Poemul de sâmbătă 16

Am citit vreo trei cărţi, deşi după liniştea lăsată peste blog nu s-ar zice. Dar într-o zi o să termin ce am început deja să scriu despre ele, aşa că o să apară aici şi dovezile necesare. Nu m-a încântat niciuna, deşi autorii sunt celebri, de la unii aşteptam mult. Dar s-ar putea să fie diverse cauzele acestei nemulţumiri, pentru că am răsfoit şi multe cărţi de poezie, în căutarea pds-ulul de azi. Am fost şi la biblio să iau nişte cărţi ale unui poet care acum câţiva ani mi-a plăcut mult, dar zilele astea nu mi-a mai spus nimic. Am găsit în unele volume de prin casă poezii care mi-ar fi plăcut, dar pe ansamblu nu-mi plac volumele respective, şi nici autorii nu-s exact favoriţii mei.

Am vrut să mă întorc la poeţii americani, dar am zis să nu aleg totuşi o poezie în engleză. Am vrut să mă întorc la optzecişti, dar mi s-au părut brusc prea complicaţi, textualişti, uşor anacronici. Şi Mariana Marin a apărut azi, a fost aleasă de Radu Vancu.

Aşa că n-am mai căutat şi m-am hotărât să trec aici fragmente dintr-un poem lung pe care l-am citit cel mai des în ultima vreme. Dacă m-aş pricepe, l-aş traduce în toate limbile importante, curioasă fiind cum ar fi diversele sonorităţi.

Claudiu Komartin
Poemele insomniei

1.
Tu aştepţi somnul, îl cauţi. Dar somnul ţi se refuză întotdeauna.
O muzică bolnavă ţâşneşte din pereţii mişcători şi grei, încovoiaţi de rune,
se uneşte dezgustător cu laşitatea -
camera se umple încet cu un mâl misterios, zvâcnitor, amărui, devine tot
mai vâscoasă, tot mai străină,
tot mai ilogică; popoarele spaimei încep să mărşăluiască în tăcere,
devorând la capătul altei nopţi trupul părăsit şi impur al poetului.
Locuinţa se tânguie în acorduri mongole, iar muzica înnebunitoare frânge
şi ultimele oase cruţate de boală.
O piele nouă, fibroasă ţi se aduce la urmă, ţi se depune pe braţe, pe umeri,
pe şolduri, pe nume, în vreme ce laringele îţi explodează în surdină.

5.
Zac în tuburile propriei mele orgi ca într-un interminabil delir post-
operatoriu.
Am creierul fisurat şi negru. Respir sacadat. Flămânzesc. Scriu.
La marginea stepei mă aflu, înconjurat de hoardele străvechi pe care atâta
vreme le-am ignorat.
În cortul acesta, în tuburile propriei mele orgi, tulburarea secretă chipuri de
stâncă. Spaima edifică sfincşi, zigurate.
Voi inventa marea numai pentru a-mi face din oasele de rechin amulete,
arme şi scuturi.
Voi scrie poeme, aşa cum cei plictisiţi îşi inventează amintiri de gladiator.
Ca mamele ce visează în secret moartea pruncilor de la piept, îmi voi dori
să nu fi scris niciodată vreun cuvânt. Şi poate, aflându-mi gândul monstruos tocmai
cuvintele m-or sugruma.
Am creierul fisurat şi negru. Respir sacadat. Flămânzesc. S(i)criu.

6.
Declinul începe cu insomnia,
cu întinsele ei flori tumorale, cu febra, cu tăcerea, cu frigurile.
Mersul e de-acum o preocupare anostă, ridicolă, în timp ce abjecţia
cucereşte şi ultimele regiuni sănătoase ale extincţiei.
Spulberarea tuturor sensurilor posibile face din creier un crematoriu al
eficienţei absolute. Al exterminării în masă.
Semenii fug şi gesticulează fără sens, nu înţelegi nimic din ce vor - mâna
unuia întinsă ameninţător se topeşte ca o jucărie de ceară sub ochii tăi.
Priveşti plictisit cum
carnea străinului ţi se scurge cu încetinitorul pe pulpe.