Miloš Crnjanski e unul dintre cei mai importanţi scriitori care au legătură cu Timişoara, e drept că nu şi cu literatura română. Din păcate Migraţiile, romanul lui cel mai bun, nu e tradus complet. A apărut [şi se găseşte doar prin anticariate] prima lui parte, în traducerea lui Duşan Baiski. Am înţeles că există însă o traducere completă în franceză, dar asta nu mă miră deloc.
Revenind la scriitorul sârb, o să spun că e exemplul tipic de dezrădăcinat. Născut într-o localitate din Ungaria de azi, la Csongrád, şi-a petrecut mulţi ani în Timişoara, unde familia lui s-a mutat în 1896, pe când el avea doar trei ani. A absolvit Liceul Piarist, a locuit în casa în care azi e Vicariatul sârbesc, iar apoi a plecat la Belgrad. Dar nici acolo nu a rămas definitiv, prin 1941, a plecat la Londra.
Timişoara e menţionată ocazional:
Cei mai mulţi dintre ei erau tineri şi nu fuseseră niciodată la război, însă printre ei se aflau şi din cei care în ultimii ami purtaseră lupte cam peste tot. Chiar şi din cei răniţi la Belgrad şi Grocka, şi până şi din veterani ce, în urmă cu aproape treizeci de ani, i-au masacrat pe turci, la Petrovaradin şi Timişoara, sub steagurile lui Eugen de Savoia.
Se povestea cum a fost condus soţul ei, căpitanul Vuk Isakovič, din Pecs, legat, în cetatea Timişoarei.
[...] îl privi pentru întâia oară adânc în ochi, şi-l întrebă dacă va veni cu slujba la Timişoara, unde era mult mai comod şi mai plăcut, ora la Viena, unde-şi va petrece ea iarna [...].
În cartea a doua însă lucrurile stau altfel, se spune. Am găsit şi un fragment deja tradus de acelaşi Duşan Baiski. Trec aici câteva paragrafe:
Cetatea Timişoara, chiar dacă se numea cetatea de pe Timiş, nu se găsea pe Timiş, ci pe afluentul său, Bega, tocmai pe smârcurile Begăi. Acesteia i se dăduse drumul prin şanţurile cetăţii şi era, noaptea, plină de orăcăit de broaşte. Cetăţii i-au rămas de la râu doar vechiul nume spaniol şi sălciile înflorite.
Timişoara era lucrarea mâinilor omeneşti, nicidecum a celor dumnezeieşti, şi alcătuită din chiar stelele de piatră, care erau fortificaţii de cetate. Înainte de asediul cetăţii, acestea momeau oştile în focul încrucişat al tunurilor şi erau renumite pentru asta. Fiecare din aceste stele era singură, ca un fel de lume pentru sine, iar toate împreună, ca un fel de insulă.
Dinaintea porţilor cetăţii se întindeau izlazuri verzi, unde îşi antrenau generalii oastea. În fortificaţii erau zidite tunuri uriaşe şi cu bubuitul acestor tunuri începeau războaiele turceşti. Acum, peste câmpie se revărsau dangătele clopotelor timişorene. Era pace.
Oraşul se afla înghesuit între aceste fortificaţii; pentru el rămăsese prea puţin loc. În acest loc mic îşi ridicase ordinul călugărilor capucini bisericile sale cu faţade baroce, iar armata, comenduirea locală. Pe lângă comenduire se lipiseră câteva tractire şi şcoli, precum şi teatrul, care era renumit. Lângă biserici se înălţa palatul comandantului fortificaţiei, feldmareşalul baron von Engelshofen. El se mutase, efectiv, în cea mai mare cazarmă, ceva mai sus de piaţa mică, lângă biserica capucinilor, acolo unde Timişoara arăta ca o mică poză a Vienei. Din pricina vieţii luxoase a armatei oraşul fusese supranumit "mica Vienă".
Ar fi interesant de citit întreaga poveste a acelei lumi care s-a dus. Nici măcar Timişoara nu mai e aceeaşi.
Revenind la scriitorul sârb, o să spun că e exemplul tipic de dezrădăcinat. Născut într-o localitate din Ungaria de azi, la Csongrád, şi-a petrecut mulţi ani în Timişoara, unde familia lui s-a mutat în 1896, pe când el avea doar trei ani. A absolvit Liceul Piarist, a locuit în casa în care azi e Vicariatul sârbesc, iar apoi a plecat la Belgrad. Dar nici acolo nu a rămas definitiv, prin 1941, a plecat la Londra.
Prima carte din Migraţii a apărut în 1928. Peste tot se simte nostalgia după imperiul pierdut. Campania militară condusă de Vuk Isakovič e un bun prilej pe care Crnjanski îl foloseşte pentru a povesti despre diferite locuri, obiceiuri, naţionalităţi, confesiuni. Atmosfera seamănă pe alocuri cu cea din romanele lui Agopian, nu lipsesc nici trădările, luptele fratricide, disputele cele mai diverse.
Timişoara e menţionată ocazional:
Cei mai mulţi dintre ei erau tineri şi nu fuseseră niciodată la război, însă printre ei se aflau şi din cei care în ultimii ami purtaseră lupte cam peste tot. Chiar şi din cei răniţi la Belgrad şi Grocka, şi până şi din veterani ce, în urmă cu aproape treizeci de ani, i-au masacrat pe turci, la Petrovaradin şi Timişoara, sub steagurile lui Eugen de Savoia.
Se povestea cum a fost condus soţul ei, căpitanul Vuk Isakovič, din Pecs, legat, în cetatea Timişoarei.
[...] îl privi pentru întâia oară adânc în ochi, şi-l întrebă dacă va veni cu slujba la Timişoara, unde era mult mai comod şi mai plăcut, ora la Viena, unde-şi va petrece ea iarna [...].
În cartea a doua însă lucrurile stau altfel, se spune. Am găsit şi un fragment deja tradus de acelaşi Duşan Baiski. Trec aici câteva paragrafe:
Cetatea Timişoara, chiar dacă se numea cetatea de pe Timiş, nu se găsea pe Timiş, ci pe afluentul său, Bega, tocmai pe smârcurile Begăi. Acesteia i se dăduse drumul prin şanţurile cetăţii şi era, noaptea, plină de orăcăit de broaşte. Cetăţii i-au rămas de la râu doar vechiul nume spaniol şi sălciile înflorite.
Timişoara era lucrarea mâinilor omeneşti, nicidecum a celor dumnezeieşti, şi alcătuită din chiar stelele de piatră, care erau fortificaţii de cetate. Înainte de asediul cetăţii, acestea momeau oştile în focul încrucişat al tunurilor şi erau renumite pentru asta. Fiecare din aceste stele era singură, ca un fel de lume pentru sine, iar toate împreună, ca un fel de insulă.
Dinaintea porţilor cetăţii se întindeau izlazuri verzi, unde îşi antrenau generalii oastea. În fortificaţii erau zidite tunuri uriaşe şi cu bubuitul acestor tunuri începeau războaiele turceşti. Acum, peste câmpie se revărsau dangătele clopotelor timişorene. Era pace.
Oraşul se afla înghesuit între aceste fortificaţii; pentru el rămăsese prea puţin loc. În acest loc mic îşi ridicase ordinul călugărilor capucini bisericile sale cu faţade baroce, iar armata, comenduirea locală. Pe lângă comenduire se lipiseră câteva tractire şi şcoli, precum şi teatrul, care era renumit. Lângă biserici se înălţa palatul comandantului fortificaţiei, feldmareşalul baron von Engelshofen. El se mutase, efectiv, în cea mai mare cazarmă, ceva mai sus de piaţa mică, lângă biserica capucinilor, acolo unde Timişoara arăta ca o mică poză a Vienei. Din pricina vieţii luxoase a armatei oraşul fusese supranumit "mica Vienă".
Ar fi interesant de citit întreaga poveste a acelei lumi care s-a dus. Nici măcar Timişoara nu mai e aceeaşi.
Miloš Crnjanski, Migraţiile, traducere de Duşan Baiski şi Octavia Nedelcu, Editura de Vest, 1993
Posts
No comments:
Post a Comment