că datorită acestei nuvele, s-a îndrăgostit de literatura lui Joyce Carole Oates. N-am citit-o încă, o las pentru finalul zilei.

Dar am citit proza care deschide antologia, Episodul Kuglemass de Woody Allen. E savuroasă povestea: un profesor, plictisit de viaţa lui îşi doreşte o aventură şi, ajutat de Persky, un vrăjitor evident, va călători din lumea reală într-un roman, nu în unul oarecare ci în Doamna Bovary. Dar şi reversul e posibil: Emma evadează din roman. În fine, povestea e savuroasă. Mai ales că ultima vrajă se termină prost, Kuglemass nu mai ajunge în nici un roman, ci într-un manual de limbă spaniolă.

Pe lângă proza asta, am citit şi-un articol fain din AgoraOnLine, scris de Adrian Mihalache. Şi mi s-a părut interesantă o ştire de pe yahoo: Cured agoraphobic lands top UK literary prize.

A Special Day

Azi n-am prea avut spor la citit, aşa că mai mult am răsfoit presa. Am găsit un interesant interviu cu Ioan Lăcustă şi un articol de Bedros Horasangian.

Şi am găsit pe Amazon însemnările unui cititor [nu vrea să-şi zică decât a reader] despre Manhattan Transfer. Zice el, printre altele: "At the risk of pointing out the obvious, none of the featured reviewers on Amazon's page for this novel mention the seemingly most obvious point about Dos Passos' style, which is that it's heavily influenced by Jazz rhythms and structures in its cutting between different characters and different points in time to flesh out and vary basic themes. The occasional interruptions by random characters echo the way a soloist seizes on elements or variations of a musical phrase to lend depth and context to an entire piece."

Nu ştiu eu prea multe despre jazz, dar cred că are dreptate.

Şi ca să fiu sinceră până la capăt, o să spun că m-am gândit să scriu ceva în seara asta doar pentru ca în final să pot scrie: Happy Birthday, Axl!

It's Up to You New York, New York

La început am crezut că n-o să înţeleg nimic din cartea asta. Totul mi se părea prea fragmentat, disparat. Iar eu oricum am o problemă, ţin minte greu numele personajelor. Iar în romanul lui Dos Passos erau prea multe şi parcă insuficient individualizate.

Cu timpul însă lucrurile se leagă, ca într-un puzzle în care deşi piesele pe care le primeşti nu sunt deloc în ordine cronologică [ba mai mult, niciunde nu se menţionează vreun an] şi nici nu ştii cum trebuie să arate imaginea finală, unele detalii se aglutinează şi începi să vezi poveştile din care e construită cartea. E o tehnică a colajului inteligent folosită. Când am ajuns spre mijlocul părţii a doua lucrurile au început deja să fie clare, Dos Passos urmărind cu mai mare atenţie unele personaje, iar pe altele le abandonează în momentul în care destinul lor devine previzibil.

Imaginea New York-ului de la începutul secolului XX e deosebit de veridică, aşa haotică cum pare. E un oraş al emigranţilor, al contrabandei, al celor care reuşesc în viaţă dar şi al celor care eşuează. Nu există nici un personaj imaculat [mi-am amintit nişte versuri ale Marianei Marin, foarte adevărate în context: "eu nu sunt o fiinţă morală/căci cine trăind/poate rămâne curat?"]

Cu fiecare pagină, romanul devine tot mai bun. Citind ultimele capitole, mi-a părut rău că se termină roamnul. Stilistic, mi se pare foarte bine scris: sobru şi inteligent [de exemplu, am găsit trimiteri subtile la Shakespeare sau Declaraţia de independenţă].

Ştiam că Dos Passos a fost cam de stânga, dar cartea [publicată în 1925] nu e una de propagandă, deşi unele personaje vorbesc despre greve, drepturile lor, despre Revoluţie [care, din fericire, acolo n-a ajuns].

Am găsit o foarte bună analiză a romanului: Manhattan Transfer Study Guide. Ajută mult la rememorarea poveştilor şi într-un fel, la ordonarea lor.

John Dos Passos, Manhattan Transfer, traducere de Adrian Buz, Leda/Corint, 2006

Matinale

Tocmai am citit un interviu cu Denisa Comănescu aşa că-i spun, ca cititoare aproximativ fidelă a Raftului Denisei şi a celorlalte colecţii pe care le-a coordonat , La Mulţi Ani!

M-am bucurat să aflu că se va traduce Teroristul lui John Updike. Eu una nu vreau să citesc romane pe telefonul mobil! Poate doar Istoria literaturii in benzi desenate să mă tenteze, când s-o publica.

Mai am un pic de citit din Manhattan Transfer de Dos Passos, până deseară sper să termin. Am găsit un fragment pe Liternet şi o cronică a lui Adrian Buz [prefaţa de fapt].

Viaţa ca o pradă

Am dat peste o cronică la cartea lui Marin Preda şi m-am gândit că mie totuşi cartea asta mi-a inspirat altceva. E un bildungsroman din care eu am luat răzvrătirea. Am citit-o de foarte multe ori, ca să înţeleg exact ce n-am voie, deci ce trebuie să citesc.

Preda întâlneşte la un anumit moment un maestru orb, iubitor de literatură. Şi el îi spune adolescentului să nu se apropie de Gogol, Dostoievski, aşa că Preda pe aceştia îi citeşte mai întâi [nu mai ştiu ce autori i-a recomandat] Şi eu am făcut la fel. Şi bine am făcut!

Şi am mai învăţat ceva de la Preda: că Tolstoi e şi acela din Război şi pace, dar şi cel din nuvelele mai puţin reuşite. Astfel, atunci când mi-a plăcut cu adevărat un autor am încercat să-i citesc toate cărţile.

Şi am înţeles de ce Preda a ajuns un foarte bun prozator: îşi citea maeştrii cu creionul în mână, recunoscând că "aici e genial" sau dimpotrivă "fraza asta a feştelit-o".

Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Cartea românească, 1979