Cum şi de ce citesc

A scris zum despre cum îşi alege cărţile, vreau să povestesc şi eu câte ceva despre asta, mai ales că alegerile de acum le fac după alte criterii decât acum nişte ani. [Sper că va scrie şi Luciat, că a aşa a zis]. Am mai spus cândva, nu mai ştiu cum am învăţat să citesc, dar prima carte de care-mi aduc aminte, o citeam pe la cinci ani şi ceva, e un volum din Poveşti nemuritoare.

Când am intrat la şcoală, nu m-au lăsat să mă înscriu la bibliotecă, pe cei de clasa I nu-i primeau. Aşa era regulamentul. În casă n-aveam multe cărţi, dar la un moment dat am început să primesc unele cadou. Eram însă abonată la biblioteca din satul nenorocit în care lucrau părinţii mei. Bibliotecară era o minunată învăţătoare, nici nu ştiu dacă era plătită pentru ce făcea în afară de şcoală. La început, ea îmi alegea cărţile; pe urmă, în vacanţe, mă duceam des pe acolo, vedeam ce cărţi a mai primit şi stabileam aşa un plan de lectură. Se mira uneori că ţineam neapărat să recitesc anumite poveşti, după câteva luni sau după un an, depinde. Mi le trimitea, dar în vacanţe, când ne vedeam iar, mă-ntreba de ce mi-au plăcut aşa mult; mă asculta cu atenţie şi zicea „păi, să le zic şi eu copiilor mei.” Ai mei au lucrat nişte ani în satul acela, aşa că eu am avut timp să citesc cam toată biblioteca, mai puţin dulapul cu cărţi roşii, adică lenin, marx , etc, n-am citit nici cărţile despre agricultură şi l-am evitat sistematic pe Duiliu Zamfirescu[pur şi simplu, nu mi-a plăcut numele.] Despre bibliotecile de la şcoală n-am amintiri aşa vii, acolo mă duceam pe fugă, în pauze, nu mă lăsa nimeni să mă plimb printre rafturi.

În liceu am început să cumpăr cărţi, din librării, din anticariate, de peste tot. Şi tot atunci am început să cumpăr reviste literare. Le luam din curiozitate, pentru că eu eram la clasă de mate-fizică, habar n-aveam cine-i x sau y, care critic e mai bun, dar am început să-mi dau seama, pe măsură ce citeam ce recomandau ei. În rest, citeam ce era bibliografie obligatorie, când venea vorba de autori străini lecturile mele erau haotice. Am încercat să le ordonez stând la poveşti cu o prietenă care era la clasa de filo, mai vorbeam şi cu fosta mea profă de română şi uite-aşa aflam ce ar fi bine să citesc.

Eu vorbesc din punctul de vedere al cuiva care a naufragiat exact în facultatea de citit romane. Un cititor normal citeşte ce-i cade-n mână, ce-i recomandă prietenii. Critica nu există pentru el. Că şi eu am ajuns să ignor critica, asta-i deja altă poveste. Cumpăr în continuare unele reviste literare, citesc ce-i pe net, dar mai mult aşa, să văd ce mai e nou, ce-i la modă, ce mai citeşte x, la ce-a strâmbat din nas y. Doar ce scriu vreo trei indivizi citesc tot timpul. În rest, mă uit în diagonală peste o cronică şi caut concluzia de tipul carte bună/proastă, mi-a plăcut/nu mi-a plăcut, citiţi-o/ nu vă pierdeţi timpul. Dacă nu găsesc nimic de genul ăsta, nu citesc articolul, pentru că nu mă interesează. Aşa m-a învăţat pe mine Adrian Marino, că fără o valorizare de acest tip, demersul critic e egal cu zero. [Tot legat de critică, citiţi interviul cu Ioana Pârvulescu, din Dilema Veche.]

Citesc bloguri, pentru că am senzaţia că au mult mai multă legătură cu ceea ce se întâmplă în jurul meu, în acest moment. Şi-mi pare rău că nici o revistă culturală de la noi nu are un blog precum au cei de la The Guardian sau The New York Times.

Literatura e o chestie vie de asta şi citesc cărţi noi. Şi uite-aşa o să încerc să-i răspund şi Ochelaristului care se întreba de ce citim cărţi noi? Eu nu le citesc pentru că aştept să apară cărţi tot mai bune, nu cred în ideea asta de progres în artă. Dar cum să zic, am citit clasicii, ce altceva aş mai putea face? Glumesc un pic, n-am citit tot, ştiu că niciodată n-o să pot citi tot ce ar trebui citit, tot ce ar merita să fie citit. Dar am scăpat de bibliografiile obligatorii, iar pentru mine cititul a ţinut mai mult de ceea ce-mi place, nu de ceea ce trebuie. Nu citesc doar capodopere, îmi permit din când în când să mai fac scurte pauze, să citesc cărţi mai uşurele. Nu cobor foarte jos ştacheta, dar ştiu de la început că Nicole Krauss nu-i Virginia Woolf[uite chiar acum la A Cincea Roată, Mircea Mihăieş povesteşte despre Chandler; aşa că mă grăbesc să-nchei.]

Citesc cărţi scrise azi, ieri, în ultimii ani să văd cum se descurcă aici sau aiurea echipa cu care trec prin lume. Toate astea-s valabile pentru proză, cu poezia e cu totul altă poveste, pe care o s-o spun cândva. [am scris aici.]