Te uită cum plouă-n iunie

De vreo două ore şi mai bine, a început o ploaie care mi-a dat peste cap toate planurile. Aşa că, pentru a-mi trece supărarea, scriu şi eu aici, despre mai multe.

Întâmplarea a făcut să citesc două cronici despre Cometa Hale-Bopp. Reproşul principal e acelaşi: minimalismul, altfel ce personaj fabulos ar fi putut fi Pubi Teleki. În Dilemateca, Paul Cernat spune ceva despre un cd ataşat cărţii. Eu de ce n-am cd? Cred că-i vorba despre filmul pe care l-am văzut la lansare. Şi eu aş vrea să-l am, dar uite că n-am.

Cu multe peripeţii am cumpărat eu Dilemateca asta. M-am tot dus la chioşc în aşteptarea ei, da’ a întârziat din nou, ca orice doamnă care se respectă. Ieri, ea a ajuns în sfârşit unde trebuia, dar am întârziat eu, am putut-o admira în vitrină.[Am vrut să cumpăr şi Vatra, am înţeles că a apărut un număr despre debutanţii din ultimii ani şi chiar vroiam să citesc. Am întrebat şi-am întrebat, dar toţi îmi oferea altele, cu nume asemănătoare sau nu; până la urmă, iar m-am dus la chioşcul de la Poştă şi am primit un răspuns simplu: nu mai e; primim doar un exemplar. No comment. Că-n loc de Vatra, mi s-au oferit diverse alte publicaţii nu mă miră prea tare. Am vrut odată să cumpăr Steaua şi-am primit o revistă de fotbal, nu mai ştiu cum o chema, dar poza de pe copertă era la subiect. Am dat-o imediat înapoi, spre supărarea vânzătoarei, care-a trebuit să se ridice de pe scaun, să-mi dea Steaua din vitrină.]

N-am terminat de citit revista, dar m-am bucurat să găsesc un articol semnat de Ioana Bradea. Am citit ce-a scris Adina Popescu despre cărţile pentru copii citite de adulţi [asta şi pentru că, acum vreo câţiva ani, am citit şi eu primele două cărţi din seria Harry Potter....Iar mi-am adus aminte de Prichindelul, o carte pe care am citit de multe ori când eram mică; şi-acum parcă-i văd coperta albă şi cutia de chibrituri în care dormea copilu’; da-n desenul de pe copertă, tocmai se trezise şi privea în jur. Pe urmă am trecut la Singur pe lume. Am citit cartea asta de vreo 5-6 ori, până am crescut şi-a început să mă plictisească. Dar prima dată când am ajuns în Franţa, adică prin 1992, m-am bucurat că am fost la Saint Malo. Am mers cu grijă, m-am tot uitat pe drumurile pietruite şi peste tot, încercând să-i găsesc urmele paşilor].

Înapoi la realitate! Plouă în continuare. Am mai citit: Cartea de Vizită a lui Sebastian Reichman [despre a cărui existenţă eu am aflat dintr-un poem al Marianei Marin] şi ancheta realizată de Marius Chivu. La întrebarea în ce aţi vrea să vă transformaţi peste noapte?, se dau diverse răspunsuri, favoritul meu fiind acesta: Prefer să nu [T.O. Bobe.]

PS. mi-a mai trecut din supărare, am uitat de planurile surpate; e T.O.Bobe pe Tvr Cultural, la emisiunea lui Florin Iaru.

Miniaturi

Cometa Hale - Bopp nu e un roman, nu e nici o carte de povestiri, mai curând e o colecţie de exerciţii impuse, fiecare istorioară fiind scrisă în 1330 de semne. Când s-a lansat cartea, ascultând ce s-a povestit pe acolo, am înţeles că ar fi vorba textuleţe publicate în 24 FUN-ul local. Cam asta face un scriitor profesionist: respectă numărul de semne şi deadline-ul. Asta face şi Vighi şi-o face bine.

Practic e o colecţie de miniaturi, unele mai frumoase, altele scrise parcă pentru a respecta contractul; dar cele frumoase-s mai multe. Mie mi-au plăcut mult cele despre Pubi Teleki, despre contesa scăpătată, despre cum s-a dus lumea lor. Toate istorioarele sunt o privire aruncată spre trecut, spre anii copilăriei şi adolescenţei, ai tinereţii, ani priviţi cu nostalgie. Cele despre cometă parcă-s în număr egal cu cele despre Teleki, cea din miezul cărţii [Idilic] le amestecă, pe urmă iar fiecare îşi vede de drum. Ciudat e că lumea asta pare cumva a merge cu încetinitorul, de parcă n-ar fi fost zdruncinată de mari schimbări.

Asta-i senzaţia acum, la final, în timp ce citeam istorioarele doar observam că-n general oamenii par a fi împăcaţi cu tot şi toate, parcă-i o veselă apocalipsă.

Daniel Vighi, Cometa Hale-Bopp, Polirom, 2007

Grumpy

Nu prea am stare să povestesc ce-am făcut eu zilele astea. Bineînţeles că m-am dus să-i văd pe poliromişti. Discuţia de la Cărtureşti n-a fost prea optimistă: nici cronicile de carte, nici premiile nu duc la o creştere a vânzărilor. Ce ajută? Snobismul! Ştirea de tipul: a fost tradus/ se va traduce.

S-a pus întrebarea dacă cineva a cumpărat vreo carte influenţat de vreo cronică, de preferat din Suplimentul de cultură. Şi când oameni importanţi au zis: Da!, cum era să zic io, adică nima-n drum, nu! Aşa că n-am zis nimic. Nu ştiu dacă-i frumos să zic aici, da’ zic: Nu! De ce? Pentru că prea-s lăudate toate cărţile, aşa că nici nu mai citesc cronica literară, arunc doar un ochi să văd despre ce-i vorba. Şi uite, am fost foarte dezamăgită văzând că Luminiţa Marcu a scris despre lucrurile bune dintr-o carte, pentru că, zicea ea, prea au fost evidenţiate cele rele prin alte cronici. Cum să zic, şi-n mezeluri sunt lucruri bune, da’ nu mănânc nici de frică.

Şi-a doua zi m-am dus să văd filmul lui Radu Jude, cel cu lampa şi căciula-i. Mi-a plăcut, că era scurt. Dar n-aş citi un roman pe acea temă şi nici n-aş vedea un lung metraj din acelaşi aluat. Ştiu că-i o poveste umană, dar uman e şi Dostoievski, if you know what i mean.

Precum vedeţi, nu-s prea veselă azi, mă opresc aici, nu de alta dar aşa nişte răutăţi îmi stau pe tastatură...

News

Unele lucruri e bine să fie spuse de două ori:

"Suplimentul de cultura" la "Timisoara citeste!"

Şi încă ceva: e tare bine să mai ieşi prin birturi, din când în când; aseară am fost în Piaţa Unirii şi-am dat de-un cort, pe care cică-l cheamă Gaudeamus. Hai noroc!

Caravana Gaudeamus la Timişoara

9/11

Zicea Forrest Gump că e ciudat cum îţi aduci aminte unele lucruri şi altele nu. El a vrut să-şi aducă aminte de prima lui pereche de pantofi, eu îmi aduc aminte oricând unde eram [mă uitam la CNN], ce gândeam, când a fost lovit al doilea turn; şi mi-am lipit pe uşa de la bucătărie o reclamă la nişte ţigări, deşi nu-s fumătoare, doar pentru că imaginea e din Manhattan şi turnurile sunt întregi. Când am lipit abţibildul, nu mai erau. E modul meu de a încerca să uit imaginea acelor oameni care, în şir indian, se aruncau pe geam.

Citind cartea asta a lui Jonathan Safran Foer, am avut senzaţia că şi el ar vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat şi cum se poate trăi după ce treci printr-o asemenea traumă. Unii comentatori de pe Amazon îi reproşează faptul că se foloseşte de 9/11 pentru a-şi vinde cartea; alţii, dimpotrivă, apreciază mai ales subiectul. Eu apreciez mai ales construcţia, pentru că happy end-ul căutat cu orice preţ nu mi-a plăcut deloc, ba dimpotrivă.

Cartea este un best seller. Recunosc, pe la jumătatea romanului mă gândeam cu bucurie la faptul că, o carte inteligent construită şi bine scrisă se vinde atât de bine. Pe urmă, am înţeles de ce: se rezolvă toate, adică cele care se mai puteau rezolva. Prea mult sirop.

[O fi de vină concurenţa cu Nicole Krauss, despre care scria Florina Pîrjol, nu ştiu. Eu una prefer Istoria iubirii. ]

Oskar e un puşti de 9 ani care şi-a pierdut tatăl [avea o întâlnire de afaceri într-un restaurant aflat în unul dinte turnuri], ştia că se întâmplase ceva rău încă din clipa în care a ascultat mesajele înregistrate de robotul telefonic; ultimul pare a fi din momentul prăbuşirii turnului. Printre lucrurile tatălui său, găseşte o cheie şi caută în tot New York-ul încuietoarea. La un moment dat, îl ajută un bătrân misterios.

Pe lângă terorism, mai e reamintit bombardamentul asupra Dresdei [bunicii lui Oskar erau nemţi la origine], dar şi nenorocirile produse de bomba atomică [toate astea pentru a reaminti nişte drame, nu pentru a explica ceva].

Sunt mai mulţi naratori şi mai multe poveşti, plus imagini multe, fotografii, desene şi altele.

Mi-a plăcut istoria acelui fictiv Al Şaselea District [din care ar mai fi rămas doar Central Park] şi istoria bărbatului care şi-a pierdut cuvintele [ultimul pe care l-a pierdut a fost EU] şi povestea unei vieţi scrisă la o maşină de scris fără panglică.

Până la urmă toate poveştile astea, construite cu grijă [bunicii care îşi văd diferit viaţa şi povestea de iubire, Oskar căutând încuietoarea] se transformă într-o melodramă. Bunicul e misteriosul chiriaş din casa bunicii, cheia n-are nici o legătură cu tatăl lui, ci cu un altul, mama îşi găseşte un prieten la întâlnirile celor care au suferit traume, adică au pierdut pe cineva drag; şi, oricum ştia pe undă umblă fiul ei. Aşa că, m-am cam înfuriat. Ar fi putut să fie o carte bună.

Jonathan Safran Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape, traducere de Andra Matzal, Humanitas, 2007

La tv-ul meu

Acum vreo două săptămâni, ar fi trebuit să fie o întâlnire cu Florin Iaru, la Joc secund. Ei, într-un fel a şi fost, dar n-am ajuns eu la ea. Pe afiş [dar şi-n e-mail] era trecută ora 18, dar ar fi trebuit să fie 16. Aşa că eu [şi încă vreo câţiva] am ajuns la librărie când totul era deja istorie. Tema era interesantă, despre literatură şi internet; ca să ştiţi ce-am pierdut.

Dar am recuperat câte ceva zilele astea, pentru că Iaru a fost invitat la A cincea roată [emisiunea lui Robert Şerban]. N-am cum să povestesc toate cele, dar zic şi eu esenţialul. În primul rând, anul ăsta ar trebui să-i apară trei cărţi: una de poezii, alta de povestiri şi un roman [dar ăsta nu-i chiar gata].

A povestit despre începuturi, despre Judecata poeţilor din săptămîna. Unele chestii pot fi găsite şi într-un interviu vechi din Tiuk!

Despre internet a zis o chestie cu care în principiu-s de acord: e un loc în care democratizarea e destructivă; se publică mult şi ce e valoros se pierde într-o masă de lucruri proaste; ce-i bun, apare până la urmă şi pe hârtie.

De citit, citeşte cam o carte pe săptămână, din cele recomandate de prieteni. N-are încredere în reviste, că-s pe găşti.

Am reţinut ideea asta: „într-o lume liberă, trebuie să dai o carte bună.” Şi mai ales: „tot ce fac, tot ce am, se datorează poeziei.” Cred că-s exacte formulările, de aia le-am pus ghilimele.

PS. off topic, dar important! pentru cei care nu citesc comentariile, trec aici unul lăsat de Alina[mulţumesc mult!]:

Draga White Noise (era sa scriu White Snake:))
stiu ca te intereseaza: joi si vineri or sa fie Florin Lazarescu, Lucian Teodorovici, Silviu Lupescu si George Onofrei - directorul Suplimentului de Cultura - la TM. Joi la 18.00 la Carturesti-ul de pe Mercy, vineri tot la 18.00 la Joc Secund. Ceva filmulete a lui Laza (Lampa cu caciula)... triscutii...

First/Last Line

De vreo câteva zile, de când am găsit întrebarea, dar şi câteva posibile răspunsuri pe blogul celor de la The Guardian, mă tot gândesc care ar fi cel mai bun început de roman. Câteva sugestii am găsit şi pe incipit [blogul alternativ al teroristei].

Uneori cred că aş alege: „Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” (Anna Karenina)

Din literatura română, favorită pare a fi fraza ( titlu) cu care începe Tache de catifea: „Nu plângeţi, că n-au murit, ci doarme”. Sau poate aş vota Băgăul, Ioanei Bradea. Şi pentru că sînt o doamnă, n-o să trec aici tot citatul [n-are blogu’ bulină].

Când e vorba de final, totul devine dintr-o dată foarte simplu. Cel mai bun sună aşa:

Poo-tee-weet?

[în traducere: Cirip-cip?(ro); sau Cui-cui-cui?(fr.)]
Of course, Vonnegut, Slaughter House 5.

Şi dacă vă întrebaţi de ce n-am ales tot Vonnegut şi pentru cel mai bun început, o să spun că mi-e greu să las la o parte fraza asta:

„Odată ce am scris Sfârşitul acestei poveşti a vieţii mele, găsesc că e prudent să fug repede înapoi în timp, la un moment mai înainte de începutul cărţii, la uşa din faţa casei şi să prezint următoarele scuze musafirilor care încep să sosească.

-V-am făgăduit o autobiografie, dar s-au încurcat treburile la bucătărie.” (Barbă Albastră)

Azi, acesta e cel mai bun început.

De prin presă

Tot citind eu Dilema veche, tare m-a bucurat să descopăr că Marius Chivu a scris o cronică despre Canon, canonic, o carte pe care am început şi eu s-o citesc, dar m-am oprit la un anumit moment din cauza unor priorităţi. Acu’ mă bate gândul să o reiau.

Mai e şi-un articol despre Interesul suedez; a povestit despre el şi la Joc secund, spunea că 70% dintre suedezi cumpără măcar o carte pe lună, în timp ce la noi minunatul procent e de doar 6%.

Despre bloggeri, internet şi cărţi scrie Cezar Paul Bădescu în Cotidianul. Îi mulţumesc pentru vorba bună.

Urmând sfatul din save the best for last, trec aici un articol [din The New York Times], care m-a bucurat foooooarte muuuult: At Cannes, Blueberry Nights and Romanian Days

Cum a devenit scriitor

Cartea aruncată în deşert, pe urmele Camillei e – poate - cel mai frumos gest făcut de Arturo Bandini. În Drumul spre Los Angeles se ocupă şi cu lucruri mai urâte, de exemplu îşi bate sora, pentru că vede în ea doar o bigotă, care oricum nu-i recunoaşte marele talent. E încă un puşti, deşi are vreo 20 de ani. Pare copleşit de necazuri; rămas fără tată, trebuie să muncească pentru a câştiga o sumă mizeră, care să permită supravieţuirea familiei [dar... noroc cu unchiul Frank]. Până la urmă ia marea hotărâre: fură bijuteriile de familie [îşi pedepseşte astfel mama şi sora, pentru că îndrăzniseră să spună că primul roman scris de marele Bandini e de fapt o mare porcărie], le vinde pe o sumă oarecare şi pleacă la Los Angeles, să se facă scriitor.

Personajul îmi place tare mult, e unul extrem de viu, de veridic. Bandini vrea cu orice preţ să fie scriitor. În mintea lui deja este; nu unul oarecare, ci marele Arturo Bandini, laureat al premiului Nobel, un scriitor de mare forţă. Când lucrurile merg prost, se refugiază în existenţa lui imaginară, în care marele scriitor nu dă greş niciodată. Mereu construieşte poveşti, urzeşte câte una mai ales în jurul fiecărei femei misterioase.

Pentru cei din jur e doar un băiat care a citit prea multe cărţi [citeşte Spengler, Nietzsche, adică lucruri serioase] şi care foloseşte cuvinte mari [la un moment dat îşi întreabă şeful Ce părere ai despre Weltanschauung-ul lui Hitler?]; uneori nici el nu ştie sensul cuvintelor pe care le foloseşte.

Sunt câteva secvenţe de neuitat: nimicirea crabilor, uciderea femeilor sale [o crimă fictivă, distruge fotografii decupate din diverse reviste], căutarea urmei lăsată de un chibrit pe zidul unei bănci.

Drumul spre Los Angeles a fost publicat postum, prin 1985 [ar fi trebuit să fie primul roman al tetralogiei]. Nu ştiu dacă John Fante îl considera încheiat, parcă lipseşte ceva din rafinamentul lui Ask the Dust. Dar mi-a plăcut mult; n-aş zice Fante e zeul meu, ca Bukowski, aş zice mai curând că mă interesează povestea lui Bandini. Deep inside we're all somebody [da' nu-i din carte citatul ăsta].

John Fante, Drumul spre Los Angeles, traducere de Gabriel H. Decuble, Humanitas, 2007

So it Goes 2

A video tribute to our hero, Kurt Vonnegut [From Rustygb96]



Kurt by GottfriedGeist[doar part 1, da-s mai multe]



....mai multe aici

O poveste cu un copist

E tare bine că după diverse experimente, construcţii savante şi ambiguităţi am dat de o poveste pur şi simplu, aparent facilă, precum Bartleby, The Scrivener: A Story of Wall Street. Mi-au plăcut: ritmul normal al povestirii, ciudăţeniile personajelor [un avocat şi angajaţii lui] şi finalul previzibil [adică moartea lui Bartleby].

Am citit diverse comentarii pe net şi am descoperit că Bartleby e văzut ca simbol al celor cu antiglobalizarea. Îmi vine să zic, precum doamna O’Hare (din Slaughter House 5) : de ce nu împotriva gheţarilor? [Mi-am adus aminte de ea şi pentru că am văzut că a mai apărut o traducere din Vonnegut.]

Dacă respectivii ar fi citit în paralel Mioriţa, poate ar fi scris ceva despre celebra pasivitate românească [exportată peste Ocean în vremuri imemoriale, dar se pare că nu suntem aşa celebri precum ne credem] sau despre refuzul istoriei. Eu zic că-i o carte despre How NOT to Run your Own Business! sau Ce să nu faci dacă vrei să ai o carieră de succes!. Gata cu aiurelile, înapoi la Bartleby.

Doi copişti ciudaţi [Curcanul, Cleştişor] şi-un practicant [Ghimber] lucrează pentru un avocat, care într-o zi se trezeşte cu Bartleby la uşă; îl angajează şi pe el. Cleştişor era nervos mai ales dimineaţa, Curcanul - dimpotrivă- era întors pe dos după-amiaza. Bartleby e individul fără trecut, fără însuşiri, un copist exemplar, la început. Dar nu vrea să facă nimic altceva, doar să copieze, de fapt „preferă să nu....” Avocatul suportă toate ciudăţeniile angajaţilor lui, îl suportă şi pe Bartleby până la un anumit moment. Îl concediază, fără folos însă. Bartleby nu va mai lucra, dar va refuza să părăsească biroul [în care şi locuia]. Cel care va pleca, va fi avocatul; va închiria alte birouri, iar Bartleby rămâne moştenire noului chiriaş, care, disperat, cheamă poliţia. Bartleby ajunge în închisoare, unde va continua seria de refuzuri, de „ prefer să nu...” şi va muri, pentru că refuză şi mâncarea.

Imagini pe care nu le pot uita: „scrisorile refuzate” pe care Bartleby avea misiunea să le ardă [înainte de a deveni copist]; Wall Street-ul pustiu [cel de pe la mijlocul secolului XIX suprapunându-se imaginii celui actual, văzut prin filme]; Bartleby privind în gol, un zid.

Aş putea să caut sensurile ascunse ale acestor întâmplări, but I would prefer not to.

Herman Melville, Bartleby. O povestire de pe Wall Street, traducere de Petre Solomon, Humanitas, 2007

Poezie la ascultător

Ştiţi cum e: nimic nu se pierde, totul se transformă. Aşa şi cu poezia: şi-o pierde ea din cititori, dar câştigă la capitolul ascultători. Am găsit eu ştirea asta pe yahoo: Ezra Pound's poetry finds new life in online recordings. Clickăind frumos pe linkuri am ajuns la un site de unde pot fi descărcate mp3-uri cu poezie. Eu am furat unul cu Allen Ginsberg, aşa să-i aud vocea. Dar mai sunt şi alţii pe acolo. E şi-un George Economou, dar nu-mi spune nimic numele.

PS. later edit[adică după muuuuuulte zile]: am aflat, George Economou e un american născut prin anii 30, dar e grec la origine.

Experimente, conspiraţii, ratări

M-a dezamăgit Christina Domestica. Nu prea-i bine să încep aşa, dar n-am ce-i face. Mă aşteptam la mult mai mult. Nu ştiu de ce au premiat-o, dar nu contează. Sigur că-i o carte bine scrisă, dar e mult prea puţin. Toată povestea e la suprafaţă, nu are profunzimi. Pe deasupra, n-am fost deloc în stare să mă gândesc la Cimpoeşu, ci doar la Vonnegut [not the best of him, adică mai mult la Bufoniada, şi deloc la Abatorul 5/Hocus Pocus] sau DeLillo [poate pentru că l-am citit recent]. Şi folosirea desenului cu iepurele/raţă, al lui Jastrow m-a dus cu gândul tot la Vonnegut.

Povestea e mai ales una SF. Conspiraţii, extratereştrii, manipularea maselor prin hipnoză şi nu numai, agenţi CIA care-s fie securişti, fie agenţi KGB [nici ei nu ştiu exact ce-s], pisici clonate, rolanzi, români şi americani, toate astea pot fi găsite – în proporţii variabile – într-un roman care parcă aglomerează prea multe detalii. Şi m-a înfuriat preluarea unui spam care tot circulă [eu cred că-l primesc măcar o dată pe an, de vreo câţiva ani] cel în care se tot amintesc coincidenţele legate de Lincoln şi Kennedy.

Christina locuieşte pe o insulă din Pacific, una luată de români de la americani prin proverbiala şmecherie românească. Că doar toată politica mondială se învârteşte în jurul românilor, de secole sunt conspiraţii împotriva lor. Doar ea şi Pablo mai rămân să spună povestea [se întâlnesc în final cu scriitorul - un vânător de suflete - şi el va scrie romanul; dar vânător era şi numele conspirativ cu care Bazil, alt scriitor, îşi semna notele informative!] Insula dispare prin implozie, cam asta se întâmplă cu orice ţară în care lucrurile încep să meargă aiurea, foarte aiurea.

Am citit cu mai multă atenţie ultima sută de pagini, când începe să se scrie despre decembrie ’89. [A fost vorba doar de o halucinaţie în masă, controlată de securişti de la un capăt la altul.] Cu destul inconfort am citit paginile despre Timişoara, pentru că anumite fabulaţii nu vreau să le citesc nici măcar într-o ficţiune. Dar asta-i problema mea.

Cele mai bune pagini din roman sunt cele în care Pablo se crede tovarăşul şi îşi[îi] scrie memoriile. Au fost singurele momente în care nu m-am gîndit la modele/influenţe, doar la carte.

Am găsit cronici pe net, toate favorabile. Au scris: Paul Cernat[scroll down a little], Bianca Burta-Cernat, Gh. Mocuţa [ce m-a înfuriat chestia cu imperialismul american şi celelalte! ce eficient a fost învăţământul ăla ideologic!], Andrei Terian. Eu nu le împărtăşesc entuziasmul.

Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, Humanitas, 2006

O poveste

A fost foarte frumoasă lansarea cometei. Am descoperit că era anunţată şi pe site-ul lui Daniel Vighi. Dar nu despre carte vreau să scriu, că n-am citit-o. E o poveste care nu-mă dă pace. Are şi nu are legătură cu cartea.

Daniel Vighi a citit câteva povestiri din volum, una despre un bust al lui Stalin care, după mici modificări şi-a găsit locul la Şiria, în casa memorială a lui Slavici, deoarece cei doi ar semăna. Şi a citit o povestire despre Pubi, ultimul conte Teleki [în carte-s mai multe].

La final au fost proiectate două filme de scurt metraj. Despre unul dintre ele, Pubi şi Fiameta, vreau să scriu acum. [Habar n-aveam că Fiameta e un nume celebru, mie mi s-a părut doar unul ciudat, dar noroc cu bântuitul pe www, am aflat lucruri noi.] Doamna a fost prietenă bună cu Pubi, i-a fost ca o soră. Pubi a ţinut un jurnal, realizatorii filmului au folosit câteva fragmente [ şi eu sper că jurnalul acesta se află undeva şi va fi publicat].

Prima însemnare era din 1945, când Pubi află că mai avusese o soră, Mady. Dacă ea n-ar fi murit, el nu s-ar fi născut. În 1965 scria ceva de genul: beau mult, dacă beau destul de mult s-ar putea ca lucrurile să revină la normal, să se îndrepte. Prin 1980, dormea într-o haltă, pe o bancă, beat evident. Celor care-l vedeau în halul ăla le zicea doar: Aşa vrea să moară ultimul conte Teleki!

În 1945, Pubi a fost dat afară din castel, împreună cu mama lui. Nu s-au plâns niciodată. S-au descurcat cum au putut. Impresionaţi de soarta lor, locuitorii din Căpălnaş le duceau de mâncare. Când a venit rândul lor, ţiganii au trimis bani, cu mesajul: ne-am gândit că doamna contesă nu ar mânca de la noi.

Alt amalgam

Au trecut câteva zile de [relativă] pauză, în care am făcut multe şi mărunte. În primul rând socializare, adică:

ORIZONT, USR si LIBRARIA HUMANITAS JOC SECUND

prezinta

TIMISOARA CITESTE. REDESCOPERIREA DIVERSITATII.

CATE CEVA DESPRE LITERATURA

invitati

DAN C. MIHAILESCU

ADRIANA BABETI

CORNEL UNGUREANU

evenimentul va avea loc sambata, 28 aprilie, ora 16, la sediul librariei din strada Lucian Blaga, nr.2

Ieri dimineaţă, la rubrica lui Marius Chivu a fost invitat Bogdan Ghiu. Şi luni am dat întâmplător de Gelu Vlaşin, invitat tot la matinalul tvristic.

Azi o să merg la Muzeul de Artă, la o altă lansare de carte: Daniel Vighi, Cometa Hale- Bopp. Se lansează şi un portal cultural, ceva mai complex decât un simplu site al unui scriitor.

Am şi citit zilele astea, în primul rând O păpuşă rusească , de Adolfo Bioy Casares şi am început Christina Domestica , să văd de ce a fost premiat Petru Cimpoeşu. Din amplul preambul am înţeles că-i vorba de conspiraţii şi poveşti SF, plus multe altele. În general, mă deprimă, asta pentru că eu refuz să mă gândesc la realitatea în care trăiesc.

Nu ştiu când o să am stare să scriu mai pe larg despre toate astea, că m-a bătut şi gândul să renunţ la blog.