Zâmbetul de împrumut

Mă gândeam să nu scriu despre cartea asta pentru că oricum e imposibil de găsit prin alte locuri. Dar am fost ieri la un vernisaj şi m-am răzgândit, pentru că prezentarea expoziţiei a fost făcută de Alexandra Titu. Sper că Experimentul în arta românească după 1960 a avut mai mulţi cititori decât proza ei.

A publicat trei romane, eu l-am citit doar pe cel mai recent, care are un titlu [Viţelul cel gras. Romanul viţelului şi al umbrei] uşor anacronic pentru aceste vremuri aparent interesate mai ales de autoficţiune, minimalism şi mizerabilsm. Dar e unul perfect pentru o carte care face nenumărate trimiteri intertextuale. Fiecare nou capitol [sau fiecare povestire?] e precedat de o imagine bine aleasă, sunt reproduse mici detalii din lucrări de artă plastică (antică şi contemporană), iar acestea adaugă textului noi semnificaţii. Fiecare capitol poate fi citit independent, poveştile nu au legătură una cu alta. Doar povestea viţelului [care va fi sau nu tăiat] se amestecă mereu printre celelalte. Nu-s mari desosebiri între sacrificiul animal şi fragilitatea destinului uman.

În definitiv scenariile istoriei nu sunt multe, ni se spune. Nu pentru oricine se va tăia viţelul cel gras, pentru unii e numai bună carnea măcinată, cumpărată de la alimentara, aşa cum va fi pentru bătrâna care fuge de la azil şi, pe furiş, fără să o vadă cineva, reintră în casa în care locuise o viaţă întreagă. La înmormântarea ei nu va fi sacrificat nici un animal, vieţile celor ca ea aproape nu contează.

Interesant e că în notele de subsol (nu prea numeroase, ce-i drept) se explică posibilului cititor de peste timp semnificaţia unor termeni, dar aceştia sunt legaţi doar de anumite emisiuni tv, sau anumite evenimente importante pentru noi, cei de azi, dar probabil insignifiante pe scara istoriei, şi mă gândesc aici la mineriade, mineri şi liderii lor.

Alexandra Titu reuşeşte să construiască poveşti foarte bine închegate, iar unele personaje sunt de neuitat. Ochiul criticului de artă se simte în atenţia pentru detalii, dar şi în puterea de a construi adevărate tablouri. Pentru cititor e foarte uşor să vadă desfăşurându-i-se prin faţa ochilor întâmplările, personajele, peisajele, dar şi stările sufleteşti, şi cele ce nu se văd, dar sunt foarte bine prinse în cuvinte.

Mai ales unele personaje feminine sunt de neuitat. Iată un fragment: „Era un râs familiar. Josefina îngheţase cu mâna pe colţul genţii, privind stupefiată personajul grotesc-feminin, înfăşurat într-o manta cauciucată muncitorească. De sub gluga imensă se prelingeau pe lângă faţă şuviţe într-un galben chimic, ţipător, dincolo chiar de vulgaritate. Faţa umflată, era fardată la fel de grotesc.(…) Ploaia amesteca toate aceste substanţe pe obrazul tumefiat, şi brăzdat de mari riduri de expresie. Un chip de clovn funerar, de vampir alcoolic şi de cerşetor vicios şi cinic. Dar un chip familiar. Cerşetoarea – prostituată, desigur – înhăţase, la rândul ei, o bucată de geantă, trăgând-o decisă de sub celelalte gunoaie, şi stătuseră o clipă amândouă, înfruntându-se şi mârâind ca două animale de pradă, convertite la explorarea gunoaielor şi la devorarea cadavrelor, unite fizic (spaţial) de geanta sfâşiată, care le separa, până la furie, în mizerabilele lor suflete din acel moment de înfrângere totală.” Duelul dintre cele două femei, Josefina şi mama ei, mi se pare a fi imaginea cea mai bine construită din toată cartea. Bătrâna îşi doreşte să moară în casa ei, iar felul în care reuşeşte să-şi împlinească această ultimă dorinţă e impresionant. Purtând zâmbetul mătuşii Eliza*[o mătuşă mutată definitiv în cimitirul din Ghencea; sper că i-am reţinut bine numele], le înfruntă pe toate. Revolta ei nu e îndreptată doar împotriva celor care o dăduseră prima dată afară din casă, ci şi împotriva noilor proprietari, care vopsiseră Cupidonul în roz. Dar fiecare poveste are cel puţin un personaj de neuitat, de la nebunul din Ferme în conservă, până la Epsilon din Intrus în Paradis.

Cartea se citeşte uşor, tocmai pentru că e alcătuită din poveşti. Dar lectura nu e una facilă. E o carte care vorbeşte despre traumele noastre, despre vechiul regim, despre noul vechi regim, despre mituri, demitizări şi sacrificii. Dar, într-o lume care nu mai crede în nimic, şi sacrificiile devin inutile.

*e nevoită la un moment dat să poarta placa ei dentară; of, paginile acelea sunt îngrozitor de bine scrise.

Alexandra Titu, Viţelul cel gras. Romanul viţelului şi al umbrei, Marineasa, 2008