PdS 49

Am vrut iniţial să transcriu prima poezie din volum, dar am văzut că e pe site. Aşa că am trecut la ultima. Cele două mi se par oricum cele mai bune din volum. Trec aici doar câteva fragmente, pentru că poezia e mult prea lungă.

Mircea Cărtărescu
Occidentul

Occidentul m-a pus cu botul pe labe.
am văzut New-Yorkul şi Parisul, San-Francisco şi Frankfurt
am fost unde n-am visat să merg vreodată.
am venit înapoi cu un teanc de poze
şi cu moartea în suflet.
crezusem că însemn ceva şi că viaţa mea înseamnă ceva.
văzusem ochiul lui Dumnezeu privindu-mă prin microscop
privindu-mi zvârcolirile de pe lamelă.
acum nu mai cred nimic.
am fost bun pentru o stabilitate tâmpită
pentru o uitare adâncă
pentru un vagin singuratic.
hoinăream prin locuri care acum nu mai există.
oh, lumea mea nu mai există!
lumea mea nu mai există!
lumea mea împuţită în care însemnam ceva.
eu, mircea cărtărescu, sunt nimeni în lumea cea nouă

[...]

îmi văd acum lungul nasului
şi văd lungul nasului literaturii
căci eu am văzut Sears Tower
şi am văzut Chicago, în ceaţa verzuie, de sus, din Sears Tower
şi pe terasa unui zgârie-nori alergau doi ogari
şi i-am zis Gabrielei, cum ne beam Coca-Cola,
că viaţa mea s-a sfârşit.
e ca în Magii lui Eliot: am vazut Occidentul
am trecut cu avionul peste Manhattan
am privit cu ochi mari moartea mea fermecată
căci moartea mea este asta.
am privit vitrinele cu motociclete Suzuki
si m-am vazut în ele jegos, anonim
am umblat ore-n şir prin Königstrasse
printre puştii cu skateboards.
eram omul alb-negru dintr-o poză color
Kafka între arcadieni.
poeme, poheme, filosentiame
modernisme şi discuţii la cârciumă despre care-i mai mare
clasamente făcute-n tren (veneam din Oneşti): care-s cele mai bune
romane româneşti de azi
cei mai buni zece poeţi în viaţă
aşa cum papuaşii
scuipă şi acum în ceaunul cu vin de palmier, să fermenteze...
dar poezia e un semn de subdezvoltare
şi la fel să-ţi priveşti Dumnezeul în ochi
deşi nu l-ai văzut niciodată...

[...]

am trăncănit despre postmodernism la Ludwigsburg
cu Hassan şi Bradbury şi Gass şi Barth şi Federman
aşa cum mai bavardează condamnatul cu călăul lui
am înregistrat pe reportofon vuietul securii
care-mi desparte capul de trunchi.
îmi venea sa plâng în luxul din Monrepos:
cum e posibil? de ce ne-am născut de pomană?
de ce să luptăm cu Vadim şi cu Funar?
de ce nu putem o dată trăi?
de ce acum, când am putea, în fine, trăi
respirăm din nou mirosul acru-al pubelelor?
postmodernism şi pa’şopt
deconstrucţie şi tribalism
pragmatism şi ombilicuri
şi viaţa, care este aiurea...

[...]

iar poezia? mă simt ca ultimul mohican
ridicol asemeni dinozaurului Denver.
poezia cea mai bună e poezia suportabilă,
nimic altceva: doar suportabilă.
noi am făcut zece ani poezie bună
fără să ştim ce poezie proastă am făcut.
am făcut literatură mare, şi acum înţelegem
că ea nu poate trece de prag, tocmai fiindcă e mare,
prea mare, sufocată de grăsimea ei.
nici poemu-ăsta nu-i poezie
căci doar ce nu e poezie
mai poate rezista ca poezie
doar ce nu poate fi poezie.

Occidentul mi-a deschis ochii şi m-a dat cu capul de pragul de sus.
las altora ce a fost viaţa mea până azi.
să creadă alţii în ce am crezut eu.
să iubească alţii ce am iubit eu.
eu nu mai pot.
nu mai pot, nu mai pot.