It ain't over till it's over

Dacă aş spune că nu mi-a plăcut cartea asta, aş minţi. Dacă aş spune că-i o carte foarte bună, aş minţi din nou. Dar nici nu o pot contrazice pe lilanda, nici pe dragos c; şi mie mi-au plăcut acele poveşti, iar Hotel Existenţa e un loc pe care aş vrea să-l vizitez, din când în când. Dar în acelaşi timp, am senzaţia că în Nebunii în Broklyn, Paul Auster face cam multe concesii comercialului. [Şi am căzut pe gânduri în momentul în care, pe blogul celor de la The Guardian am dat de următoarea întrebare: Who's Paul Auster, Dad? Întrebarea la care se caută un răspuns este: dintre actualii favoriţi, cine dispare? Greu de spus cine rămâne.]

Deşi romanul are destule ramificaţii, se citeşte uşor. În prim plan e mai mereu Nathan Glass. Din cauza unui boli, pe care nu ştia dacă a învins-o definitiv, sau nu, căuta un loc liniştit, în care să moară. Şi se refugiază în Brooklyn, pentru că acolo a copilărit, iar acolo, brusc, redescoperă bucuria de a trăi. E atras în nenumărate întâmplări, care-l vor ajuta să-şi recâştige fiica înstrăinată, nepotul pierdut, Tom, un fost strălucit doctorand. Ei îl vor ajuta să-şi facă noi prieteni. Dar mai ales, îşi va găsi o nouă pasiune, scrisul. Mai întâi va alcătui o Carte a nebuniei omeneşti, o relatare a fiecărei încurcături, tâmpenii, gafe pe care o făcuse de-a lungul vieţii. Iar la sfârşit, când destinul îi mai dă încă o şansă, hotărăşte că va scrie biografiile anonimilor, ale celor uitaţi, ale oamenilor care vor să-şi spună povestea nu marelui public, ci familiei şi prietenilor.

Mi-a plăcut foarte mult începutul, mi s-a părut o poveste despre oameni, pur şi simplu. Dar şi despre literatură. Când îşi regăseşte nepotul, Nathan vorbeşte cu el despre foarte multe, dar şi despre cărţi, despre libertate. Iar libertatea înseamnă să citeşti, să scrii, să gândeşti. Deşi, până la urmă, intelectualii n-au nici un haz, zice Tom. Un avantaj tot îl au cărţile. Asta crede Harry, transformat din escroc în anticar: când o să vii să lucrezi cu mine, o să constaţi că din cărţi nu curge sânge. Dar cărţile te ajută să-ţi construieşti un refugiu interior.

Un personaj cu totul special e acest Harry Brightman, un anticar cu trecut dubios, dar cu suflet mare. El este creatorul şi patronul Hotelului Existenţa, un loc în care necazurile şi suferinţa nu au acces. Dar tot el se va implica din nou într-o escrocherie, legată de fabricarea unui fals manuscris. Iar Nathan, Tom şi Rufus, protejatul lui Harry, vor fi beneficiarii acestei afaceri, terminată prost.

Personajele feminine domină la un moment dat vieţile tuturor, provocând schimbări majore. Fie că e vorba de Lucy, nepoata apărută din senin la uşa lui Tom, sau de Nancy, Mama Frumoasă Perfectă, Aurora, Rachel, sau Honey. Până şi Rufus e de neuitat doar atunci când se transformă în Tina Hott, pentru a lua parte, aşa cum se cuvine, la înmormântarea lui Harry.

Nebunii în Brooklyn e un roman despre frumuseţea vieţii, dar parcă prea se rezolvă toate. Apar prea multe locuri comune, comentariile politice sunt jalnice. Parcă a început totul să scârţâie din momentul în care Lucy hotărăşte să toarne Coca Cola în rezervorul maşinii care-o ducea în Vermont. În ciuda multor patetisme e o carte frumoasă, salvată spre final de noi răsturnări de situaţie. Şi mă întreb dacă nu cumva Nathan nu are dreptul să fie jalnic, patetic şi melodramatic? Doar el spune povestea, care până la urmă, e una plină de optimism. Deşi parcă înţelegem că 9/11 va schimba totul.

Până la urmă, Auster demonstrează că viaţa unui om, oricine ar fi el, este foarte importantă. Şi cartea asta pare a fi una dintre biografiile fără limite pe care Nathan vrea să le scrie, adică biografia unuia dintre cei uitaţi. Dar ce se va întâmpla cu adevăratul autor e încă un mister.

Paul Auster, Nebunii în Brooklyn, traducere de Cornelia Bucur, Polirom, 2007