Am terminat de ceva vreme romanul ăsta, l-am citit imediat după Cartea tuturor intenţiilor, pentru că am găsit un mic detaliu din biografia autorului care m-a făcut să las la o parte toate celelalte priorităţi: în ianuarie 1989, la vârsta de 89 de ani, obosit şi foarte singur, s-a sinucis în locuinţa sa de la San Diego.
Mi-am adus aminte de cartea asta la întâlnirea cu Attila Bartis & Filip Florian, atunci când Adriana Babeţi a spus că-i mai uşor pentru scriitorii maghiari să se impună azi în anumite ţări, pentru că au avut înaintaşi celebri. Şi a povestit exact despre Sándor Márai, care a rezistat [nu mai ştiu cu ce carte] foarte mult în topul vânzărilor în SUA.
Eu n-am de gând să contrazic nici un top, dar mie Esterházy şi Bartis îmi plac mai mult. E drept, n-am citit Moştenirea Eszterei, doar Lumânările ard până la capăt.
E povestea unui om care aşteaptă ani mulţi pentru a-şi striga neputinţa, ura, ratarea şi frustrările. Cum altfel ar putea fi considerată viaţa lui, decât una risipită inutil? E povestea unui individ care crede atât de mult în adevărurile lui, încât nu vrea să le ştie pe ale altora. Altfel cum să-mi explic gestul său de a arunca în foc, jurnalul soţiei, moartă de ani buni? Avea bănuieli că s-ar putea ca lucrurile să nu se fi întâmplat aşa cum credea el, dovadă fiind schimburile ciudate de mesaje din primii ani ai căsniciei lor. Pe măsură ce-şi rosteşte rechizitoriul [cartea e aproape un lung monolog], are scurte momente în care parcă pune la îndoială întreaga argumentaţie, dar renunţă repede la dubii. Un fost militar nu şi le poate permite. Doar pentru o secundă se întreabă dacă nu cumva suntem victimele propriei noastre imaginaţii. Are dreptul de a-i judeca pe alţii, dacă le-a supravieţuit? Tatăl Krisztinei ar spune nu!. E o carte tulburătoare despre falsitate, aparenţă, dorinţa de a fi altcineva, sau acelaşi. Replica nu vine, interlocutorul e tăcut. Poate pentru că cel care acuză are dreptate, poate pentru că cel care acuză greşeşte atât de mult, încât nu ar putea fi niciodată convins că nu are dreptate. Şi singura victorie posibilă e supravieţuirea.
Sándor Márai, Lumânările ard până la capăt, traducere de Anamaria Pop, Humanitas, 2004
Posts
5 comments:
Pai atunci sa citim si sandor marai, poate vom avea aceeasi surpriza ca la Bartis...
Din ce-ai scris tu, suna bine...
mie mi-a placut mai mult luminarile ard pina la capat decit tihna. poate pentru ca aici disperarea e filtrata de timpul scurs intre momentul intimplarilor tragice si cel in care sint povestite. iar calmul asta batrinicios le pune si mai bine in evidenta. sau aparenta de calm sub care doar simti toata nebunia, fara ca ea sa fie exprimata tumultuos. ma rog, chestie de gusturi.
esterhazy mi se pare mai degraba tehnician decit scriitor.
vic
@dragos c.- merita citita cartea. te si obliga sa-ti pui niste intrebari, nu intotdeauna comode.
@ vic - mie nebunia personajelor din Tihna mi-a placut mult. si m-a atins prin multe alte detalii, povesti. acelasi lucru cu esterhazy, pana la urma vorbea de o despartire, iar tehnica era previzibila. am mai spus ca mie imi plac optzecistii.
Cred ca "Lumnarile ard pina la capat" a fost cartea de succes a lui Marai in SUA, ca si aici de altfel. "Mostenirea Eszterei" mi s-a parut cam plina de clisee si destul de misogina. Am mai citit vreo 2, 3 carti de el, dar am avut senzatia ca alunecase pe panta literaturii de consum.
Mie mi s-au recomandat in schimb cartile lui de memorii si jurnalele.
Ma bucur ca iti place Eszterhazy, mi se pare un original, reuseste sa ma surprinda cu fiecare carte.
imi place Esterhazy, dar mai trebuie sa citesc si altele, de ex "Un strop de pornografie maghiara".
Post a Comment