Wednesday, February 27, 2008

Personaje, amintiri, greşeli

Am citit cartea asta că m-au convins nişte critici. Mai întâi am citit ce-a scris Marius Chivu în Dilema veche, pe urmă în Dilemateca din ianuarie, Paul Cernat şi Florina Pîrjol au construit un dialog convingător. Şi Dan C. Mihăilescu a prezentat cartea, tot laudativ. Ce-a scris Bianca Burţa Cernat în Observator cultural am descoperit mai târziu, când deja citisem romanul. Şi e singura cronică negativă, celelalte sunt un amestec de bune şi rele, cu mai multe bune decât rele şi cu o concluzie finală care sună cam aşa: e vorba de cel mai consistent debut din 2007. Cam toate reproşurile care i s-au făcut sunt meritate, dar eu cred că şi laudele sunt la fel.

Maria Ellis are o biografie interesantă, care ar putea fi subiectul altui roman: a plecat în America, a bântuit pe acolo vreo nouă ani, a avut cele mai diverse meserii, de la instructor de înot, până la secretară şi jurnalistă. Dar Carte de colorat pentru orbi nu e simplă autoficţiune, aşa ceva n-aş fi citit nici de frică.

Cartea are o legătură şi cu Banatul, datorită personajelor, mai ales Sarei Rejan şi familiei sale. După Kerwai, cam la Sânziene, nişte soldaţi cu accent ciudat i-au luat pe sus, într-o noapte cu multe întâmplări ciudate şi i-au trimis apoi în inima Bărăganului, pentru ca acolo, în locul acela pustiu să-i oblige să-şi ia viaţa de la capăt, să construiască una nouă din nimic.

Revenită în ţară, Ana Maria alias Polonia [personajul coagulant al romanului] încearcă să descopere întreaga istorie a familiei sale. De fapt, vrea să nu-i mai fie frică de Sara Rejan, cea care-a numit-o bastarda şi ea a trebuit să ducă numele ăsta în spate, ca pe-o povară. Aşa că Maria Ellis a scris un roman de familie, o poveste care începe prin anii ’50 şi se termină după ’89. Cartea e şi o recuperare a istoriei, dar şi o căutare a unui prezent mereu greu de înţeles şi de stăpânit.

Construcţia romanului e şubredă pe alocuri, la fel şi stilul, greşelile fiind uneori grave. M-a înfuriat cel mai tare inventarea unui singular pentru iele şi repetarea lui de mult prea multe ori.

Dar cartea merită citită pentru a afla povestea lui Paul, fost deţinut politic, ajuns până la urmă în Bărăgan, unde o va cunoaşte pe Sara. Din vieţi distruse nu se mai pot construi altele noi, cam asta ar fi trista concluzie. Cum s-au descurcat atunci, când fiind tineri ar fi trebuit să fie şi fericiţi? Am trăit! zice Paul şi izbucneşte în plâns în faţa lui Nuţi, o asistentă ciudată, care are şi ea povestea ei parţial nefericită [pentru că după deschiderea graniţelor a putut pleca la doctorul ei].

Sara şi Paul [după câţiva ani petrecuţi în Bărăgan] vor reveni în lumea aparent liberă, dar nu vor reuşi să rămână împreună. Târziu, internat în spital, bolnav de cancer, Paul îi va povesti lui Nuţi, întreaga sa viaţă, în încercare de a alunga boala. Un straniu cuplu se formează între zidurile unei clădiri care închide multe drame.

Dar partea cea mai reuşită a cărţii o constituie povestea de dragoste dintre Polonia şi Nóri, prieteni vechi, încă din copilărie, dar cu destine foarte diferite. După nişte ani petrecuţi în America, la fratele ei, Ana Maria alias Polonia va încerca să se regăsească, să facă pace cu familia ei dispărută. Va reuşi toate astea doar în casa lui Nóri, prietenul care în copilărie îi veghea somnul. Cei doi sunt atât de diferiţi şi fiecare în felul lui furios pe viaţa pe care au dus-o/o duc încât relaţia e una la fel de ciudată. Nóri face linguri şi mături, locuieşte în casa în care a locuit preotul Nae, aproape de casa în care locuieşte tatăl lui, doctor veterinar. Relaţia dintre tată şi fiu e tot una plină de furie, nu cred că-i vorba de ură, mai mult de imposibilitatea de a fi comunicat atunci când ar fi trebuit.

Există destule poveşti adiacente care conturează universul romanului, nu toate la fel de izbutite. Absolut inutilă şi nereuşită mi s-a părut povestea Dorei [sper că i-am reţinut bine numele, a doua soţie a lui Paul, o moldoveancă de astă dată]. Dialogurile în grai moldovenesc mi s-au părut neizbutite şi parcă nici consecventă n-a fost Maria Ellis în scrierea lor.

Dar cei doi, Polonia şi Nóri, şi mai ales relaţia lor ciudată domină cea mai mare parte a poveştii. Şi mai sunt personaje de neuitat, precum Moise Clopot , bătrânul pe care Paul îl cunoaşte în anii în care a fost închis. El l-a învăţat să scrie pe aer poezii sau fragmente din cărţile citite cândva.

Aşa că până la urmă şi eu cred că-i vorba de un roman cu destule calităţi, păcat că are şi multe defecte.

Maria Ellis, Carte de colorat pentru orbi, Humanitas, 2007

10 comments:

Monica said...

am citit toate cronicile de care amintesti si nu m-au convins, dar tu ai reusit!
si atunci, nu esti tu un om bun si inimos?:) ma duc sa iau cartea!

white noise said...

eu cred ca o sa-ti placa Nori. zau, e asa un zapacit si-o haimana cu farmec :-)

acu', eu nu stiu ce fel de om sunt[ca m-am emotionat de tot], dar sper sa-ti placa romanul.

Anonymous said...

regret (sau nu :)), dar n-o citesc nici de frica. mi-e de ajuns titlul, care imi aminteste de bancuri de-alea de cazarma, cu impins batrine pe scari

vic

white noise said...

@vic - nu te obliga nimeni sa citesti nimic, stai linistit:-)
dar oricum, titlul n-are nimic sadic in el, cred ca-i mai curand poetic. e citata fraza care-l explica in cronicile de care-am zis, de asta n-am mai spus eu nimic despre....
e ceva de genul: o lume imaginata cu ochii mintii, asa cum orbii isi imagineaza culorile.

Anonymous said...

asta-i altceva. titlul, cind inca n-ai citit cartea (adica in situatia omului care intra in librarie) suna mai degraba sadic, cam ca "manusi pentru ciungi".

ce sa zic? vade retro! :))

vic

white noise said...

@vic- eu m-am gandit mai curand la braille sau asa ceva

Anonymous said...

Refuzul tau de a citi autofictiune il impartasesc 100%. E una din motivatiile care m-au indemnat sa las un comentariu la postul tau.
In spatiul francez a inceput sa se organizeze o "miscare de rezistenta" contra tipului asta de literatura. Ultima aparitie e
Le Jourde & Naulleau : Précis de littérature du XXIe siècle.
"Cartea de colorat..." am descoperit-o spontan in librarie si e drept ca biografia scriitoarei m-a convins sa o cumpar. Am citit-o cu placere si am trecut usor peste imperfectiunile de debutant. Povestea Sarei si a deportarii in Baragan mi-a adus aminte de o experienta asemanatoare din "Intoarcerea huliganului" de Norman Manea. Povestea Dorei nu mi s-a parut chiar asa de neizbutita, ci doar destul de cruda, poate mai cruda decit toate tentativele nereusite ale Poloniei de a construi o relatie cu Sara retrasa in casa -fortareata. Atmosfera moldoveneasca mi s-a parut destul de bine redata (in orice caz, corespunde destul de bine imaginii pe care o am despre universul respectiv).
raluca

white noise said...

@Raluca- m-au fraierit unii si am citit o autofictiune, o sa zic intr-una din zile despre ea, o traducere.
ar fi bine sa se renunte la autofictiunea de dragul autofictiunii, care proclama sus si tare ca doar autofictiunea = valoare = proza actuala.

si povestea Dorei mi s-a parut neizbutita comparativ cu alte povesti din roman, nu asa, la modul absolut.

ma bucur de vizita & comentariu

raluca said...

nuu, chiar ai citit o autofictiune? de-abia astept atunci postul despre ea! eu nu am reusit niciodata sa trec de descrierea de pe coperta din spate:-)) Insa am citit asta
http://fr.wikipedia.org/wiki/Le_Jourde_&_Naulleau
si mi s-a parut mult mai interesant si in plus m-am amuzat copios. Sper ca franceza sa nu fie un obstacol:-)
mie povestea dorei mi-a atins cred o coarda sensibila legata de statutul femeii, celelalte personaje feminine sunt mai puternice sau ,in fine, mai autonome, insa dora nu face decit sa se afunde din ce in ce mai mult in mizerie. Mi s-a parut credibil de trist.

white noise said...

@Raluca- am facut eu lucruri si mai compromitatoare. am citit cateva autofictiuni cand a aparut valul polirom, n-aveam blog pe atunci, asa ca n-am scris, dar mi-am promis sa ma tin departe de ele.
acum am citit cartea Oksanei Zabusko, scriu pe la sfarsitul saptamanii despre ea.