PdS 47

Nu ştiu ce introducere aş putea face. Îmi trec prin minte doar alte versuri, ale altcuiva, dar atât de potrivite şi în acest context. Aşa că zic: tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră.

Mihai Ursachi
Solia

Eu sînt ambasadorul Melancoliei,
şi iată
mult prea duioasele mele scrisori
de acreditare:

Prima scrisoare:

Noi, Padişahul
întregii Melancolii,
Împărat al Singurătăţii de sus şi de mijloc,
stăpînitor al regatului Dor
şi Prinţ Senior
al Tristeţii,
dăm de ştire la toţi ca să fie cu luare-aminte
cătră solia trimisului nostru numit Menestrel.

Dată azi în cetatea Mîhnire.

A doua scrisoare:












(Fiind scrisă în limba melancolică, cu caractere insesizabile,
scrisoarea se adresează numai celor care pricep de la sine
această limbă.)

A treia scrisoare:

Balada lui Menestrel, care bătu pîn-acolo drum de multe vieţi,
ci n-a fost vrednic să treacă de poartă şi să aducă solia:

Era un castel înecat în verdeaţă,
pe porţile negre sculptat un dragon
părînd că de totdeauna veghează
să nu intre lume străină-n donjon.

Veneam de departe, albastru derviş,
şi ostenit după şirul de ani,
purtam pe veşmînt şi pe frunte înscrişi
versete din Pali şi psalmi din Coran.

Eu nu căutam nicăierea nimic,
se auzea de prin crînguri de roze
cîntarea ciudată a lui Laostic,
pierdut în adîncă şi blîndă hipnoză.

Desculţ şi purtînd o cunună din pai
de rogoz, m-au chemat musafir
(era chiar în ziua de Sfîntu Mihai)
la prînzul cel mare de după Turnir.

Dar eu am tăcut şi-am plecat mai departe,
şi fără să trec pe sub porţile vechi,
eu însumi, pe veci încifrata mea carte,
un cîntec de vis îmi suna în urechi.