Despre boemă, în anul bisect

Pentru că o asemenea zi e rară, m-am gândit să scriu tot despre o carte, mai veche cei drept, care iese din peisaj. Fahrplan für die Sixties nu e de fapt o carte de proză scrisă de Viorel Marineasa & Daniel Vighi, e una de portrete, de amintiri, de cu totul altceva despre boema timişoreană din anii 60 şi nu numai. Şi e scrisă cu gândul la mişcarea hippie, la corespondentul [cât o fi fost] autohton. Din câte ştiu eu, cartea o au doar cei care au fost la o seară de lectură a celor doi, care a avut loc la Centrul Cultural German prin 2005. [Să nu uit: e pe bookblog un sondaj legat de subiectul ăsta].

Şi tot atunci am văzut imagini de la Stuttgart, tot de la o seară din asta, în care cei doi erau aşezaţi pe o scenă, iar în spatele lor, pe un ecran imens erau imagini cu eroii din carte, imagini dintr-un film realizat de Brânduşa Armanca [dacă-mi aduc eu bine aminte]; era cam kafkiană imaginea, Vighi şi Marineasa păreau minusculi pe lângă imaginile proiectate.

Cartea e bilingvă, din fericire, aşa am înţeles şi eu despre ce-i vorba. Are un motto: „Ca mai întotdeauna, am rămas câţiva îndărătnici, decişi să ne biciuim trupurile, să ne halucinăm nopţile: boema ca o boală şi ca o salvare.” Unii autori s-au supărat citind cum au fost descrişi, aşa se spune. Cine nu-i cunoaşte nici nu va afla din cartea asta cine sunt/au fost. Dar nu asta e miza ei.

Parcă mai mult se caută dramul de nebunie care reuşea să existe în vremuri care nu permiteau aşa ceva. Aflăm că a existat un Ministru al Culturii Underground în persoana lui Gheorghe Sabău, şeful cineclubului Atelier 16 din Arad, dar a existat şi un manager al subteranei, nimeni altul decât Ion Monoran, un poet despre care legendele spun multe [despre locul şi rolul său în istoria poeziei optzeciste], dar care, fapt consemnat de istorici, în decembrie '89 a oprit tramvaiele în Piaţa Maria şi i-a poftit pe călători la revoluţie. Sunt creionate portrete ale unor poeţi cunoscuţi pe plan local, nu-mi dau seama dacă prin alte părţi s-a auzit de ei: Petre Ilieşu, Adrian Derlea, George Lână, Pruncuţ, Bata Kostantinovici, Dero [adică Dan Emilian Roşca, mort între timp, ca o dovadă că până la urmă boema ucide; pentru că asta a fost concluzia serii]. Nu lipseşte parizianul Mircea Pora, dar nici Miki, pe care cred că-l ştie orice timişorean [un individ masiv, cu o chitară pe spate, îmbrăcat mereu aiurea, bântuind printre noi, aproape mereu încălţat în şlapi de baie, indiferent de vreme şi anotimp.]

Nu putea fi uitat Aktionsgruppe Banat [Herta Müller, William Totok & Richard Wagner în primul rând]; dar n-a fost uitat nici monodersilismul, un curent poetic de folosinţă restrânsă, creat şi utilizat de Mono, Derlea şi Mircea Bârsilă.

Imaginea cea mai puternică din această cărticică e cea a subsolului unde, printre ţevile de încălzire şi toate celelalte, unii se ascundeau pentru a putea vorbi despre ceea ce-i interesa, despre muzica, arta, filmele şi cărţile făcute parcă pentru sufletele lor. Ar mai fi şi caseta cu miorlăitul pisicilor, care o vreme a tulburat liniştea nopţilor de la Trei Ape.

Viorel Marineasa & Daniel Vighi, Fahrplan für die Sixties, Solitude, 2003

Personaje, amintiri, greşeli

Am citit cartea asta că m-au convins nişte critici. Mai întâi am citit ce-a scris Marius Chivu în Dilema veche, pe urmă în Dilemateca din ianuarie, Paul Cernat şi Florina Pîrjol au construit un dialog convingător. Şi Dan C. Mihăilescu a prezentat cartea, tot laudativ. Ce-a scris Bianca Burţa Cernat în Observator cultural am descoperit mai târziu, când deja citisem romanul. Şi e singura cronică negativă, celelalte sunt un amestec de bune şi rele, cu mai multe bune decât rele şi cu o concluzie finală care sună cam aşa: e vorba de cel mai consistent debut din 2007. Cam toate reproşurile care i s-au făcut sunt meritate, dar eu cred că şi laudele sunt la fel.

Maria Ellis are o biografie interesantă, care ar putea fi subiectul altui roman: a plecat în America, a bântuit pe acolo vreo nouă ani, a avut cele mai diverse meserii, de la instructor de înot, până la secretară şi jurnalistă. Dar Carte de colorat pentru orbi nu e simplă autoficţiune, aşa ceva n-aş fi citit nici de frică.

Cartea are o legătură şi cu Banatul, datorită personajelor, mai ales Sarei Rejan şi familiei sale. După Kerwai, cam la Sânziene, nişte soldaţi cu accent ciudat i-au luat pe sus, într-o noapte cu multe întâmplări ciudate şi i-au trimis apoi în inima Bărăganului, pentru ca acolo, în locul acela pustiu să-i oblige să-şi ia viaţa de la capăt, să construiască una nouă din nimic.

Revenită în ţară, Ana Maria alias Polonia [personajul coagulant al romanului] încearcă să descopere întreaga istorie a familiei sale. De fapt, vrea să nu-i mai fie frică de Sara Rejan, cea care-a numit-o bastarda şi ea a trebuit să ducă numele ăsta în spate, ca pe-o povară. Aşa că Maria Ellis a scris un roman de familie, o poveste care începe prin anii ’50 şi se termină după ’89. Cartea e şi o recuperare a istoriei, dar şi o căutare a unui prezent mereu greu de înţeles şi de stăpânit.

Construcţia romanului e şubredă pe alocuri, la fel şi stilul, greşelile fiind uneori grave. M-a înfuriat cel mai tare inventarea unui singular pentru iele şi repetarea lui de mult prea multe ori.

Dar cartea merită citită pentru a afla povestea lui Paul, fost deţinut politic, ajuns până la urmă în Bărăgan, unde o va cunoaşte pe Sara. Din vieţi distruse nu se mai pot construi altele noi, cam asta ar fi trista concluzie. Cum s-au descurcat atunci, când fiind tineri ar fi trebuit să fie şi fericiţi? Am trăit! zice Paul şi izbucneşte în plâns în faţa lui Nuţi, o asistentă ciudată, care are şi ea povestea ei parţial nefericită [pentru că după deschiderea graniţelor a putut pleca la doctorul ei].

Sara şi Paul [după câţiva ani petrecuţi în Bărăgan] vor reveni în lumea aparent liberă, dar nu vor reuşi să rămână împreună. Târziu, internat în spital, bolnav de cancer, Paul îi va povesti lui Nuţi, întreaga sa viaţă, în încercare de a alunga boala. Un straniu cuplu se formează între zidurile unei clădiri care închide multe drame.

Dar partea cea mai reuşită a cărţii o constituie povestea de dragoste dintre Polonia şi Nóri, prieteni vechi, încă din copilărie, dar cu destine foarte diferite. După nişte ani petrecuţi în America, la fratele ei, Ana Maria alias Polonia va încerca să se regăsească, să facă pace cu familia ei dispărută. Va reuşi toate astea doar în casa lui Nóri, prietenul care în copilărie îi veghea somnul. Cei doi sunt atât de diferiţi şi fiecare în felul lui furios pe viaţa pe care au dus-o/o duc încât relaţia e una la fel de ciudată. Nóri face linguri şi mături, locuieşte în casa în care a locuit preotul Nae, aproape de casa în care locuieşte tatăl lui, doctor veterinar. Relaţia dintre tată şi fiu e tot una plină de furie, nu cred că-i vorba de ură, mai mult de imposibilitatea de a fi comunicat atunci când ar fi trebuit.

Există destule poveşti adiacente care conturează universul romanului, nu toate la fel de izbutite. Absolut inutilă şi nereuşită mi s-a părut povestea Dorei [sper că i-am reţinut bine numele, a doua soţie a lui Paul, o moldoveancă de astă dată]. Dialogurile în grai moldovenesc mi s-au părut neizbutite şi parcă nici consecventă n-a fost Maria Ellis în scrierea lor.

Dar cei doi, Polonia şi Nóri, şi mai ales relaţia lor ciudată domină cea mai mare parte a poveştii. Şi mai sunt personaje de neuitat, precum Moise Clopot , bătrânul pe care Paul îl cunoaşte în anii în care a fost închis. El l-a învăţat să scrie pe aer poezii sau fragmente din cărţile citite cândva.

Aşa că până la urmă şi eu cred că-i vorba de un roman cu destule calităţi, păcat că are şi multe defecte.

Maria Ellis, Carte de colorat pentru orbi, Humanitas, 2007

Smile!

Am găsit o jucărea, numai bună să aducă un zâmbet când e nevoie.
Hello...I'm sorry!....I Like You!
Cea mai bună replică: Almost love you, but like you!
N-am găsit jucăreaua aşa, oriunde, ci pe-un blog cu nume simpatic:
Din jurnalul unei (gospodine) ratate.
Azi o să mai trec nişte bloguri pe unde le este locul:
-oficiale:
rutine birocratice
Delaskela
Florin Hălălău
Stare de urgenţă
-despre cărţi
capricornk13
Ultima carte pe care am citit-o
Taraba cu cărţi
-de citit
Blog de senzaţii
De-a şotronu ondinna
dream film & miso soup
Despre muzică şi muzicieni
Oblio-minded
Dar mai întâi mă duc să mă plimb, nu prin Praga [deşi mi-aş dori]...

Comentarii subiective

O să spun mai spun câte ceva despre topurile din Pana mea, aşa, fără a revedea volumele despre care-i vorba acolo, fără a le cântări pe fiecare. Sunt gânduri strict subiective, nu spun că eu am dreptate, am doar ceva de zis. Şi se spune că internetul e numai bun pentru ăştia care-ar zice, dar nu-i ascultă nimeni.

1. Mă miră un pic absenţa volumelor colective cu care au debutat unii optzecişti. Eu aş zice că Aer cu diamante şi Cinci sunt mai importante decât debuturile lor individuale. Personal, prefer Cinci, nu doar pentru Mariana Marin. Imaginea unui poem cu latura de un metru de pe care poţi să te arunci n-am putut s-o uit niciodată. Dacă îmi aduc bine aminte, tot în acel volum a apărut Budila Express, care mie mi se pare a fi cea mai bună definiţie a optzecismului. Am senzaţia că include tot ce-i definitoriu pentru o generaţie, de la influenţe, devenire, până la Transpirantzul navetiştilor şi disperarea zilnică.

2. Când vine vorba de Cărtărescu, personal prefer Faruri, vitrine, fotografii sau Poeme de amor. Vorbesc din amintiri, n-am cărţile astea. Am doar Totul şi o antologie de la Humanitas. De câte ori le citesc [rar de tot], am senzaţia că textul îmi rămâne cumva exterior. Dar Levantul e cu totul altceva, l-am citit de mai multe ori şi de fiecare dată mi se pare minunat.

3. Ion Mircea e un poet pe care l-am ignorat; dar o să caut volumul ăsta [Copacul cu 10 000 de imagini], să văd ce-i cu el. Nici pe Daniel Bănulescu nu l-am citit cu atenţie, dar cărţile lui le am, aşa că o să mă lămuresc mai repede.

4. Nu ştiu nimic despre Radu Andriescu. Încercând să aflu cine e, am văzut că şi-a scos cartea la Brumar. Uite-aşa, să vezi poveste!

5. Ieudul acela chiar e fără ieşire: când ajungi acolo, nici nu mai vrei să pleci.

5. Era să spun că prefer Păpuşarul lui Komartin în varianta 2007, dar mi-am dat seama că nu apăruse când a fost alcătuită revista.

6. Ştiu că am spus că am dat de Elefantul promis. Dar de bucurie, mai zic o dată. E frumos de tot.

7. Cam mult Ianuş pe alocuri.

8. Ce mai scrie Ruxandra Novac?

9. După ce am cumpărat cartea lui Constantin Acosmei, Jucăria mortului, am descoperit o cronică a lui Daniel Cristea Enache; el spune că-i o carte ce se poate citi în 30 de minute. M-am cronometrat şi eu, am făcut un fel de citit viteză; în 30 de minute am trecut un pic de jumătate. Mai am de lucrat [şi] la capitolul ăsta.

Revista presei

Am răsfoit din nou diverse pagini virtuale şi am dat peste o ştire tare interesantă: Voting opens for world's oddest book title 2008. Sunt câteva titluri haioase, dar favoritul meu indiscutabil este: Are Women Human? And Other International Dialogues by Catharine A. MacKinnon.

Am găsit şi un interviu cu Octavian Belu, şi cred că fraza asta-i de ţinut minte: Diferenţa dintre noi şi alţii este că noi facem cât putem, alţii fac atât cât trebuie.

M-am întors în timp, cu doar câteva zile, la un articol al Florinei Pîrjol, despre posibile cumpărături culturale. Eu nu citesc pliantele alea cu reclame, dar, dacă tot mi se umple cutia poştală cu idioţenii publicitare, atunci sigur mi-aş dori ca, măcar din când în când, să primesc şi pliante cu ce mai e nou în librării. Nu de alta dar, dacă mergi într-o librărie şi nu ştii ce vrei, eşti pierdut. Librarii îţi caută o carte doar după titlu. Dacă editura e importantă, cărţile stau cumva la vedere. [Mai puţin la Cărtureşti, care nu ordonează cărţile după edituri, ci după criterii numai de ei ştiute; când e vorba de literatură e simplu: dacă nu-i albă e neagră, dar în rest, dezastru!]

Când apare un număr nou din Dilemateca, mă uit în primul rând la paginile acelea cu multe cărţi frumos fotografiate. Dar şi acolo tot editurile mari iau caimacul.

Am citit acum un an-doi, un articol despre piaţa de carte şi-am reţinut că doar 10% din vânzări ar fi datorate literaturii, din care vreo 0,2% ar fi poezia. Nici nu mă mir că astea-s cifrele.

Iar poezia, după ce că nu prea ajunge-n librării, mai şi e aşezată unde trebuie. La Esotera stă frumos pe raftul cel mai de sus, dacă mă întind muuuuuuult de tot reuşesc să ajung la vreun volum. Norocul meu că tavanul e mai jos, ceea ce nu se întâmplă la Noi 2, unde mi-ar trebui o scară. De la nivelul meu nici măcar nu pot să citesc numele autorilor, dar văd cum stau cărţile frumos aranjate, cred că le-aş putea recunoaşte după culori. Sunt doar cele de la Cartea Românească. Pe Mercy, la Cărtureşti, ar trebui să m-aşez pe ciment şi oricum nu-s prea multe cărţi acolo. În schimb, în mall, ar fi bine să mă duc în nişte bocanci serioşi şi să calc peste grămada de cd-uri aşezate exact în dreptul rafturilor dorite.

La Humanitasu’ vechi, cărţile de la Brumar stau pe nişte rafturi, lângă casă, dar sunt îngropate în dvd-uri. Cele de la Cartea Românească nu mai stau lângă cele de proză, ci-s undeva lângă uşă. Probabil în curând vor ajunge-n stradă.

La Joc Secund, Brumaru’ are locul său undeva pe mesele din mijloc, mai la colţ ce-i drept, dar n-ai cum să nu le vezi. Probabil au fost aranjate aşa pentru a-i ridica moralul lui Robert Şerban, că tot a ajuns la concluzia [tristă] că poezia plictiseşte.

Cărţile de la Vinea, după ce au dispărut o vreme [dar cele mai noi sunt din 2006], fiind ele ascunse într-un loc unde cu greu puteau fi zărite, au reapărut acum şi stau frumos la Turism. Acolo au ajuns şi cărţile altor edituri. Din câte mi-am dat eu seama, există călători.

Dileme blonde

Am şi eu câteva întrebări literare şi nu numai, poate îmi răspunde cineva:

1. a apărut cumva în traducere & volum Geschenke. Ein Totentanz, de Aglaja Veteranyi? sau măcar în vreo revistă? eu ştiu doar de existenţa Poveştilor pentru Aglaja, care include şi câteva poezii/povestioare; cartea n-a prea circulat, dar sper că măcar poeţii au văzut-o.
2. cât de greu e să faci un site? să onorezi o comandă? să răspunzi la un e-mail?
3. volumul lui Dan Coman, d great coman, include doar Anul cârtiţei galbene şi Ghinga , sau nu?
4. de ce-am uitat că urma să fie eclipsă de lună?
5. de ce Vatra apare cu pagini albe?

Tristeţi ultraprovinciale

E o zi albastră, deşi nu s-ar zice, şi oricum ştiam că se întâmplă şi aşa ceva, pentru că, vorba lui Van Morrison: my mama told me there'll be days like this.

Am vrut să sun un prieten, doi, dar mi-am dat seama că ei au necazuri adevărate; să-i deranjez cu zăpăceli metafizice ar fi curată nesimţire. În alte vremuri le-aş fi scris o scrisoare, dar câţi dintre noi mai facem asta? [Aţi citit articolul lui Ion Mureşan? ]

Aşa că am răsfoit paginile culturale ale unor ziare. Uite-aşa am aflat că vine Pamuk prin ţărişoară, dar alte emoţii n-am avut, că eu încă n-am ajuns să-l citesc. Am descoperit un articol despre necazurile lui Ion Negoiţescu, cum era să fie evacuat. Şi-am dat şi peste o poveste veche, numai bună pentru un roman, dar cine să-l scrie? Sigur ar putea găsi un titlu mai bun decât dragostea scriitorilor în vremea Securităţii.

Scriu aici, mai citesc bloguri, mai pierd timpul, pe urmă o să mă duc să citesc, că ar fi păcat de ziua asta să treacă aşa, fără nici o bucurie. Şi-n vremea asta, unii muncesc şi fac bani, iar alţii, precum se vede, îşi cultivă pasiunile, că bine a zis cine-a zis: dacă-ţi place ceea ce faci, probabil nu faci ceea ce trebuie.

Despre poezie [Cum şi de ce citesc II]

Când vine vorba de selectarea volumelor de poezie, lucrurile stau diferit. Am întâlnit cititori înrăiţi de proză care nici măcar nu ating o carte din asta. De vină o fi şi şcoala; îmi aduc aminte cum încă din clasele primare trebuia să spunem frumos despre ce-i vorba-n poezie, dar mai întâi scoteam ideile principale, apoi trebuia să povestim ce-a vrut să spună poetul, niciodată nu ne interesa ce-a spus cu adevărat. Acum un an, doi am văzut subiectele de bacalaureat şi-am descoperit că există conceptul operaţional de metaforă, care nu ştiu ce trebuia să facă. Păi să nu fugi?

Nu pot să spun exact de ce am început să citesc poezie, dar sigur asta s-a întâmplat prin liceu. Cred că am fost o generaţie cam dusă cu pluta, pentru că schimbam cărţi între noi, de toate felurile, inclusiv de poezie. Îmi aduc aminte că aveam pe noptieră un volum Blaga; îmi plăcea deşi nu-l înţelegeam pe deplin, aşa i-am şi răspuns unui musafir literat, mirat de toate astea.

Ştiţi vorba aceea goliciunea înconjoară, dar foamea dă de-a dreptul? Cam aşa şi cu proza şi poezia. O poveste te fură, te învăluie, călătoreşti alături de un personaj pe o stradă dintr-un oraş necunoscut, îi asculţi gândurile, îi simţi privirile care caută ceva dincolo de text. Proza ţine mai mult de cunoaştere, de atmosferă. Dar dacă poezia nu te izbeşte în secunda în care o citeşti [nu în clipa următoare în care începi să o înţelegi] atunci e o problemă sau cu textul, sau cu tine. Aşa că, înainte de a cumpăra o carte nouă, stau multicel răsfoind-o, în librărie. Şi mă mai duc o dată, de două ori, dacă nu mă convinge de la început.

Dar la capitolul ăsta, îi ascult destul de mult pe poeţi, în primul rând pe cei care-mi plac, citesc interviuri, articole şi văd cam ce spun că merită citit. [Cred că ei scriu cel mai bine despre alţi poeţi, aşa că citesc cam tot ce-mi cade-n mână. ] De ales, aleg însă doar după capul meu.

De ceva vreme tot întorc pe toate părţile topurile publicate în Pana mea. M-am bucurat văzând că am citit cam tot ce-i trecut acolo. [Topurile lui Claudiu Komartin nu-s pe net*, dar au apărut în primul număr; ale lui Radu Vancu pot fi citite aici; am găsit un singur top -best of 1979-1989- al lui Bogdan Creţu.]

Mă bucur că acum câteva zile, exact când nu mai credeam că-i posibil, am reuşit să dau peste Elefantul promis al lui Ştefan Baştovoi, aşa că am o carte nouă. Şi am descoperit un site de unde pot fi descărcate în format pdf diverse cărticele de poezie[link util doar pentru cei care citesc în engleză].

Nu prea mă încumet să scriu despre poezie, pentru că mi se pare a fi o poveste mult prea personală.

[De citit articolul lui Al. Cistelecan, Despre ceva ce nu există. Şi nici n-a existat vreodată: cititorul de poezie. Trec aici un fragment care nu-mi dă pace: Tocmai că la poezie nu există experţi, nu există clase de abilitare: poezia ne trimite pe toţi în clasa I-a primară. Aici nu există calificare nici măcar pentru clasa a II-a. Pentru că cititul de poezie se face pe litere, împiedicat la fiecare pas, bâlbâit şi stârnind de fiecare dată tot scandalul care leagă sunetul de semn şi pe amândouă de sens.]

*Completare: între timp toate numerele din Pana mea au devenit descărcabile de pe blogul redacţional, cei interesaţi de topuri sau de alte detalii poetice le pot găsi aici.

Cum şi de ce citesc

A scris zum despre cum îşi alege cărţile, vreau să povestesc şi eu câte ceva despre asta, mai ales că alegerile de acum le fac după alte criterii decât acum nişte ani. [Sper că va scrie şi Luciat, că a aşa a zis]. Am mai spus cândva, nu mai ştiu cum am învăţat să citesc, dar prima carte de care-mi aduc aminte, o citeam pe la cinci ani şi ceva, e un volum din Poveşti nemuritoare.

Când am intrat la şcoală, nu m-au lăsat să mă înscriu la bibliotecă, pe cei de clasa I nu-i primeau. Aşa era regulamentul. În casă n-aveam multe cărţi, dar la un moment dat am început să primesc unele cadou. Eram însă abonată la biblioteca din satul nenorocit în care lucrau părinţii mei. Bibliotecară era o minunată învăţătoare, nici nu ştiu dacă era plătită pentru ce făcea în afară de şcoală. La început, ea îmi alegea cărţile; pe urmă, în vacanţe, mă duceam des pe acolo, vedeam ce cărţi a mai primit şi stabileam aşa un plan de lectură. Se mira uneori că ţineam neapărat să recitesc anumite poveşti, după câteva luni sau după un an, depinde. Mi le trimitea, dar în vacanţe, când ne vedeam iar, mă-ntreba de ce mi-au plăcut aşa mult; mă asculta cu atenţie şi zicea „păi, să le zic şi eu copiilor mei.” Ai mei au lucrat nişte ani în satul acela, aşa că eu am avut timp să citesc cam toată biblioteca, mai puţin dulapul cu cărţi roşii, adică lenin, marx , etc, n-am citit nici cărţile despre agricultură şi l-am evitat sistematic pe Duiliu Zamfirescu[pur şi simplu, nu mi-a plăcut numele.] Despre bibliotecile de la şcoală n-am amintiri aşa vii, acolo mă duceam pe fugă, în pauze, nu mă lăsa nimeni să mă plimb printre rafturi.

În liceu am început să cumpăr cărţi, din librării, din anticariate, de peste tot. Şi tot atunci am început să cumpăr reviste literare. Le luam din curiozitate, pentru că eu eram la clasă de mate-fizică, habar n-aveam cine-i x sau y, care critic e mai bun, dar am început să-mi dau seama, pe măsură ce citeam ce recomandau ei. În rest, citeam ce era bibliografie obligatorie, când venea vorba de autori străini lecturile mele erau haotice. Am încercat să le ordonez stând la poveşti cu o prietenă care era la clasa de filo, mai vorbeam şi cu fosta mea profă de română şi uite-aşa aflam ce ar fi bine să citesc.

Eu vorbesc din punctul de vedere al cuiva care a naufragiat exact în facultatea de citit romane. Un cititor normal citeşte ce-i cade-n mână, ce-i recomandă prietenii. Critica nu există pentru el. Că şi eu am ajuns să ignor critica, asta-i deja altă poveste. Cumpăr în continuare unele reviste literare, citesc ce-i pe net, dar mai mult aşa, să văd ce mai e nou, ce-i la modă, ce mai citeşte x, la ce-a strâmbat din nas y. Doar ce scriu vreo trei indivizi citesc tot timpul. În rest, mă uit în diagonală peste o cronică şi caut concluzia de tipul carte bună/proastă, mi-a plăcut/nu mi-a plăcut, citiţi-o/ nu vă pierdeţi timpul. Dacă nu găsesc nimic de genul ăsta, nu citesc articolul, pentru că nu mă interesează. Aşa m-a învăţat pe mine Adrian Marino, că fără o valorizare de acest tip, demersul critic e egal cu zero. [Tot legat de critică, citiţi interviul cu Ioana Pârvulescu, din Dilema Veche.]

Citesc bloguri, pentru că am senzaţia că au mult mai multă legătură cu ceea ce se întâmplă în jurul meu, în acest moment. Şi-mi pare rău că nici o revistă culturală de la noi nu are un blog precum au cei de la The Guardian sau The New York Times.

Literatura e o chestie vie de asta şi citesc cărţi noi. Şi uite-aşa o să încerc să-i răspund şi Ochelaristului care se întreba de ce citim cărţi noi? Eu nu le citesc pentru că aştept să apară cărţi tot mai bune, nu cred în ideea asta de progres în artă. Dar cum să zic, am citit clasicii, ce altceva aş mai putea face? Glumesc un pic, n-am citit tot, ştiu că niciodată n-o să pot citi tot ce ar trebui citit, tot ce ar merita să fie citit. Dar am scăpat de bibliografiile obligatorii, iar pentru mine cititul a ţinut mai mult de ceea ce-mi place, nu de ceea ce trebuie. Nu citesc doar capodopere, îmi permit din când în când să mai fac scurte pauze, să citesc cărţi mai uşurele. Nu cobor foarte jos ştacheta, dar ştiu de la început că Nicole Krauss nu-i Virginia Woolf[uite chiar acum la A Cincea Roată, Mircea Mihăieş povesteşte despre Chandler; aşa că mă grăbesc să-nchei.]

Citesc cărţi scrise azi, ieri, în ultimii ani să văd cum se descurcă aici sau aiurea echipa cu care trec prin lume. Toate astea-s valabile pentru proză, cu poezia e cu totul altă poveste, pe care o s-o spun cândva. [am scris aici.]

Of!

Carte de citit în tren, atunci când nu există alternativă: geamurile-s vopsite, uşa-i blocată, în compartiment nu mai e nimeni. Carte tezistă, pro fumat, pro avort, pentru că individu' vrea să fumeze şi urăşte de moarte copiii. Rar m-am înfuriat aşa de tare citind o carte, nu pentru că n-ar fi destule mult mai proaste, ci pentru că, în general ştiu să mă feresc de ele. Dar pe asta am cumpărat-o aşa, să am completă colecţia de la Cotidianul. Şi-am început să o citesc gândindu-mă că o voi dai gata repede. N-am abandonat-o, pentru că nu-mi plac abandonurile. Îi reproşez în primul rând tezismul, schematismul situaţiilor şi al personajelor.

Atmosfera e cenuşie, nici n-ar putea fi altfel, pentru că avem de-a face cu o utopie. Cartea e puternic ideologizată, m-a dus cu gândul la minunatul prolectultism: nu scriem că avem ceva de spus, scriem să salvăm/impunem o idee. Şabloane: bulevardul Bush, câinele Sarko, [hiper]corectitudinea politică, copilul care-l terorizează pe adult, inocenţii de la Martyre Academy[un reality show organizat de Conştiinţa lui John Wayne, o organizaţie teroristă, care face ordine în Orientul Mijlociu], bătălia pentru un aer curat, occidentalul imbecilizat, care nu ştie unde-i Flandra [pentru că el stă-n Toronto şi viaţa lui e legată de-un supermarket], imoralitatea şi prostia avocaţilor.

Benoit Duteurtre are şi site; acolo-s publicate şi diverse cronici despre cărticica[aici e şi un scurt rezumat]. Şi aici găsiţi ce a scris Ioan T. Morar. Eu nu mai vreau să adaug nimic.

Benoit Duteurtre, Fetiţa şi ţigara, traducere de Irinel Antoniu, Cotidianul/Univers, 2008

Valentine's

Azi e zi de sărbătoare, aşa se zice. Drept pentru care i-am găsit ştirea perfectă, o dovadă că mai sunt şi oameni normali pe lume.
Pentru ceilalaţi, un sfat/o felicitare de pe someecards.com:

Iar dacă mă întrebaţi ce cadou îmi doresc, o să spun că vreau rochia asta. Dar, dacă aş primi-o, cred că aş avea anumite bănuieli.

Dacă tot m-am luat cu vorba, o să spun că de vreo lună l-am pus pe Gogu să analizeze diverse chestii legate de blog. Tare m-am bucurat văzând că mulţi dintre cei care mă vizitează caută exact blogul ăsta, sau ce-am scris eu despre o carte anume. În topul căutărilor stă Cartea tuturor intenţiilor, despre care-am scris aici, Suflete cenuşii [aici şi aici; rar îmi place un francez, d’aia mă laud că l-am citit], plus Viaţa ca o pradă, despre care n-am scris decât aşa, din amintiri.

Căutările sunt din cele mai diverse de la ioana bradea blog [eu ştiu că nu are, dar, dacă aflaţi ceva, mă anunţaţi şi pe mine] până la cultura dovlecelului. Unii pun întrebări de categorie grea, de tipul de ce era fraier don quijote. Mă-ntreb dacă aceeaşi persoană căuta şi cele mai bune vorbe spuse unui fraier. Alţii ar vrea să ştie ce este corectura de carte. Eu pot să zic doar atât: e ceva ce nu prea se face prin editurile româneşti. Unii-s furioşi şi spun răspicat ce ma enerveaza traducerile proaste. Şi pe mine, dar n-aveţi grijă, nu scăpăm de ele prea curând; doar dacă vor traduce mai ales scriitorii, ăştia în general au toate cuvintele la ei. Cineva spune omul mai are nevoie de poezie; are, dar cât timp omul ăsta nu se face librar, n-avem nici o şansă. Şi încă ceva! Nu mai căutaţi smeura de hartie mircea nedelciu, încercaţi zmeura de câmpie, dar nu schimbaţi autorul.

Despre fiecare aş putea spune câte ceva, numai la asta am rămas interzisă: traducerea cuvantului crap in engleza. Şi totuşi, care-s cele mai bune vorbe spuse unui fraier?

It ain't over till it's over

Dacă aş spune că nu mi-a plăcut cartea asta, aş minţi. Dacă aş spune că-i o carte foarte bună, aş minţi din nou. Dar nici nu o pot contrazice pe lilanda, nici pe dragos c; şi mie mi-au plăcut acele poveşti, iar Hotel Existenţa e un loc pe care aş vrea să-l vizitez, din când în când. Dar în acelaşi timp, am senzaţia că în Nebunii în Broklyn, Paul Auster face cam multe concesii comercialului. [Şi am căzut pe gânduri în momentul în care, pe blogul celor de la The Guardian am dat de următoarea întrebare: Who's Paul Auster, Dad? Întrebarea la care se caută un răspuns este: dintre actualii favoriţi, cine dispare? Greu de spus cine rămâne.]

Deşi romanul are destule ramificaţii, se citeşte uşor. În prim plan e mai mereu Nathan Glass. Din cauza unui boli, pe care nu ştia dacă a învins-o definitiv, sau nu, căuta un loc liniştit, în care să moară. Şi se refugiază în Brooklyn, pentru că acolo a copilărit, iar acolo, brusc, redescoperă bucuria de a trăi. E atras în nenumărate întâmplări, care-l vor ajuta să-şi recâştige fiica înstrăinată, nepotul pierdut, Tom, un fost strălucit doctorand. Ei îl vor ajuta să-şi facă noi prieteni. Dar mai ales, îşi va găsi o nouă pasiune, scrisul. Mai întâi va alcătui o Carte a nebuniei omeneşti, o relatare a fiecărei încurcături, tâmpenii, gafe pe care o făcuse de-a lungul vieţii. Iar la sfârşit, când destinul îi mai dă încă o şansă, hotărăşte că va scrie biografiile anonimilor, ale celor uitaţi, ale oamenilor care vor să-şi spună povestea nu marelui public, ci familiei şi prietenilor.

Mi-a plăcut foarte mult începutul, mi s-a părut o poveste despre oameni, pur şi simplu. Dar şi despre literatură. Când îşi regăseşte nepotul, Nathan vorbeşte cu el despre foarte multe, dar şi despre cărţi, despre libertate. Iar libertatea înseamnă să citeşti, să scrii, să gândeşti. Deşi, până la urmă, intelectualii n-au nici un haz, zice Tom. Un avantaj tot îl au cărţile. Asta crede Harry, transformat din escroc în anticar: când o să vii să lucrezi cu mine, o să constaţi că din cărţi nu curge sânge. Dar cărţile te ajută să-ţi construieşti un refugiu interior.

Un personaj cu totul special e acest Harry Brightman, un anticar cu trecut dubios, dar cu suflet mare. El este creatorul şi patronul Hotelului Existenţa, un loc în care necazurile şi suferinţa nu au acces. Dar tot el se va implica din nou într-o escrocherie, legată de fabricarea unui fals manuscris. Iar Nathan, Tom şi Rufus, protejatul lui Harry, vor fi beneficiarii acestei afaceri, terminată prost.

Personajele feminine domină la un moment dat vieţile tuturor, provocând schimbări majore. Fie că e vorba de Lucy, nepoata apărută din senin la uşa lui Tom, sau de Nancy, Mama Frumoasă Perfectă, Aurora, Rachel, sau Honey. Până şi Rufus e de neuitat doar atunci când se transformă în Tina Hott, pentru a lua parte, aşa cum se cuvine, la înmormântarea lui Harry.

Nebunii în Brooklyn e un roman despre frumuseţea vieţii, dar parcă prea se rezolvă toate. Apar prea multe locuri comune, comentariile politice sunt jalnice. Parcă a început totul să scârţâie din momentul în care Lucy hotărăşte să toarne Coca Cola în rezervorul maşinii care-o ducea în Vermont. În ciuda multor patetisme e o carte frumoasă, salvată spre final de noi răsturnări de situaţie. Şi mă întreb dacă nu cumva Nathan nu are dreptul să fie jalnic, patetic şi melodramatic? Doar el spune povestea, care până la urmă, e una plină de optimism. Deşi parcă înţelegem că 9/11 va schimba totul.

Până la urmă, Auster demonstrează că viaţa unui om, oricine ar fi el, este foarte importantă. Şi cartea asta pare a fi una dintre biografiile fără limite pe care Nathan vrea să le scrie, adică biografia unuia dintre cei uitaţi. Dar ce se va întâmpla cu adevăratul autor e încă un mister.

Paul Auster, Nebunii în Brooklyn, traducere de Cornelia Bucur, Polirom, 2007

Despre multe şi mărunte

N-am strop de umor în dimineaţa asta, pentru că am visat ceva cu Haggard şi-mi dau seama ce tare m-am ramolit, că nu mai pot să mă mobilizez, să mă duc la un concert din ăsta. Aşa că-mi beau cafeaua, şi cad pe gânduri.

Îmi dau seama că nu mai sunt deloc normală, pentru că ieri am cumpărat o carte doar pentru vreo 5-6 pagini. E o carte de cronici diverse, pe mine nu mă interesează autorul lor [chiar deloc, sau aproape], ci cel despre care a scris. [Să nu mă întrebaţi despre cine-i vorba, că nu spun nici în ruptul capului.] Şi mi-e ciudă că n-am fost în stare să citesc paginile undeva acolo, în vreun colţ, după care să plec frumos prin alte părţi. Un om normal ar fi reuşit. Dacă mă uit mai bine, mai sunt articole şi despre alţi autori care-mi plac, dar fără astea puteam trăi fără probleme. Aşa că mi-am pus un sticker în dreapta, drept pedeapsă. Să stea acolo, vreo câteva zile, pentru aducere aminte.

Şi-am mai cumpărat nr. 12 din Noua Literatură, m-a înfuriat un pic editorialul Luminiţei Marcu. Nu-i mai bine să dea nume, decât să dea cu paru’ şi la sfârşit să zică, păi nu vorbeam despre toţi, pe cei nevinovaţi sper că nu i-a durut? Şi m-am supărat văzând ce puţin s-a scris despre Submarinul iertat. Dar măcar sunt poze cu cărţi de poezie, mă gândeam să le decupez, să-mi fac un album, că mai mult tot nu pot face.

Prin dreapta blogului, mai sunt noutăţi. În primul rând, s-a întors Ochelaristul, pe urmă am aflat că Marius Manole are blog. La edituri am adăugat două: Aius şi Limes. Ieri, în librărie, am dat de cărţi apărute la Eikon, dar erau numai de teatru, poezia lipsea. Pe site nu-s trecute nici cele de teatru, nici cele de poezie, aşa că n-am trecut nici eu editura, că nu are sens.

Am mai descoperit şi câteva reviste cu site-uri [oarecum] actualizate: Timpul, Ramuri, Tribuna, Ziarul de Duminică, Tomis, Apostrof. Le-am trecut şi pe cele virtuale: EgoPHobia, Resipro, Prăvălia culturală, Tiuk! Le citesc de mult timp, şi nu pricep de ce am uitat să zic.

Poeziiiieeee, cam în proză

Leapşa 123, nu spun de la cine, persoană importantă. Am mai avut asta, dar nu pot refuza persoana. Şi pe deasupra, am la îndemână o carte de poezie, care, în sfârşit, are destule pagini! De fapt are 123, pe urmă începe postfaţa.

Ce am de făcut? Trebuie să iau cartea cea mai apropiată, să o deschid la pagina 123, să copiez 4 fraze, începând cu a 5 a.

Iată citatul:
"La început s-au îndoit de mine, poate, şi au crezut că vreau să-i înşel şi să mor mai târziu decât ei. Însă eu doar par mai tânăr, nu şi sunt.
Am învăţat să mă mişc încet, să le seamăn, să le sting bănuielile. Pentru că mă simt tot mai legat de ei, tot mai al lor. Şi pentru mine, acum, lucrurile au început să scadă, să pâlpâie, să devină tot mai incerte. "
Ioan Es. Pop, Podul[fragmentul e din etajul cinci]

Ratări, eşuări, lamentaţii

Am terminat de ceva vreme romanul ăsta, l-am citit imediat după Cartea tuturor intenţiilor, pentru că am găsit un mic detaliu din biografia autorului care m-a făcut să las la o parte toate celelalte priorităţi: în ianuarie 1989, la vârsta de 89 de ani, obosit şi foarte singur, s-a sinucis în locuinţa sa de la San Diego.

Mi-am adus aminte de cartea asta la întâlnirea cu Attila Bartis & Filip Florian, atunci când Adriana Babeţi a spus că-i mai uşor pentru scriitorii maghiari să se impună azi în anumite ţări, pentru că au avut înaintaşi celebri. Şi a povestit exact despre Sándor Márai, care a rezistat [nu mai ştiu cu ce carte] foarte mult în topul vânzărilor în SUA.

Eu n-am de gând să contrazic nici un top, dar mie Esterházy şi Bartis îmi plac mai mult. E drept, n-am citit Moştenirea Eszterei, doar Lumânările ard până la capăt.

E povestea unui om care aşteaptă ani mulţi pentru a-şi striga neputinţa, ura, ratarea şi frustrările. Cum altfel ar putea fi considerată viaţa lui, decât una risipită inutil? E povestea unui individ care crede atât de mult în adevărurile lui, încât nu vrea să le ştie pe ale altora. Altfel cum să-mi explic gestul său de a arunca în foc, jurnalul soţiei, moartă de ani buni? Avea bănuieli că s-ar putea ca lucrurile să nu se fi întâmplat aşa cum credea el, dovadă fiind schimburile ciudate de mesaje din primii ani ai căsniciei lor. Pe măsură ce-şi rosteşte rechizitoriul [cartea e aproape un lung monolog], are scurte momente în care parcă pune la îndoială întreaga argumentaţie, dar renunţă repede la dubii. Un fost militar nu şi le poate permite. Doar pentru o secundă se întreabă dacă nu cumva suntem victimele propriei noastre imaginaţii. Are dreptul de a-i judeca pe alţii, dacă le-a supravieţuit? Tatăl Krisztinei ar spune nu!. E o carte tulburătoare despre falsitate, aparenţă, dorinţa de a fi altcineva, sau acelaşi. Replica nu vine, interlocutorul e tăcut. Poate pentru că cel care acuză are dreptate, poate pentru că cel care acuză greşeşte atât de mult, încât nu ar putea fi niciodată convins că nu are dreptate. Şi singura victorie posibilă e supravieţuirea.

Sándor Márai, Lumânările ard până la capăt, traducere de Anamaria Pop, Humanitas, 2004

O veste bună

Scriitorii români încep lecturile publice! Ştirea e din Adevărul [de mâine].

Scrisoare deschisă

Tot răsfoind eu diverse reviste literare, am descoperit că există edituri de care n-am auzit niciodată. Parcă am fi în plin Ev Mediu, fiecare cetate îşi vede de treburile ei. Aşa am aflat că au apărut anumite cărţi care m-ar interesa, dar de unde să le iau? Unele edituri [cam toate, cu vreo trei excepţii] nici măcar nu reuşesc să-şi trimită ofertele/cărţile spre biblioteci, şi nu mă refer la biblioteci de cartier, ci la astea mari, cu pretenţii centrale şi universitare.
Aşa că am şi eu o rugăminte [mai multe], dragi edituri:
1. dacă nu aveţi site, construiţi-vă unul! să afle lumea că existaţi!
2. dacă aţi început să-l faceţi, duceţi-l la bun sfârşit! să se afle ce cărţi tipăriţi! şi cum le vindeţi! [doar în cazul în care vreţi să le vindeţi!]
3. dacă-i gata, actualizaţi-l!
4. dacă l-aţi actualizat, nu mai spuneţi "s-a epuizat cartea aia!".
5. dacă s-a epuizat, nu mai trimiteţi un e-mail, două, trei în care povestiţi despre minunatele voastre apariţii editoriale, iar la final, o notă mică despre oferta completă, valabilă şi actualizată, aflată la adresa www.ceamaibunaedituraaltamaibunanicinarputeaexista.ro, iar eu când mă uit acolo, dau iar peste cartea pe care-o vreau, dar nu-i, de parcă ar face parte din nu ştiu ce constelaţie/conspiraţie.
6. aşa că, după ce aţi actualizat site-ul, mai actualizaţi-l o dată.
7. altfel o să încep să cred că cineva mă persecută; şi cum în propoziţiile de mai sus nu-i vorba doar de-o editură, ci de mai multe, fandacsia-i gata; iar eu din fandacsii d’astea fac riduri; şi nu-mi place!

Nici revistele literare nu stau mai bine la capitolul vizibilitate, pe unele aş vrea să le citesc, nu ştiu dacă zilnic şi în proporţie de masă, dar măcar atunci când îmi atrag atenţia cu un articol, două. Şi tot legat de reviste, am văzut că Mozaicul are site [arhiva e în format pdf]; la fel şi Viaţa Românească.

Lecturi publice

Cu ceva vreme în urmă, într-o zi de vineri, mai spre seară, am fost frumos poftiţi la Joc Secund. Asemenea invitaţie nu putea fi refuzată, mai ales că era vorba de o întâlnire cu Attila Bartis şi Filip Florian. A fost o seară de lectură.

[La noi nu prea-s obişnuite, dimpotrivă, par nişte ciudăţenii. Acum vreo doi ani şi mai bine Uniunea Scriitorilor promitea nişte lecturi publice, dar cred că au rămas cu promisul, după care au uitat de tot de ele, că şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti.]

Adriana Babeţi cred că-i principala vinovată pentru aducerea lui Attila Bartis în Timişoara. Ştiu că visa de mult la o asemenea ispravă, a publicat cândva şi un articol în Suplimentul de Cultură în care mărturisea că spera să-i reuşească anumite manevre de culise, pentru a-şi vedea visul cu ochii. E vorba de un proiect mai amplu Timişoara în cărţi; abia aştept să văd ce surprize mai urmează.

Attila Bartis a citit un fragment din Tihna, iar Filip Florian unul din Degete mici. Fiecare a citit în limba lui, iar în traducere, fragmentele au fost citite de Attila Balász, actor & director al Teatrului Maghiar. Cu o zi în urmă, Filip Florian îşi lansase romanul, în versiune maghiară la Budapesta. Şi-n general s-a discutat despre traduceri şi lecturi publice, ce rol au ele, în ce măsură ajută sau nu la vânzarea unei cărţi, la impunerea unui autor.

Ce-am reţinut?

La noi, comentariul despre text a înlocuit textul , a zis la un moment dat Daniel Vighi, prezent în public. [A mai zis ceva şi despre lansările de carte, în care autorul ar putea lipsi, tot nu-l bagă nimeni în seamă.]

Primul roman scris de Attila Bartis apare în primăvara asta, tradus la Polirom, a zis Radu Pavel Gheo, unul dintre moderatori. [Eu sper că primăvara să însemne martie, că nu mai am răbdare.]

Traducătorul american al lui Filip Florian e uimit că Ştefan Agopian e un autor necunoscut, pentru el e în primii cinci scriitori ai lumii. [Nici cititorul român nu-l cunoaşte pe Agopian, asta nu mai ştie traducătorul.] Recunosc, mi-e tare drag şi traducătorul [deşi nu ştiu cum îl cheamă], dar mi-a plăcut şi modestia lui Filip Florian, care, în loc să se laude pe sine, a ales să vorbească de bine un alt scriitor.

M-a mirat faptul că în sală erau persoane care nu citiseră cele două cărţi, aşa că mai zic o dată: Tihna şi Degete mici. De citit!