"Probabil cel mai bun roman al lui Auster, de până acum...", spunea cineva de la Kirkus Review. Cam se repetă cuvintele astea de fiecare dată când Paul Auster publică o carte. Dar eu nu cred că Invizibil e cel mai bun roman al lui; eu una prefer... Trilogia New York-ului.
Iniţial nu am vrut să cumpăr cartea, dar atunci când a fost lansarea [a fost un reportaj pe TVR Cultural, că eu n-am fost acolo], Cristian Teodorescu a zis câteva lucruri care mi-au stârnit interesul, a vorbit mai ales despre cum e construită. De fapt structura compoziţională mi se pare a fi punctul forte al romanului, pentru că altfel povestea e banală [şi pe alocuri previzibilă]. Iar structura nu e neapărat originală, dar asta contează mai puţin. Important mi se pare că Auster reuşeşte să schimbe perspectiva asupra întregii poveşti schimbând povestitorii şi tipul de discurs. Dar nici asta nu se întâmplă pentru prima dată în literatură, aşa că nu ştiu cât e de important. [Dacă mă gândesc bine, Parţial-color, romanul lui Sorin Preda era construit oarecum asemănător: două personaje povestind aceleaşi întâmplări, dar spunând două poveşti diferite în fond. Paranteză necesară mai mult pentru a aduce în discuţie literatura română.]
De fapt, cartea este una bine scrisă; şi mai ales e foarte bine că lucrurile rămân încurcate, că Auster n-a luat partea nimănui, aşa că cititorul poate să creadă pe cine vrea.
Romanul e unul textualist până la urmă, chiar dacă e textualist la modul subtil, adică nu autorul mânuieşte la vedere toate firele, nu, un personaj [scriitor ce-i drept] îi sugerează lui Adam să se îndepărteze de povestea pe care o are de spus prin schimbarea perspectivei, adică să nu mai spună povestea la persoana întâi. E adevărat că La Modification/Renunţarea lui Michel Butor a apărut de ceva vreme, dar uite că tot n-a fost uitată. [Când am citit cartea asta am simiţit un oarecare disconfort, parcă mi s-ar fi dat ordine. Acum impactul nu a mai fost la fel de puternic. Şi dacă tot am mai amintit de literatura română o să spun că şi Mircea Nedelciu s-a jucat cu diversele persoane ale verbului, dar numai în proza scurtă; Cristian Teodorescu a făcut asta şi în roman. Dacă mai sunt şi alţii vă rog să-mi spuneţi, că mă interesează subiectul].
Am găsit un articol scris de Silvia Dumitrache [vorbeşte exact despre vocile narative]. Iar pe bookblog, Mihaela Butnaru pune în final o întrebare: ce rămâne invizibil?
Spre desosebire de alte romane ale lui Auster, pe ăsta cred că o să-l ţin minte. Dar i-aş reproşa autorului că vrea parcă să-l întreacă doar pe Raymond Chandler, nu şi pe Salinger. Deşi nu e puţin lucru să fii Chandler....
Paul Auster, Invizibil, traducere de Cristiana Vişan, Univers, 2009
Iniţial nu am vrut să cumpăr cartea, dar atunci când a fost lansarea [a fost un reportaj pe TVR Cultural, că eu n-am fost acolo], Cristian Teodorescu a zis câteva lucruri care mi-au stârnit interesul, a vorbit mai ales despre cum e construită. De fapt structura compoziţională mi se pare a fi punctul forte al romanului, pentru că altfel povestea e banală [şi pe alocuri previzibilă]. Iar structura nu e neapărat originală, dar asta contează mai puţin. Important mi se pare că Auster reuşeşte să schimbe perspectiva asupra întregii poveşti schimbând povestitorii şi tipul de discurs. Dar nici asta nu se întâmplă pentru prima dată în literatură, aşa că nu ştiu cât e de important. [Dacă mă gândesc bine, Parţial-color, romanul lui Sorin Preda era construit oarecum asemănător: două personaje povestind aceleaşi întâmplări, dar spunând două poveşti diferite în fond. Paranteză necesară mai mult pentru a aduce în discuţie literatura română.]
De fapt, cartea este una bine scrisă; şi mai ales e foarte bine că lucrurile rămân încurcate, că Auster n-a luat partea nimănui, aşa că cititorul poate să creadă pe cine vrea.
Romanul e unul textualist până la urmă, chiar dacă e textualist la modul subtil, adică nu autorul mânuieşte la vedere toate firele, nu, un personaj [scriitor ce-i drept] îi sugerează lui Adam să se îndepărteze de povestea pe care o are de spus prin schimbarea perspectivei, adică să nu mai spună povestea la persoana întâi. E adevărat că La Modification/Renunţarea lui Michel Butor a apărut de ceva vreme, dar uite că tot n-a fost uitată. [Când am citit cartea asta am simiţit un oarecare disconfort, parcă mi s-ar fi dat ordine. Acum impactul nu a mai fost la fel de puternic. Şi dacă tot am mai amintit de literatura română o să spun că şi Mircea Nedelciu s-a jucat cu diversele persoane ale verbului, dar numai în proza scurtă; Cristian Teodorescu a făcut asta şi în roman. Dacă mai sunt şi alţii vă rog să-mi spuneţi, că mă interesează subiectul].
Am găsit un articol scris de Silvia Dumitrache [vorbeşte exact despre vocile narative]. Iar pe bookblog, Mihaela Butnaru pune în final o întrebare: ce rămâne invizibil?
Spre desosebire de alte romane ale lui Auster, pe ăsta cred că o să-l ţin minte. Dar i-aş reproşa autorului că vrea parcă să-l întreacă doar pe Raymond Chandler, nu şi pe Salinger. Deşi nu e puţin lucru să fii Chandler....
Paul Auster, Invizibil, traducere de Cristiana Vişan, Univers, 2009
Posts
2 comments:
Referinta clasica pentru ce face Auster in Invisible (ma refer la schimbarea "aceleiasi" povesti in functie de perspectiva naratorului) e Cvartetul din Alexandria de Lawrence Durrell ( o capodopera care nu stiu cat mai este de citita): textualisme d-astea gasesti, pe un nivel ultracomplex, si in Cvintetul din Avignon al aceluiasi (la fel de capodopera si inca si mai putin citit).
In fine, mi-a placut mult Invisible, ca de altfel tot Auster (imi plac si cartile lui mai slabe): o surpriza ff agreabila ca l-au tradus asa de repede
@mihai iovanel - multumesc pt recomandari. parca primul volum din "cvartet" l-am inceput candva, dar nu mai stiu de ce l-am abandonat.
si eu m-am bucurat ca au tradus repede austeru' asta. m-a bucurat si pretul, rezonabil pt o traducere.
Post a Comment