Recitire

M-a bucurat mult ideea celor de la Observator cultural de a publica integral Mama mea, Cleopatra, dramatizarea pe care Attila Bartis a făcut-o propriului roman]. Am citit-o pe nerăsuflate. Textul mi s-a părut puternic, parcă ar fi fost pe alocuri o luptă corp la corp între Andor şi Rebecca Wéer. [Mă gândesc să mai cumpăr vreo două exemplare, să le dau unor prieteni, că Bartis merită să fie cunoscut.]

Ştiam povestea [pentru că am citit romanul], dar lectura tot m-a acaparat. Recunosc, mi-au lipsit câteva momente din roman, inclusiv cel în care Cleopatra fuge pe-o stradă din Budapesta, încercând parcă să scape de trecut, de prezent şi de ce va să vină. Şi mi-au lipsit puloverele roşii, trimise de olandezi ca ajutor umanitar [pentru că, la o anumită oră, toate maşinile de ţesut au avut un moment de impas şi au dat un lot întreg de rebuturi]. E singura culoare pe care mi-o amintesc, când mă gândesc la Tihna [îmi aduce aminte de o fetiţă dintr-un ghetou, singura pată de culoare dintr-un film al lui Spielberg].

Un lucru e sigur: în varianta dramatizată, Andor îşi duce pistolul la tâmplă şi trage. În roman, nu ştim exact ce a ales.

Câteva replici [de luat aminte]:

„Sistemul e cinic, sistemul care scuipă din el asemenea întâmplări.”

„Voi cum obişnuiţi să vă salutaţi?
Undeaifostbăiete?Dupăpâinemamă.”

„N-aş crede că talentul l-ar îndreptăţi pe oricine pentru orice.”

„De ce întotdeauna realitatea e o curvă răpciugoasă?”

„Cu cât e mai accesibil nimicul, cu atât ne agăţăm mai tare.”

„Nici nu-ţi poţi imagina câte lucruri îşi poate ierta omul când e nevoie.”

Abia aştept să citesc cartea pe care o scrie în colaborare cu Filip Florian.

Frumos Suplimentul Observatorului. Şi interviul luat de Iulia Popovici. Un singur regret: deşi Filip Florian scrie despre pipele lui Attila Bartis, în poză nu e niciuna.