Experimente, conspiraţii, ratări

M-a dezamăgit Christina Domestica. Nu prea-i bine să încep aşa, dar n-am ce-i face. Mă aşteptam la mult mai mult. Nu ştiu de ce au premiat-o, dar nu contează. Sigur că-i o carte bine scrisă, dar e mult prea puţin. Toată povestea e la suprafaţă, nu are profunzimi. Pe deasupra, n-am fost deloc în stare să mă gândesc la Cimpoeşu, ci doar la Vonnegut [not the best of him, adică mai mult la Bufoniada, şi deloc la Abatorul 5/Hocus Pocus] sau DeLillo [poate pentru că l-am citit recent]. Şi folosirea desenului cu iepurele/raţă, al lui Jastrow m-a dus cu gândul tot la Vonnegut.

Povestea e mai ales una SF. Conspiraţii, extratereştrii, manipularea maselor prin hipnoză şi nu numai, agenţi CIA care-s fie securişti, fie agenţi KGB [nici ei nu ştiu exact ce-s], pisici clonate, rolanzi, români şi americani, toate astea pot fi găsite – în proporţii variabile – într-un roman care parcă aglomerează prea multe detalii. Şi m-a înfuriat preluarea unui spam care tot circulă [eu cred că-l primesc măcar o dată pe an, de vreo câţiva ani] cel în care se tot amintesc coincidenţele legate de Lincoln şi Kennedy.

Christina locuieşte pe o insulă din Pacific, una luată de români de la americani prin proverbiala şmecherie românească. Că doar toată politica mondială se învârteşte în jurul românilor, de secole sunt conspiraţii împotriva lor. Doar ea şi Pablo mai rămân să spună povestea [se întâlnesc în final cu scriitorul - un vânător de suflete - şi el va scrie romanul; dar vânător era şi numele conspirativ cu care Bazil, alt scriitor, îşi semna notele informative!] Insula dispare prin implozie, cam asta se întâmplă cu orice ţară în care lucrurile încep să meargă aiurea, foarte aiurea.

Am citit cu mai multă atenţie ultima sută de pagini, când începe să se scrie despre decembrie ’89. [A fost vorba doar de o halucinaţie în masă, controlată de securişti de la un capăt la altul.] Cu destul inconfort am citit paginile despre Timişoara, pentru că anumite fabulaţii nu vreau să le citesc nici măcar într-o ficţiune. Dar asta-i problema mea.

Cele mai bune pagini din roman sunt cele în care Pablo se crede tovarăşul şi îşi[îi] scrie memoriile. Au fost singurele momente în care nu m-am gîndit la modele/influenţe, doar la carte.

Am găsit cronici pe net, toate favorabile. Au scris: Paul Cernat[scroll down a little], Bianca Burta-Cernat, Gh. Mocuţa [ce m-a înfuriat chestia cu imperialismul american şi celelalte! ce eficient a fost învăţământul ăla ideologic!], Andrei Terian. Eu nu le împărtăşesc entuziasmul.

Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, Humanitas, 2006