Personaje, amintiri, greşeli

Am citit cartea asta că m-au convins nişte critici. Mai întâi am citit ce-a scris Marius Chivu în Dilema veche, pe urmă în Dilemateca din ianuarie, Paul Cernat şi Florina Pîrjol au construit un dialog convingător. Şi Dan C. Mihăilescu a prezentat cartea, tot laudativ. Ce-a scris Bianca Burţa Cernat în Observator cultural am descoperit mai târziu, când deja citisem romanul. Şi e singura cronică negativă, celelalte sunt un amestec de bune şi rele, cu mai multe bune decât rele şi cu o concluzie finală care sună cam aşa: e vorba de cel mai consistent debut din 2007. Cam toate reproşurile care i s-au făcut sunt meritate, dar eu cred că şi laudele sunt la fel.

Maria Ellis are o biografie interesantă, care ar putea fi subiectul altui roman: a plecat în America, a bântuit pe acolo vreo nouă ani, a avut cele mai diverse meserii, de la instructor de înot, până la secretară şi jurnalistă. Dar Carte de colorat pentru orbi nu e simplă autoficţiune, aşa ceva n-aş fi citit nici de frică.

Cartea are o legătură şi cu Banatul, datorită personajelor, mai ales Sarei Rejan şi familiei sale. După Kerwai, cam la Sânziene, nişte soldaţi cu accent ciudat i-au luat pe sus, într-o noapte cu multe întâmplări ciudate şi i-au trimis apoi în inima Bărăganului, pentru ca acolo, în locul acela pustiu să-i oblige să-şi ia viaţa de la capăt, să construiască una nouă din nimic.

Revenită în ţară, Ana Maria alias Polonia [personajul coagulant al romanului] încearcă să descopere întreaga istorie a familiei sale. De fapt, vrea să nu-i mai fie frică de Sara Rejan, cea care-a numit-o bastarda şi ea a trebuit să ducă numele ăsta în spate, ca pe-o povară. Aşa că Maria Ellis a scris un roman de familie, o poveste care începe prin anii ’50 şi se termină după ’89. Cartea e şi o recuperare a istoriei, dar şi o căutare a unui prezent mereu greu de înţeles şi de stăpânit.

Construcţia romanului e şubredă pe alocuri, la fel şi stilul, greşelile fiind uneori grave. M-a înfuriat cel mai tare inventarea unui singular pentru iele şi repetarea lui de mult prea multe ori.

Dar cartea merită citită pentru a afla povestea lui Paul, fost deţinut politic, ajuns până la urmă în Bărăgan, unde o va cunoaşte pe Sara. Din vieţi distruse nu se mai pot construi altele noi, cam asta ar fi trista concluzie. Cum s-au descurcat atunci, când fiind tineri ar fi trebuit să fie şi fericiţi? Am trăit! zice Paul şi izbucneşte în plâns în faţa lui Nuţi, o asistentă ciudată, care are şi ea povestea ei parţial nefericită [pentru că după deschiderea graniţelor a putut pleca la doctorul ei].

Sara şi Paul [după câţiva ani petrecuţi în Bărăgan] vor reveni în lumea aparent liberă, dar nu vor reuşi să rămână împreună. Târziu, internat în spital, bolnav de cancer, Paul îi va povesti lui Nuţi, întreaga sa viaţă, în încercare de a alunga boala. Un straniu cuplu se formează între zidurile unei clădiri care închide multe drame.

Dar partea cea mai reuşită a cărţii o constituie povestea de dragoste dintre Polonia şi Nóri, prieteni vechi, încă din copilărie, dar cu destine foarte diferite. După nişte ani petrecuţi în America, la fratele ei, Ana Maria alias Polonia va încerca să se regăsească, să facă pace cu familia ei dispărută. Va reuşi toate astea doar în casa lui Nóri, prietenul care în copilărie îi veghea somnul. Cei doi sunt atât de diferiţi şi fiecare în felul lui furios pe viaţa pe care au dus-o/o duc încât relaţia e una la fel de ciudată. Nóri face linguri şi mături, locuieşte în casa în care a locuit preotul Nae, aproape de casa în care locuieşte tatăl lui, doctor veterinar. Relaţia dintre tată şi fiu e tot una plină de furie, nu cred că-i vorba de ură, mai mult de imposibilitatea de a fi comunicat atunci când ar fi trebuit.

Există destule poveşti adiacente care conturează universul romanului, nu toate la fel de izbutite. Absolut inutilă şi nereuşită mi s-a părut povestea Dorei [sper că i-am reţinut bine numele, a doua soţie a lui Paul, o moldoveancă de astă dată]. Dialogurile în grai moldovenesc mi s-au părut neizbutite şi parcă nici consecventă n-a fost Maria Ellis în scrierea lor.

Dar cei doi, Polonia şi Nóri, şi mai ales relaţia lor ciudată domină cea mai mare parte a poveştii. Şi mai sunt personaje de neuitat, precum Moise Clopot , bătrânul pe care Paul îl cunoaşte în anii în care a fost închis. El l-a învăţat să scrie pe aer poezii sau fragmente din cărţile citite cândva.

Aşa că până la urmă şi eu cred că-i vorba de un roman cu destule calităţi, păcat că are şi multe defecte.

Maria Ellis, Carte de colorat pentru orbi, Humanitas, 2007